Tablouri

Moșe mă invită la el. Sus. Mare onoare. Un ovrei nu primește în camerele personale decât membri ai familiei. Pentru ceilalți este prăvălia, biroul din spate, sau camera de oaspeți. Ne așezăm la o masă rotundă, masă de jocuri, sau de alte activități mai păgâne:

– Mihăiță, știi că eu te iubesc precum pe copii mei, începe bombastic. Isaac al meu a plecat acum o lună în Israel, iar noi îl vom urma cât de curând…

Face o pauză și, cu inelarul, împinge spre mine o fructieră plină cu delicatese. Simt că încep a-mi curge balele. Iau în vârful degetelor un corn din jeleu, cu o transluciditate de vișină la maturitate, și-l simt cum se topește pe limbă umplându-mi gura cu zeci de arome, iar apoi alunecă pe gâtlej lăsând în urmă o umbră mentolată.

– Ne-am antamat ca să-ți duc pachetele și să fac curat în prăvălie. Nu mă păcălești să fac și-n atelier. Poci să dai și fondante. Aia-i treabă de muieri.

Râde, cred că e prima oară când îl văd că râde. Nu că n-ar mai fi râs da’ râdea așa… mieros, la clientelă, mai râdea icnit la coană-sa, sau batjocoritor la ’ăi de veneau să arvunească. Acu’ râdea, îi dăduseră lacrimi la colțul ochilor și fața lui de urangutan roșcat se făcuse numai crețuri. Cum nu pricepeam, m-am mai servit cu o fondantă cu alune, apoi cu o biluță de ciocolată plină cu rom de Jamaica.

– Gata, că o să ți se facă rău. Sunt toate ale tale. Hai!

Ne-am ridicat pe o scară de lemn în trei spinări. Deasupra prăvăliei se coțopăneau încă două etaje. Primul al doamnelor; și-a îndreptat spinarea, s-a uitat în dreapta, în stânga, involuntar i-am urmat privirea…, scoate o cheie țeapănă din buzunar și coboară glasul:

– Un bărbat trebuie să știe ce fac muierile lui da’ să le dea impresia că habar nu are, pss!

Se descalță și eu la fel. Intrăm într-o încăpere, altfel întunecoasă. Se repede și trage, de niște șnururi groase, două draperii grele, de brocart, iar eu mă sperii nițel atunci când perii deși ai unui covor persan îmi gâdilă tălpile. Nu apuc să-mi rotesc privirea, Moșe mă apucă de un umăr și-mi arată un tablou:

– Bunica lu’ nevastă-mea, acu’ o sută de ani, soacră-mea, eu cu nevastă-mea. Aici cu fii-mea.

Tablouri, picturi în ulei în stil Rembrandt. Văd miniaturi, aruncate ici și colo, pasteluri în culori fine, acuarele, rame grele aurite… ce mai, toți pereții sunt acoperiți cu tablouri. Dincolo la fii-sa, impresioniști, câteva cubiste și un Dărăscu fenomenal. Urcăm la etajul doi: Peisagistică sumbră de Petrașcu, trei Steriade corecte parcă scoase pe imprimantă și o mulțime de miniaturi.

– Vezi tu, asta-i casa mea, în ea, cu bune și cu rele, au trăit trei generații de când străbunicul soției mele s-a stabilit aici. Eu am cunoscut-o pe nevastă-mea pe când aveam 21 de ani la București și am venit după ea. Acum trebuie să plec în țara străbunilor mei și nimic din toate astea nu pot lua cu mine.

– De ce? Doar sunt lucrurile tale?

– E drum lung și cu astea mi-l plătesc… sunt doar lucruri, pricepi? Lucruri! Importanți suntem, noi. Noi oamenii.

Se lasă într-un genunchi și-mi cuprinde umerii în brațe:

– Mihăiță, singura avere pe care o avem suntem noi, noi și cei de un sânge cu noi, restul… doar fantasme.

– Mă iei de neam de opincă. Ultima oară când ai bocit a fost când or venit perceptorii. Juma’ de zi ai bolit.

