E ceva defect în mecanismul cel mare

Azi, cam pe la ora când aștern pe hârtie aceste gânduri, în Iași se reinaugurează Moscheia cea Mare. O construcție simbol a cultului mozaic cu o vechime ce se pierde în negura veacurilor căci, cu ocazia lucrărilor de restaurare, s-au găsit vestigiile altor moschei, cea mai veche fiind datată în secolul XI.

E bine, e frumos să ne respectăm trecutul, să conservăm lucrări de artă spre a putea fi admirate și de urmașii noștri, toată lauda!

Dar, căci întotdeauna mai există câte un dar, un amănunt din prezentarea făcută de un speaker al postului Radio Iași m-a dat pe spate:

În secolul XIX, atunci când a fost ridicată actuala moscheie, exista un regulament care impunea celorlalte biserici să nu ridice clădiri de cult mai înalte decât cea mai înaltă biserică ortodoxă din târg. Dar și biserica mozaică avea regulile sale care spuneau că sinagoga este cea mai mare construcție din comunitate așa că, în fervoarea mistică, enoiașii evrei s-au apucat să sape în pământ, adâncind biserica suficient de mult pentru ca, în cote absolute, să fie mai mare decât Catedrala Mitropolitană.

Eu tocmai ce venisem din atelier în bucătărie, unde radioul e setat pe Radio Iași, pentru a fi la curent cu știrile locale și, la auzul năzbâtiei, m-am înecat cu fumul.

După ce mi-am scos la scuturat bojogii de pârâia casa, am rămas, gânditor, privind cum țigara se autodevora, inconștientă, în inerentul sfârșit ce o aștepta ajungând la filtru.

Alte și altele istorii similare se buluceau în memoria mea aproape sufocând-o.

Am văzut cu ochii minții cum nefericiții erau torturați de inchiziție în moduri atât de sadice încât depășesc orice imaginație și-am văzut catedrale ascuțite care sfidează gravitația, am văzut oștirile musulmane ucigând în numele unui crez și am văzut moschei de o incredibilă frumusețe, am văzut  balta de sânge care este Asia, dar și splendoarea Taj Mahal-ului și hoardele arabe strigând Allah Ahbar, și m-am încrâncenat.

Cum este posibil ca niște oameni, altfel așezați, iubitori de familie și copii să se transforme, atât de radical, în numele unor istorii, toate, dar toate, cusute cu ață albă atât de evident că te-apucă râsu-plânsu?

Cum de văd paiul din ochiul celuilalt și nu văd bârna din propria privire?

Mi-aprind unc-o țigară și-mi fac o introspecție cu metodele pe care le-am primit în unsprezece ani de școală care m-au învățat că 1 plus 1 fac 2 și-apoi, cu o experiență de viață de șase decenii… poate-oi fi eu mai tâmpit și asta-i normalitatea.

 

Sau, poate, s-a stricat ceva în mașinăria cea mare și, cumva, nu mai apar pe răbojul ei.

M-a rătăcit, în universul ăsta mare, lăsându-mă să-mi fac, singur, griji de viața mea și a noastră

***

Reclame

3 gânduri despre „E ceva defect în mecanismul cel mare

  1. La astfel de întrebări fac mereu asemănări cu animalele sălbatice la care găsim aceeaşi „dorință” (acelaşi instinct) că puterea înseamnă supraviețuirea speciei.
    Cu cât este coama mai mare, cu atât leul o fi mai puternic. În fond şi noi facem parte din regnul Animalis.
    Toate cele bune, domnule Mihail!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s