Arca doi- S.O.S. I

Xiu Li era un tradiționalist, în sensul bun al cuvântului, desigur. Deși servea masa, ca toată lumea, în cantina navei, aducea întotdeauna de la el din cabină, într-un mic coșuleț, tot felul de castroane, farfuriuțe, cutiuțe cu condimente și, indispensabilele bețișoare.

Acum tocmai ce efectua o ritualnică organizare de șantier, în stilul Școlii Chuan, pe măsuța mai dosnică din spatele unei grinzi de compresiune. Privi încă odată dispunerea bucatelor pe masă, mai îndreptă un castron dreptunghiular, plin cu o substanță verde și lucioasă, și se pregăti să ia bețișoarele în mână.

− Pot să iau și eu loc? se auzi și Xiu ridică mirat o sprânceană. Toată lume îi știa acest mic tabiet și îl respectau îngăduindu-i să mănânce în tihnă. Ridică privirea: bărbatul care deja se așeza îi păru necunoscut la o primă vedere, dar apoi realiză că face parte din echipa de pe schimbul cinci, detașată la ei pentru niște lucrări specifice de mentenanță.

− Da! Mormăi și privi, aproape cu disperare, cum insul dă la o parte, dezinvolt, o parte din castroane și-și așează, banala tavă de cantină, drept în mijlocul mesei. Era un adevărat sacrilegiu și Xiu Li începu să fumege pe la încheieturi.

− Am auzit că tu ai fi șeful cu transmisiunile de pe tura asta, continuă la fel de nepoliticos individul între două, hulpave, înghițituri. Lăsa impresia că n-a mai mâncat de-o săptămână, hrana din farfurii dispărând în ritm alert în concasoarele fălcilor acestuia de unde, după doar câteva mestecături, aluneca la vale făcând să sară, dramatic, un măr al lui Adam proeminent.

Li rămase încremenit, neputând a-și lua privirea de la mișcarea hipnotică a acestui detaliu anatomic. Nu mai dură mult și, satisfăcut, insul se șterse la gură cu un șervețel și fixă, din nou, cu privirea pe  chinez:

− Deci… ești tu, sau nu, căci am o veste importantă de dat!

− Eu… eu sunt, bâigui ceea ce mai rămăsese din transmisionistul șef de pe tura a doua.

− Atunci află că am recepționat un S.O.S. Și vine de undeva de pe-aici de pe undeva, de-aproape!

*

− Este, fără putință de tăgadă, un semnal artificial.

Se aflau, toți șefii de compartimente, adunați în sala de ședințe, iar Xiu Li își trecu mâna prin părul, rar, de pe frunte.

− Dar cum se face că de existența lui am aflat tocmai de la un tehnician detașat la noi de pe o altă tură? Yan părea mai degrabă deranjat de acest aspect decât de evidența în sine.

− Tehnicianul are un hobby. Compune muzică și, pentru o tușă inedită, adaugă sunete din muzica cosmosului.

− Ce este muzica cosmosului, întrebă Eilen. Sună interesant și nu am mai auzit despre asta până acum.

− Deși, aparent universul este un mare gol, să mă ierte colegii astrofizicieni, dar vorbesc pentru persoanele nespecializate în domeniu, așa… deci, zicem că, deși aparent în jurul nostru este vid, de fapt, spațiul este umplut cu gaze la presiune extrem de scăzută și pulberi, drept pentru care folosim scuturile setate la stare de culoar. Spațiul cosmic conține câmpuri gravitaționale, radiații electromagnetice, neutrini, energie neagră și materie întunecată.

Ei bine, într-un spectru de frecvențe electromagnetice, denumit cândva: unde scurte, zeci spre sute de milioane de oscilații pe secundă, cu instrumentele potrivite, se poate auzi respirația universului.

Cândva, de mult, acest spectru electromagnetic era larg folosit în telecomunicații, pentru că undele electromagnetice se reflectau în ionosfera Pământului și puteau fi recepționate la mari distanțe, practic pe toată întinderea sa.

− Bine, bine… dar nu văd legătura. Ce-avem noi cu o tehnologie de acum un mileniu?

− Tocmai! Noi, acum folosim transmisiunea laser, sau subeterică, practic instantanee. Nu am fi recepționat niciodată acest semnal emis în banda centimetrică, vorbesc de lungimea de undă a hidrogenului, dacă acest tehnician nu și-ar fi fabricat, artizanal, acel aparat de radio și nu l-ar fi probat cu ocazia ieșirii în afara navei pentru niște, banale, reparații de mentenanță…

− Bine, bine, I get the picure, Fleming care suportase greu această deviere de la subiectul principal, privi scârbit la scobitoarea pe care-o mestecase franjuri și-o aruncă într-o scrumieră: să revenim la subiect. Spuneai că-i artificial. De ce?

