Armăsar de prăsilă – III

„Să o fac pe prostul? Nimic mai simplu și mai natural… și te rog să mă tutuiești. Mă simt mai bine când sunt la per tu.”

Rânjesc și nu știu cum se face, dar adorm.

*

Mă trezesc iar după o clipă de buimăceală îmi rotesc privirea virtuală. În fața navei ceva negru obturează stelele. Niște valuri molcome se sting la marginea conturului în culori mâlii, urâte. Mă înfior.

„Da, se reverberează vocea navei Rodica în cutia mea craniană. Ai de ce te înfiora. O gaură neagră, bătrână. A supt cât a putut, acum e într-o stare de cvasiechilibru. Cam în zece milioane de ani procesul se va inversa și ar fi bine să nu te afli prin preajmă.”

Apreciez umorul fin al dihăniei:

„Ai să o folosești ca pe o catapultă?”

„Da. O să ne apropiem tangențial și când velocitatea va fi maximă, cu un mic bobârnac, vom fi aruncați ca din praștie cu o viteză dublă față de cea pe care o pot atinge eu.”

„Artistic!”

Urmăresc, ca un spectator privilegiat, din exteriorul navei ( Cum naiba reușește asta? Sonde, primesc instant răspunsul), manevrele. Intrăm într-o orbită din ce în ce mai joasă aproape atingând niște creste învolburate dintr-o materie incertă și, după o circumferință aproape completă, ne desprindem tangențial. Desprinderea nu a fost tocmai silențioasă…

„30 G, comentează, cu o voce parcă cumva ușurată, nava. Dacă nu erai în sistemul antiG acum erai peltea”

„… de gutui… ” dar în sinea mea laud precizia manevrei. Un pic prea în interior și am fi fost înfulecați de baba asta de gaură ca pe o ultimă și frugară îmbucătură, un pic prea în exterior și am fi fost scuipați într-o direcție nedorită. Se descarcă hardurile alea?”

Totul redevine static deși parcă Marte nu mai e doar o stea…

„Ajungem în trei ore terestre”

Mă relaxez și-mi fac o introspecție. Sunt ca un nou născut. Inima pompează cu lovituri surde sângele prin artere fără strop de colesterol, plămânii au fost curățați de gudroanele pachetului de Carpați pufăit zilnic, am un ficat de nou născut, sinusurile sunt curate… ce mai, chiar și numai pentru atât și se merita toată această aventură. Dar ce-i asta?

„Hei! Unde-i părul meu? ” Nu tu păr pe piept, pe brațe, pe picioare, ce mai, peste tot…

„Necesități de protocol…” Nu realizez dacă vocea e chiar malițioasă… Mă uit și la cap. Cheliuța incipientă e la locul ei.

„Măcar să-l fi pus prin locuri suferinde…”

„Barba și chelia sunt semne ale unui ușor exces de testosteron, dă bine…”

„Da… Protocolul!”

Marte se apropie văzând cu ochii. Frânăm și intrăm pe o orbită largă.

Alveola se extrage din peretele stomacal, iar filamentele se retrag.

Încet, încet, reînvăț să mă folosesc de propriile mele simțuri.

Mă ridic ezitant.

„Bine ai venit pe Marte!”

Roboțelul zburător face ture în jurul meu…

„Trebuie să te îmbrăcăm.”

O cămașă albă cu mâneci largi, extrem de răcoroasă, pantalon bufant de un albastru strălucitor, ciorapi colanți, cizme până la genunchi și peste toate o pelerină azurie.

„Voi ați văzut prea multe filme cu muschetari”, protestez, simțindu-mă caraghios, deși costumația e foarte comodă.

„Necesități de protocol”

„Da… Ce ne-am face fără protocolul ăsta… Pe cap nimic?”

„Nu poți apărea cu capul acoperit, ne…”

„Necesități de protocol, îi iau vorba din gură, să mi se vadă chelia…”

 

De data asta realizez că pot traversa nava stând în picioare și nu alunecând pe burtă.

Nava a adăstat pe o suprafață transparentă prin care Marte se vede în toată splendoarea lui. Stând, parcă suspendat deasupra neantului, mă așteaptă un comitet de primire. Mă apropii cu roboțelul plutind la nivelul umărului meu drept.

