Copii la indigo (final)

– Să golim bășica în alt univers.

– Și ce stați? Hai! Arbait!

– Ne trebuie magneți de neodimiu.  De unde îi luăm?

– Din harduri, noi avem două harduri, patru, mai sunt doi p-aci de la ăla vechi. Profesore, ce calculator ai?

Socotim, nu iese nicicum.

– Cine să nu mai fie pe acasă?

Noaptea se lasă repede în februarie. Costumați în culori de camuflaj atacăm casele vecine furând hard-urile din calculator, ca într-o undercover mission a DNA.  Câinii ne știu, doar Don Profesore, care are un miros… specific, a venit cu pantalonii jumuliți, așa că revenim cu un vraf de harduri și fără regrete. Scoatem, fără menajamente, magneții din hard-uri, și eu încep să-i aplic cu Super-glue pe unghiurile indicate de tiz.

Drăcovenia devine stufoasă, așa că o sucesc cu Don Profesore spre patul, rămas desfăcut.

Tizule, ahh!!!

Pun markerele Led în focalizare, bierfect! Rotesc de la 13 grade la 103 grade și declinația la ora 05 cu 23. Alimentez condensatorii și luminile din casă scad. Trăiască energia electrică! Mă uit la ceas, ar mai fi cel puțin o juma’ de ceas, avem timp și de-o probă la rece, când… simt că lipsește ceva!

Unde-i tizu ? Ies din atelier și din sufragerie se aud gemete:

Oops!

Deschid, precaut, ușa… tizu înfierbântat pe Feon.

Mă strecor încet și când prea fericitul și-a pierdut tonusul, preiau fără scrupule. Săpam deja, adânc, când din off se aude vocea tunătoare a lui Don Profesore:

– Da’ ce-mi faceți acolo, macaronarilor? Universul e în cumpănă și voi vă rătăciți printre buci? Și-aprinde lumina.

Ne săltăm, brusc, toți trei din pat. Feon, blondă, candidă, exclamă:

– Ce frumos… niciodată nu mi-ai zis că sunteți gemeni!

Don Profesore se burzuluiește:

– Mai sunt 13 minute. Hai!

Tragem câte-o boarfă pe noi și intrăm în atelier:

– Profesore, am făcut tot ce se putea face…

– Declinația magneto-dinamică este inversată.

– Dumnezeu cu mila, completează Don Profesore.

– O țâră, ridic eu un deget. Dacă socotelile mele sunt bune, cred că putem lansa o barcă contra curentului.

– Adică cum?

– Adică teoria curgerii laminare a lui Coandă se poate aplica și în acest caz. Informația se va prelinge pe curbura spațio-temporală, fiind apoi reabsorbită în tensiune superficială. Putem trimite, pe invers, un cadou originalului, să-i arătăm unde a greșit și un bonus pe care, la sigur, îl va aprecia. Arăt la vraful de bani.

Așezăm banii cam în zona centrală.

– Și cu noi ce se va întâmpla?

– Sunt infinite posibilități. Putem să devenim doar amintiri remanente ale originalului, sau putem să fim prezențe fizice în alte realități, la fel cum putem dispărea precum o scriere de creion peste care s-a abătut o radieră.

– Nici o radieră nu poate șterge ceea ce-a fost scris, concluzionează tizul și întinde dreapta.

Ne strângem mâinile, ne îmbrățișăm, și-apuc să văd ceva cu colțul ochiului, dar nu prind decât rânjetul diabolic al tizului.

… iar Don Profesore apasă butonul.

 

Tușesc, scuip, mă frec la ochi. Aparent, experimentul a fost catastrofal. Atelierul e praf și nu-mi vine-a crede: pe canapeaua jumătate arsă, în curu’ gol și călare pe un teanc de bani, stă Feon.

Mă privește uimită și se extaziază:

– Ce mișto! Și bani. Ce de mulți bani!

 

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s