Mă judecă unii, nu îmi pasă!
O vorbă doar să zică și îi rup.
De o aripă îi iau și mi-i cobor
Căci dracii au încălzit pucioasa.
Doar
O teamă am, de mine atunci când,
neatent, călcata-m o furnică,
De mine, în secunda ucigașă
A timpului ce nu se mai întoarce.
Și
Mă judecă alții, nu-i bai!
Trecute caravane,
doar câini ce latră a pustiu
în implacabil vals al morții.
Dar
În nopți desnudas bizonii minții mele
Sfârtecă totul în cale și
Adevăruri ascunse ies la lumină
Spre autojudecare.
Căci
Toate-s cum au fost
Și sunt, și vor mai fi.
Căzut e voalul, hâdă e mireasa.
E timpul, Mihail, să vezi
Cum
Altarele sacrificiilor tale șiroiesc de sânge,
Dar cine să le vadă, cine să-l guste,
Cine să cadă în genunchi, măcar
O secundă, în timpul memorilor false?
Oare
Mă judec mult prea aspru?
Vedea-voi când praf peste praf,
În eoni, va ridica un munte,
Iar peste toate, un ultim răsărit
Va străluci.
***
Mihail stories 