Ridică o privire la mine… Printre lacrimi i se încrețea ochii a râs și izbucnește într-un râs clocotit cu vaiete, cade în genunchi, râde, plânge și-și smulge părul din cap. Nu știu ce să fac. Într-un târziu mi-aduc aminte de bunica, când veneau muierile disperate la ea, să le descânte. Caut un pahar, într-o carafă de porțelan găsesc apă. Mă las și eu în genunchi și-i dau paharul. I-l împing până sub nas.Tresare și bea.

– Hai!

Coborâm. Coborâm. Am trecut de beciul unde ține dulciurile perisabile. A dat la o parte un dulap și acum coborâm pe niște scări de lemn, la lumina unei lanterne. El merge cocârjat, iar eu mă tot minunez (ce-am să le povestesc la golanii mei). Ajungem undeva în adâncuri. Lanterna obosește și atunci scoate un chibrit și aprinde un felinar pe gaz care luminează o mică grotă unde văd zeci de rafturi cu sticle de vin. Se duce direct la unul din rafturi. Trage, împinge… cu un huruit raftul se mișcă, intrăm într-o altă grotă. Luminile de la felinar dansează pe pereți. În stânga, un maldăr de oase, mă încrețesc tot:

– Vasăzică e adevărat cu ăia care fură copii și le iau sângele! Vor întreba de mine și de oasele mele…

Se întoarce spre mine și-mi pare malefic.

Până aici mi-a fost!gândesc

– Ce copii, care sânge? Se șterge cu dosu’ mâinii la frunte

– Na! Taie-mă, ia-mi sângele…

– Ce-ți veni?  Ce sânge? Aaaa? Cine ți-a zis?

– Știu toți copii de mașinile negre care fură copii și oameni și-i lasă fără sânge prin șanțuri, iar sângele este dus undeva departe, unde este război, ca să-l dea la soldații care au fost ‘pușcați.

Izbucnește într-un râs chinuit:

– Aici tăiam oile, mai demult, ca să nu ne vadă perceptorii… da…da’ tu te ții bine. Nu m-am înșelat. Hai!

De după o ușă țeapănă, ieșim într-o casă părăsită:

– Asta-i casa verișoarei lu’ nevastă-mea de-o murit acu’ doi ani. Nimeni în afară de mine și de tine, acum, nu mai știe de tunelul ăsta. Acu’ că ți l-am arătat… facem o afacere? Ultima mea afacere….

– Ce afacere?

– Afacerea mea de suflet. Când ai venit prima oară la mine la prăvălie ți se vedeau doar ochii… cât aveai ? Patru ani. Și la patru ani  îmi șterpeleai prăjituri… ții minte cum te-am prins?

– Eeee, m-am lăcomit și-ai pus și lațu’ ăla, ce copil eram…

– Eee, acum eu am lațu’ de gât. Numai tu mă poți ajuta.

– Zi bre. Dacă pot, orice. Să nu crezi că sunt prost. Vrei să cărăm din casă, numa’ că dulapurile nu cred să încapă pe gang.

– Nu dulapurile copile… Doar tablourile!

*

Nu mă citisem înainte, dar acum, avertizat, am băgat de seamă cum în preajma fiecărei case de ovrei își făcea de treabă câte unu’, ba în salopetă de lucru, ba admirând vitrinele…

Cu tablourile înfășurate în jurul pieptului ieșeam, precaut, din casa părăsită și le duceam la consignația unui bătrân care ținea o dugheană pe Strada Gării și la anticariatul după Strada Mare. Nici nu mai știu câte  drumuri am făcut și-odată era să dau de dracu’ când unu’ de mă vede își întreabă tovarășul:

– Mă, ăsta nu-i puștiul de face curat la jâdan?

I-am scălămbăit și am luat-o la fugă. N-aveau nici o șansă.

 

Moșe mi-a zis să iau tot ce vreau că nu-i mai sunt de trebuință. Am luat cărți. Multe cărți. Am ieșit prin față cu două genți pline. Au sărit ca ulii pe mine. S-au uitat în genți, sau uitat unu’ la altul… Despre cărți nu le zisese nimeni, nimic…

M-au lăsat să plec nu fără un șut în fund:

„Slugă la jâdani !”

 

A plecat în vara aceluiași an și nu l-am mai văzut niciodată.

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s