Lumini în adâncuri (provizoriu)

− Păi… pe când eram scafandru…

− Ha! exclamă Costică ridicând privirea de pe tabla de șah. Numa’ scafandru n-ai mai fost, încolo… de toate!

− Da, măi dihanie! Abia terminasem școala și, cum n-am luat la facultate din prima și fiind întreținător de familie (taică-meu murise cu un an în urmă), mă amânaseră cu armata până după majorat. Știți cum era, partidul mi-a găsit imediat un rost și m-a trimis la canal, la Midia Năvodari, unde se începea tronsonul dinspre mare.

− Și eu am servit la canal, se bagă Zolo, eram instructorul brigăzii artistice „Floare de bărăgan” …

− Halal! exclamă Don Professore, eu mai lipseam pe-acolo, să predau subtilitățile matematicii. Cu-așa marfă, de minune că s-a urnit ceva pe-acolo…

− Eram tânăr, mă. Și știi că n-am fost niciodată ușă de biserică. Chiar îmi plăcea. Trăgeam de covrigul unui Bugeac de cinci tone toată ziua. Mașină faină, mă, le-am prins pe alea cu motor original Ford, de cinci mii de centimetri cubi și o sută patruzeci de cai, mușca din țărână, mă! Te simțeai viu și-au ăștia pe-acolo niște tătăroaice…, dar când s-a anunțat că e nevoie de-un scafandru n-am ezitat o secundă.

− Nhihăiță, baba și cu mitraliera… Ce-aveai tu în clin cu scafandreala? Tre școală pentru asta, mă.

− Era perioada aia eroică, că n-ai ști… Tu cum ai ajuns maistrul Gică de la sculărie, că nu te-a fătat mă-ta cu strung cu tot!

− Ia, lăsați omul să povestească, se bagă împăciuitor Don Profesore, mirosind scânteieri de personalitate.

− Mda… continui, examenul a fost scurt: care-și ține cel mai mult respirația și n-are rău de mare. Eu am avut bojocii cei mai tari, iar la faza cu răul de mare am mințit cu nerușinare.

Și, iată-mă trecând puntea la bordul vasului de salvare Bursucul, care fusese de fapt un barcaz de optzeci de tone care se pensionase împreună cu tot echipajul și fusese tras în fundul radei. Când, la furtuna aia cumplită din, da’ voi n-aveți de unde ști, s-au prăpădit atunci o mulțime de vase și-apoi s-a pornit la construcția digurilor din stabilopozi care să ofere refugiu sigur, așa…

Fac o pauză strategică, pufăi trei fumuri din țigară și rad un pahar de bere:

− Unde rămăsesem? Aha! Atunci s-a prăpădit și Lotusul, cu tot echipajul, a fost jale mare, iar Comandamentul Naval a trimis Bursucul în dana uscată, i-au mai bătut două nituri, l-au vopsit, i-au pus motoare noi și, iaca noul vas de salvare. Acuma… cu echipajul altă afacere. A încropit Căpitănia și aici cum a putut. Eram toți, unul și unul!

− Dacă toți erau ca tine, îi de minune că nu s-a scufundat la prima ieșire în larg, se hăhăie Zolo.

− Eram adunați de prin toate colțurile țării, doar căpitanul era de meserie, dar să nu crezi, în câteva luni ne-a transformat în adevărați lupi de mare. Și să nu credeți că Vasiliu, că așa îl chema pe căpitan, ar fi fost vre-un cine știe ce marinar cu experiență, avea doar treizeci și trei de ani și-o moacă de contabil cu mânecuțe, unul dintr-ăla zelos și conștiincios, care cu timpul va deveni neapărat contabil-șef. Căpitanul avea o față blândă, chiar timidă, pistruiată (nu bătută de vânturi sau bronzată, căci, nu știu de ce, dar Vasiliu nu se bronza), sprâncenele blonde și păr bălai, de ucrainian, atent pieptănat cu cărare. Vorbea cu o voce înceată, care părea că scârțâie. Cred că folosea mai des decât toți ceilalți căpitani din Serviciul de navigație al Mării Negre astfel de cuvinte ca „vă rog” sau „fiți amabil”.

Trebuie să vă zic de la bun început că Vasiliu, Vasea cum îl alintam când nu se afla prin preajmă, se pricepea bine la treburile marinărești. Nici nu mai trebuie spus că la noi pe vas domnea o ordine exemplară. Asta așa e. Atât că n-avea căpitanul nostru acea cutezanță proprie marinarilor, și echipajul, alcătuit cum vă zisei, din băieți tineri, îmbuibați cu povești de Jules Verne sau Jean Bart, care știau să prețuiască romantismul mării, nu putea să nu regrete acest lucru. Câte o dată, știți, e plăcut să auzi de pe punte de comandă țipetele unui lup de mare trecut prin ciur și dârmon: „Tunete și fulgere! Toată lumea pe covertă, ocupați-vă locurile, ridicați ancora!”. Fără nici un fel de „vă rog”… Și-apoi, Vasea avea o baftă teribilă. Noi eram încredințați că furtuna poate să înceapă numai după ce căpitanul a adus vasul în port. Dimpotrivă, era destul ca Vasiliu să dea ordinul de ieșire în larg, pentru ca orice furtună să se potolească numaidecât. Altor nave puteau să li se întâmple (și li se întâmplau!) tot felul de neplăceri. Alte nave puteau să treacă (și treceau!) prin tot felul de încercări. Cu Vasea la cârma Bursucului nu se întâmpla nimic de felul ăsta. Poate știți, e un praf împotriva rechinilor. Arunci o capsulă și poți să te scalzi liniștit căci nu se vâră nici o dihanie. Are praful ăsta un miros de nu-l suportă ăștia. Ei bine, Căpitanul Vasea era mai tare ca praful: orice nenorocire căuta să-l ocolească cu trei ancabluri!

va continua