Crime justificabile

E mai tânăr ca mine și mai puternic. Brațul lui drept împinge cuțitul către șoldul meu și simt că puterile mă lasă.

Arunc o privire scurtă: autostrada  e pustie și începe a se întuneca. Probabil că pândește de mult în tufele sârmoase din care s-a năpustit asupra mea.

Îmi eliberez, brusc,  brațul iar cuțitul îmi intră în carne. Are mai multă putere, dar eu am mai multă experiență: avântul l-a dezechilibrat. Eu fandez pe celălalt picior, iar el alunecă în față încercând să scoată cuțitul din șoldul meu. În schimb il bag eu pe-al meu în gât. Holbează ochii și dă să strige ceva, dar nu scoate decât o gâlgâietură căci sângele l-a pufnit pe gură. Mai răsucesc odată cuțitul și fac pasul în spate. Se prăbușește în genunchi, cu amândouă mâinile la gât, încercând să oprească hemoragia.

Mai fac un pas și mă las pe marginea șanțului, piciorul sângerează, dar nu exagerat așa că-mi scot o țigară și-o aprind: deci au trimis mai mulți… Dacă nu unul, atunci cel puțin trei. Unde-o fi al treilea?

Autostrada tot pustie, dar nu-i bine, poate trece careva, ne-ar vedea și… Îl apuc de gulerul hainei și-l trag în spatele tufelor din care a sărit asupra mea. Brațele și picioarele încă-i mai zvâcnesc, iar ochii i se răsucesc în orbite. Îl întorc pe burtă.

Sting țigara și scot din portofel acul și bucata de catgut.  Mă cos bolborosind obscenități de fiecare dată când acul pătrunde, pârâind, în piele și-apoi în carne. Pantalonii sunt de neutilizat. Îi privesc pe ai lui, se pare că nu i-a mânjit cu sânge. Îl dezbrac, încă mai tremură și degetele se strâng și se desfac spasmodic, întorc capul: asta-mi mai lipsește, să-l văd pe ăsta bântuindu-mă prin vise cu ghearele desfăcute.

Pantalonii sunt cam strâmți, dar nu mai închid nasturele de sus și-mi pun cureaua mea. Îl buzunăresc. Desigur: îi portofel găsesc jumătatea de bancnotă, arvuna consensuală, aceiași pe care o am și eu în buzunarul de la piept. Mai găsesc o ciocolată și niște mărunțiș. Actul de identitate îl fac bucăți mici și-l arunc în vânt, rup câțiva ciulini și-l acopăr. Examinez din drum: trebuie să fii prea atent, și din viteza mașinii, ca să-ți dai seama că-i cineva acolo.

O iau șchiopătând spre oraș, ronțăind din ciocolată. După vreo juma’ de kilometru mă lasă puterile așa că adăstez pe prima bornă kilometrică.

Ce-o fi făcând Kayla? O fi reușit operația?

Se întunecă de-a binelea. Unde-o fi al treilea? Dacă-mi sare în cârcă de prin vre-un tufiș, rănit cum sunt nu cred că i-aș mai face față. Totuși, consider că-i bine să demontez cuțitul, sunt prea aproape de oraș și poate apărea o patrulă. Îl separ în componente inofensive care-și găsesc locurile dinainte stabilite. Din spate se văd două faruri. Nu fac nici un semn, dar șoferul, după ce mă depășește, frânează și-apoi dă cu spatele:

− Mergi în oraș? Nu mi-aș ierta-o să te las aici, acum că tocmai se lasă noaptea.

Are o față triunghiulară, o privire inteligentă, și-i cam de o seamă cu mine. Lângă el, pe bancheta mortului șade un copil cam de șase-șapte ani:

− Mulțumesc, bolborosesc, și mă instalez pe bancheta din spate. Aha! Al treilea, ronțăi pe dinăuntru, dar nu pricep ce-i cu copilul. Complet atipic.

Tăcem, iar el conduce dezinvolt, dar fără a depăși limita legală: un profesionist, îmi spun, și parcă drept răspuns îi văd privirea limpede și un surâs fin, parcă de îmbărbătare, în oglinda retrovizoare.

Intrăm în suburbii. Privesc la aglomerarea de căsuțe, cândva cochete, acum mai toate întunecate, în paragină, doar ici și colo câte un foc în jurul căruia s-au adunat o gașcă de nefericiți. Am o încleștare.

La barieră suntem opriți de un echipaj militar și ni se ordonă să coborâm din mașină.

Prezentăm actele și-apuc să văd că insul are cartea verde. Trece rapid de formalități și se instalează la volan:

− Mi-a făcut plăcere, spune șăgalnic și completează: Poate ne mai vedem! Rămâi cu bine!

Înclin capul, iar el demarează în stilul acela atent: dezinvolt, dar la limita legalității.

− Sunteți rănit, constată un soldat după ce mă scanează atent cu un dispozitiv portabil.

− Da! Am avut un accident de mașină. Domnul a fost atât de amabil să mă aducă acasă…

− Ce stradă-i asta, a Funigeilor, n-am auzit?! mă ischitește un ofițer apărut, ca din senin, în spatele soldatului.

Dar mi-am făcut bine temele:

− O străduță mică, doar trei blocuri, care dă în piața Matache…

− Aha, răspunde de complezență militarul, fără a se mai obosi să ascundă faptul că primește confirmarea în mica cască din urechea stângă. Obligatoriu, continuă, primul drum la Circa Medicală pentru revaccinare. Nu uitați că la ora douăzeci și trei se dă stingerea.

− Am înțeles, domnule ofițer, răspund supus și, după ce mă mai privește odată, pe sub sprâncene, ordonă:

− Liber!

Trec, șonticăind, printre stabilopozii de dezangajare puși în zig-zag pe drum și-mi continui drumul până la prima bandă rulantă. Selectez un traseu care să mă scoată la cea mai apropiată stație de metrou și mă las greoi, într-un cot, pe balustradă.

La circă doar o puștoaică înțepată. Îmi scanează documentele și-mi face o injecție. Vrea să se uite și la rană, dar fac pe pudicul, și mă lasă în plata domnului:

− Dacă se va infecta, tot la noi o să veniți…

Cobor la metrou cu zece minute înainte de ora stingerii. Și, ca un făcut, scap ultima garnitură. Va trebui să trec la planul B. Îmi rotesc privirea: singura cameră care privește în lungul căii de rulare se află în celălalt capăt al stației și, mai mult ca sigur, este deservită de dispeceratul metroului. Slabe speranțe să mai privească cineva la ea acum, când și ultima garnitură a trecut…

Luminile roșii, de avertizare, se aprind iar în megafoane se aude o voce hotărâtă:

Mai sunt cinci minute până la stingere, vă rugăm, fie să părăsiți stația de metrou, fie să mergeți la adăpostul de pe latura vestică, urmărind săgețile ajutătoare. Cei care sunt găsiți pe peron după ora douăzeci și trei vor fi arestați.

Am ajuns la capătul stației. Pândesc și-apoi sar brusc pe terasament făcându-mă ghem. Înjur birjărește în timp se fac mersul piticului, simțind cum ațele de pe rană vor să sfâșie pielea, până ce ajung în obscuritatea sigură a tunelului.

Mă îndrept și-o iau în lungul liniei. Pe-aici, pe undeva, trebuie să fie intrarea de întreținere.

va continua