Locul

Brin e un orășel tipic săsesc, rămas în părăginire după emigrarea în masă a etnicilor germani, pe care un entuziast dezvoltator imobiliar l-a renovat din temelii și l-a transformat într-o superbă destinație turistică.

Vin aici primăvara pentru a-mi ostoi astenia rebelă ce mă transformă într-un handicapat, sau, mai nou, o persoană cu nevoi speciale. Eram singurul client al pensiunii, înconjurat de o atenție discretă, dar atentă, pentru că lăsasem patroanei și biletul medical unde se vorbea, printre altele, și de tendințe suicidale. Acum stăteam pe terasă, cu un mic dejun copios pe masă, și priveam spre pădurea de pini ce se ridica pe versantul estic al muntelui. Fusese frig azi noapte.  Căzuse bruma. Și acum era rece, îmi simțeam nasul înghețat, dar mi-am tras fesul mai pe urechi și m-am zgribulit în pufoaică pentru că nu se făcea să scapi o asemenea priveliște. Ceața groasă, care se lăsase în vale, se ridica agale, parcă împinsă de la spate de lumina groasă, roșie, ce se prăvălea peste munte. Brusc, razele svăpăiară în lungi lasere multicolore sfârtecând fără de milă ceața, care se refugie strategic în hăurile dintre munți, iar eu îmi ridicai capul spre soare spre ai primi ofranda luminoasă pe obrazul încă crestat de coșmarurile perinei mele de noapte.

Și inima simți schimbarea, iar svâcnetul sângelui în vine mă readuse pe acest pământ.

Și totuși ceva se întâmplase. Sau nu se întâmplase…

− Înnebunești de tot, frate… îmi șoptesc și duc cana cu lapte la gură.

Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, iar părul atârnă moale, catifelat, și ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz… urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb, și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate care, sub privirea mea, se strâng ușor, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade spulberând tencuieli. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl văd cum înaintează, greoi. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește, simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearceaful, mototolit la picioare, iar eu tremur.

 

Nu mai sunt singur pe terasă. La privirea mea întrebătoare tânărul picol îmi șoptește:

− Este domnișoara Ha Linh, translatorul domnului Președinte. A scăpat ca printr-un miracol dintr-un accident de mașină în care au murit toți ceilalți.

A tunat și ne-a adunat…

Nu pot să ajung la masa mea din colțul estic al terasei fără trece pe lângă ea. Nici nu pot să-l pun pe picol să mute totul la altă masă. Ezit, penibil, și mă strecor printre scaune și mese, cu un picol aproape speriat, pregătit să mă facă pachet dacă o iau razna și adăst, într-un final, în scaunul meu.

Mâinile îmi tremură, nu sunt cu spatele la ea, îi ofer doar umărul drept deci poate să-mi vadă profilul, întorc capul și, iar, din nou senzația aceea.

Am văzut ceva ce nu e normal.

Privesc în vale încercând să discern de unde vine senzația aceea că sunt urmărit cu discreție, dar arsura, mai brutală, a unei priviri în ceafă mă face să mă întorc brusc: chinezoaica tresare și-și coboară privirea.

− Și eu am văzut, ciripește.

− Ce ai văzut? holbez ochii nevenindu-mi a crede că a simțit și ea acea atingere diafană a unei minți care mă examina de-acolo, de undeva, din pădurea de pini.

− Am văzut un bărbat singur, continuă curajoasă, iar eu răsuflu cumva ușurat: Fiecare cu ce-l doare, fătuca-i călduri, explicabil după o traumă majoră atunci când animalul din tine realizează că e doar trecător prin astă lume, iar  instinctul de procreare devine prioritar.

O privesc mai îndeaproape și o estimez cam la pe la douăzeci și cinci de ani, o aparență fragilă, dar înșelătoare căci pumnii mici au metacarpienele bine bătucite, fătuca a practicat artele marțiale la greu. Aparența de fragilitate este accentuată de ușoara discrepanță dintre trupul mic, cu umeri și șolduri înguste și capul, un pic prea mare, mai ales că-și poartă părul negru legat la spate, expunând o frunte largă și bombată deasupra unor ochi mari și negri, atent conturați sub niște sprâncene pensată până ce-au rămas doar două dungi incerte și un năsuc cârndar se poate datorata și culorii tenului ce amintește cu al lutului nears pe care niște buze ușor răsfrânte, nespus de senzuale, contrastează violent prin roșul lucios al unui ruj cu gel.

− Îmi oferi o terapie prin sex?

− Cine a vorbit despre sex?

Râde, iar ochii i se transformă în două dungi incerte.

− Putem să fim prieteni… și ochii ei se deschid brusc, țintuindu-mă.

− Voi fi un prieten incomod.

− Nu contează, singură, am să înnebunesc aici în mod sigur. Măcar să am un martor…

N-am amintiri despre cum am ajuns în camera ei, în patul ei…

E lustruită, n-am văzut până acum așa ceva. Pielea ei e lucioasă, dar caldă, plăcută la pipăit, buzele ei sunt moi, dar limba îi e agresivă, și eu sunt agresiv și mă sfârșesc în ea gâfâind:

− Gata, că mi-or sărit toate depresiile din cap.

Stăm lipiți unul de altul fără a zice nici un cuvânt. Îi caut mâna și ne împreunăm degetele:

− Știi?

− Ce?

− Am văzut ceva…

− Uită!

− De ce să uit?

− Pentru că ai vorbit la trecut.

− Dar e acolo!

− Ce?

− Nu știu.

− Ce face?

− Nu face nimic, asta-i ce mă înnebunește, că toate se mișcă, dar e nemișcat, acolo… stă pitit, camuflat… dar eu l-am văzut. E acolo!

(va continua)

Reclame

Un gând despre „Locul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s