Sunt nouă femei, aproximativ de aceiași statură și vârstă și cu un inconfundabil iz de familie. Sunt foarte frumoase, deși de o frumusețe pietrificată, nepământeană. Mă privesc ca pe o gâză prinsă cu un bold într-un insectar. Una din ele, aparent șefa, face un pas în față:

−  Acesta este… curiosul?

−  Da, Maică Neprihănită, glăsuiește Vasil de pe umărul meu. Și noul meu stăpân.

−  I-auzi?!

*

−  Cred că ar trebui să primesc și eu câteva explicații, după această adevărată ”răpire din serai”

Văd uimiri, șoșoteli. Maica neprihănită se apropie și mă scrutează cu atenție:

− Se pare că nu e doar curios… Are și personaliate. Bine pământeanule, ascultă:  Terra nu a fost dintotdeauna mizeria care este acum. Acum mai bine de cincizeci de mii de ani Terra era, nu numai un nod interstelar important, prin poziția privilegiată între brațele Perseus și Carina ale Galaxiei, dar și un paradis turistic prin fantastic de diversificata floră și faună , mările și oceanele, munții, peisaje extraordinare…

Pare visătoare și sunt luat de braț:

− Să mergem să dejunăm…

Nu prea știu ce am mâncat, dar a fost bun. Brusc, m-apucă o poftă de-o țigară… covârșitoare. Îi șoptesc lui Vasil. În câteva secunde un robot asemănător celor care au servit la masă apare cu o casetă frumos inscripționată. Ridic capacul: deși culoarea verde-fosforescent nu corespunde, par, de departe, trabuce cubaneze (mentolate, rânjesc pe dinăuntru) . Mă uit de jur împrejur…

− E suficient să inhalezi… Se servește și ea cu o țigaretă subțire și violacee și observ cum se aprinde singură când trage aer în piept. Să continui. S-au făcut multe studii asupra Edenului pământesc fără a se putea clarifica ce produce fantastica diversificare a speciilor. S-a încercat aclimatizarea acestora pe planetele noastre, dar nici una nu a supraviețuit mai mult de trei generații. Aceste studii, printr-un ricoșeu diabolic, au descoperit altceva, ceva mult mai grav, atât de grav încât a isterizat o întreagă galaxie. Structurile noastre genetice colapsau. În absența unor markeri mai agresivi, tiparele genetice rămase neschimbate de sute de mii de ani se atrofiau într-o involuție spre mai simplu, pierzând progresiv gene, unele din ele chiar esențiale.

Galaxia s-a scindat. Pe de o parte tradiționaliștii care se lăudau că vor obține clone perfecte, fără nici o eroare genetică, pe de cealaltă parte progresiștii care propuneau metisarea cu sânge proaspăt de pe Pământ.

– Unii, când aud de schimbarea sângelui, devin nervoși.

– Așa s-a și întâmplat. A izbucnit un război, un război urât pe care progresiștii l-au pierdut. Mărul dicordiei, Pământul, a fost bombardat metodic. O aspră glaciațiune a omorât aproape toate ființele vii.

Au ignorat, însă, marea putere de supraviețuire a vieții născută dintr-o competiție mult mai dură, infinit mai dură decât cea din restul galaxiei unde o planetă cu mai mult de o mie de specii independente e deja una bogată.

– Deci voi ne-ați copt-o. Și cum de am fost lăsați să ne înmulțim la loc? Cum de n-au venit să termine ce-au început?

– Războiul abia se terminase. Lumile își lingeau rănile. În haosul existent ne-am strecurat proprii noștri observatori. An după an, decenii, secole, milenii, rapoartele au fost falsificate până când evidența s-a impus singură. Ați devenit gălăgioși, ba chiar ați avut impertinența să trimite-ți mesaje prin care solicitați să fiți băgați în seamă.

– Presupun că s-a lăsat cu scandal…

– Și încă ce scandal… Dar trecuse atât amar de timp. Rapoartele genetice arătau o îmbunătățire progresivă a genomului. Tradiționaliștii și Progresiștii intraseră de mult în istorie… La o conferință pangalactică s-a considerat că mai bine vă lăsăm să vă autodistrugeți…

– Ha! E posibil! E posibil! Ce-și face omu’ cu mâna lui, nu reușește… Consiliul Galactic!

Ce nu pricep, deși mi se zbat vreo trei neuroni, este: Eu ce amestec am în toată afacerea asta?

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s