− Mi s-a atras atenția, de către colegii astrofizicieni, Xiu Li se întoarse doar schițat către  profesorul Ionesco, că tocmai trecem pe lângă o stea neutronică: NS 01457, cea suspectată că a luat naștere într-o galaxie mică, din apropiere, cunoscută sub denumirea Large Magellanic Cloud (LMC). Acestă stea a fost odată o jumătate a unui sistem solar binar, ce constă în două stele aflate pe orbită în jurul centrului comun de masă. Dar, în urma unei explozii puternice, cele două stele au fost îndepărtate cu o viteză atât de mare încât au ieșit în afara câmpului gravitațional care le ținea împreună și au deviat atât de mult încât au ajuns în Calea Lactee, în cvartalul Gama.

− Deviem… și noi, de la subiect, ce naiba? Fleming făcea praf următoarea scobitoare. Ne cere, sau nu ne cere careva ajutorul?

− Îți plâng copchii de foame acasă? Se burzului Vasile. Stai acolo, pe scaun, și ascultă ce spun oamenii ăștia!

− Și în timp ce noi discutăm academic, la un sandvici și un suc, undeva, acolo, cineva poate să moară, abia dacă se aude vocea lui Fleming și se lăsă o liniște stânjenită.

− Nici vorbă, își reveni Xiu. Semnalul este automat… Dragă colega, chiar te înțeleg, dar ai puțintică răbdare… Ce naiba! Dacă ar fi fost o urgență… Uf! Ce spuneam? Așa…

Domnule Ionesco, vă rog, căci amicul Fleming mi-a conturbat sensul gândirii. Spuneți dumneavoastră, ca specialist, ce-i cu stelele astea.

Profesorul se ridică maiestuos. La aproape doi metri înălțime, cu pieptul bombat, umeri largi pe care se sprijinea un cap parcă dăltuit în stâncă, era imaginea vie a virilității masculine. Își trecu mâna prin părul des și negru și cuprinse în privirea  verde, cu pete căprui care dansau hipnotic, audiența:

− Stelele neutronice sunt, probabil, cele mai exotice obiecte din Univers. Acestea sunt excesive aproape în toate aspectele: gravitaţie, tăria câmpului magnetic, densitate şi temperatură. Aţi putea spune că găurile negre sunt mai dense şi într-un anumit sens ar fi adevărat, dar, în fapt, noi nu putem determina structura interioară a unei găuri negre, care este definitiv ascunsă dincolo de orizontul evenimentelor.

Pentru ca să nu-l mai fierb pe Domnul Fleming, mai ales că toți, cei de aici am urmat, într-o măsură mai mică, s-au mai mare, cursurile de îndoctrinare, să mă refer specific la NS 01457.

O stea neutronică tipică se roteşte o dată pe secundă, ceea ce este remarcabil, dat fiind că este un obiect masiv. Dar dacă se întâmplă ca o stea neutronică să aibă şi o stea-companion, atunci viteza de rotaţie este mult mai mare. Procesul care generează acestă rotaţie se numeşte acreţie. În milioane de ani stelele-companion evoluează în aşa fel încât stratul exterior resimte puternic atracţia gravitaţională a stelei neutronice. Se creează un turbion gazos dinspre companion spre steaua neutronică care o forțează pe aceasta din urmă să se rotească din ce în ce mai repede. Acest proces are efecte remarcabile. Gazul care cade în steaua neutronică este încălzit la milioane de grade, iar aceasta începe să strălucească puternic, cu precădere în zona razelor X. Enorma gravitaţie a stelei neutronice – de câteva milioane de ori mai puternică decât cea de pe Pământ – va comprima şi încălzi gazul, după câteva ore ori zile ajungându-se la punctul în care are loc fuziunea nucleară. Dar acest proces este unul instabil, în câteva secunde epuizându-se întreg combustibilul acumulat; de aici rezultă o explozie de raze X care se împrăştie în galaxie. Această radiaţie este blocată periodic de către companion, un observator aflat în poziție fixă sesizând acest aspect ca pe niște impulsuri din spectrul radio și până în zona radiațiilor X.

De aceea, atunci când am primit primul referat, de la domnul Xiu Li, am apreciat că nu este vorba destre un semnal S.O.S. ci doar de manifestarea unui pulsar, ce-i drept observat dintr-o poziție privilegiată, adică de pe axa de rotație a companionului.

Dar…