Olga, Vasile și eu

Ovreiul meu îmi dă un pachet bine înfășurat în hârtie cerată:

– Îl duci la Domnișoara Olga, la Consignație, pe Strada Mare, știi unde, nu?

– Da. Da, știu!

Îmi dă un pol și alerg să îndeplinesc misiunea.

Prinsă-ntre două case impozante, cu un nivel și balcoane din fier forjat atent răsucit, clădirea  anticariatului apare mai umilă cu o vitrină în care se lăfăiesc cărți pergamentoase și o ușă destul de scundă. Când intru un clopoțel atârnat de tavan dă de știre. Totul, dar totul, este acoperit de cărți, simt că amețesc. În fund, o vitrină cu un ghișeu în care se răsfățau cărți frumos colorate.

Tușesc discret, așa cum am fost învățat să fiu politicos, iar din spate, trântind o ușă, apare Olga. Mă holbez absolut neprofesional și, imediat, mă redresez. Sfatul lui Moșe: Indiferent cine intră în magazin, frumos, urât, olog, tu să-ți păstrezi imparțialitatea și zâmbetul profesional pe buze, mi se reverberează în cerebel deci, automatic, iau postura vânzătorului model:

– Sărut mâna! Am un pachet pentru Dumneavoastră.

Ia pachetul și-l examinează, moment propice pentru mine întru a termina scanarea. Incredibil: Un cap mic, parcă de păpușă, cu doi ochi albaștri, mai albaștri decât marea, hipnotici, un nas cârn și două buze ca o inimioară pe un obraz ușor bucălat, o bărbie un pic cam voluntară, totul înconjurat de o hălăciugă de păr roșu-portocaliu, dresat cu fierul, numai în șuvițe rebele.

Simte ceva, căci ridică privirea, brusc, și mă surprinde în plină absorbție a eului ei fenomenal. Ochii se focalizează asupra mea și apuc să văd ridurile mici, laba gâștei, care trădează femeia la treizeci de ani:

– Cum te cheamă?

– Mihail, Doamnă, Domnișoară…!?

– Acum a fost ultima oară când mi-ai spus Doamnă. De acum încolo eu sunt Olga. Da?!

– Da, Doa… Olga!

– Bravo! Tu știi că ești un băiat frumușel?

Iese de după tejghea și am parte de un șoc. Capul de păpușă aparține unui trup dolofan, cu niște sâni mari și niște picioare groase, parcă de halterofil. Mă tuflesc. Mulțumită că mi-a pus la punct entuziasmele juvenile, mă abordează profesional:

– Mergi la Moșe și spune-i că pachetul a ajuns bine și că totul este, încă, în regulă. Hai! Fugi!

Încet, încet, am devenit un obișnuit al Anticariatului iar Olga, cu discreție, mi-a dirijat lecturile asta până când am dat de H.G.Wells, Jules Verne, Al.R. Beleaev și, sau, Dolgușin. De atunci s-a dat o luptă pe viață și pe moarte, ea condiționând un Van Voght contra lecturii unui Dostoievsky, sau un Asimov versus un Dumitriu.

Am aflat și ce era în misterioasele pachete pe are le aduceam de la moșe: cărți vechi în ebraică, arabă, sau egipteană,  majoritatea pe pergament și de o valoare inestimabilă.

Nici Olga nu-mi mai părea așa disproporționată ca prima oară, iar când, la cafea, se așeza picior peste picior, iar pulpa dolofană foșnea, frecându-se pe ciorapii din polyester, simțeam așa… o răscolire.

Nici momentele de intimidate nu lipseau, atunci când mă interoga cu privire la o carte pe care mi-o dăduse la citit și-mi mângâia obrazul: Eeee, la asta nici eu nu m-am gândit! E posibil să ai dreptate! Apoi a urmat șocul vieții mele.

Abia venisem, Olga era în spate, dosea cărțile de la moșe când moșu Vasile (1) intră, violent, în dugheană. Era beat, cu ochii injectați și am crezut că vine după mine. Nici nu m-a văzut:

– Olga? Unde ești fă curvo?

Olga apare panicată și se repede la el:

– Nu ți-e rușine? Cum intri aici în halul ăsta? Am clienți! Ce-o să creadă despre mine?

– Or să creadă că ești o curvă! hârâie moșu, o înfulecă de subțiori și-i dă un sărut, greu, strivit, de-a dat-o pe spate.

– Încet idiotule, ne vede lumea…

– Care lume? Puțoiul ăla? Să mai învețe…, focalizează oleacă: Nu se poate! Ia fă-te încoa?

Mă apropiu cam panicat. Niciodată nu-l văzusem în halul ăsta și nu eram ușă de biserică. Mă apucă de-un umăr:

– Mare grădina domnului… O tunat și ne-o adunat! Tu știi cine-i ăsta? Se uită tulbure la Olga. Mii de bombe crăcănate: Ăsta-i nepotu-miu, Mihail! Să zici că nu există un dumnezeu… iacă… așchie… Ce faci bă în anticariat? Ca’ți vacile la uger?

– Vasile… Te-ai îmbătat! Lasă băiatul în pace. Mihai, fugi acasă!

– Ba nu fuge nicăieri. Azi te fac bărbat, mă! Acum cât se mai poate… și după aia să murim. Să murim cu toții. E timp de moarte. Să profităm cât mai e timp.

Se ridică greoi și închide ușa prăvăliei. Trage obloanele și aprinde lumina:

– Hai! Suntem dușmani ai poporului. Ocna ne așteaptă. Să bem!

Scoate din raniță două sticle butelcoase:

– Olga, pahare!

– Vasile… e un copil…

– Nu mai e… de azi, toarnă.

Coniacul îmi arde gâtul, urmăresc privirea Olgăi și vărs restul pe lângă piciorul scaunului.

– Să ne aruncăm în furci, precum dacii, am pierdut… am pierdut tot. Trădare mojică, de ultimă speță, toți la furat… să fure… să fure, cât ar fura, cu tancurile, cu camioanele, cu trenurile, tot n-o să izbândească, aurul o să le subțieze vlaga… răbdare și să-i omorâm câte unul… pe rând… dar.. sunt… atât de mulți…

Începe să horcăie. Greu, bre. Nu reușim să-l săltăm pe canapeaua din fund, așa că-i facem un pat din cărți și-l rostogolim acolo. Olga pune o pătură pe el. Are o față îngrijorată.

Fața mică, de păpușă, frumusețe intrinsecă, este acum chinuită de mușchi care se zbat haotici. O cuprind în palmele mele de puștan:

– Olga! Indiferent ce va fi, eu sunt aici, sunt aici pentru tine și doar dacă…

Mă privește cu ochii aceia albaștri, hipnotici:

– Hai!

Mă trage pe canapeaua cu țurțuri din brocart auriu și mă rătăcesc în ea.

 

– Ha! Se aude un glas tunător la urechea mea. Masculul doarme satisfăcut!

Belesc un ochi spre afară și unul spre înăuntru. Nu simt nimic schimbat, doar o căldură mai mare în vintre. Ca’t cu privirea: Olga face cafea la primus și ne servește în ceșcuțele de tiam zin. Moșu-meu ronțăie un capăt de țigară:

− Mihăiță, fugi acasă! Dau să protestez, dar mă apucă de-un umăr și mă zvârle-afară pe ușă: Pe mine nu m-ai văzut, da? Să nu spui la nimeni că m-ai văzut la Olga, nici lu’ bunică-ta. Hai! Fugi acasă. Am să trec și eu, când oi putea.

Mai întorc odată privirea și apuc de văd privirea îngrijorată a lui Olga.

A fost ultima imagine cu ea pe care o păstrez în memorie. Când mi-o amintesc așa-mi apare dinaintea ochilor: căpușorul acela de copilă urâțit de-o spaimă fără de sfârșit.

La Anticariat am găsit, câteva zile mai târziu, un individ slab, negricios, și cu căutătură rea:

− Ce ca’ți? s-a răstit la mine. Nu vezi ce scrie pe ușă? Inventar! Sau nu știi să citești? Hă! Hă! Intră în librărie, dar nu știe să citească!

A făcut inventarul magazinului care apoi s-a mutat la parterul unui bloc nou construit, iar Strada Mare a intrat în demolare.

Apoi, Fulger a venit singur acasă cu hamurile rupte, iar bunicu’ s-a dus la Miliție. Au găsit căruța sfărâmată în Râpa Galbenă. Trupul nu l-au mai primit de la morgă așa că bunica, într-un târziu, a chemat popa și-au îngropat un sicriu gol.

***

1 – vezi Vaca și Manole, Ruda.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s