Eram de juma’ de an pe mare și mi se părea deja că-s scafandru de o viață-ntreagă. Nimic spectaculos, câteva vase eșuate, câțiva nefericiți înecați, aproape că mă blazasem. Se făcuse toamnă, iar Bursucul era ancorat în rada Sulinei. Nu știu cum și de unde (tot partidu-i vinovat!) căpitanul Vasiliu aflase că picasem la examenul de facultate la mustață, pe motiv de „analiză matematică” așa că mă chema la el și mă tortura metodic cu funcții continue și derivabile, reprezentări grafice și alte alea. Așa a fost și-n noaptea aia. Îmi venise rândul de cart așa că Vasea a apărut cu trei coli de hârtie migălos umplute cu exerciții numai bune de spart creierii până dimineață și m-a bătut prietenește pe spate: „Ai carte, ai parte!”.
Semnalul de naufragiu l-am primit pe la miezul nopții, când furtuna era în toi. Trebuie spus că golful Musura e parcă anume destinat a fi adăpost în caz de furtună. Închipuți-vă o potcoavă între capetele căreia stă o monedă. Potcoava e golful Musura, iar moneda era insula Falca sfărâmată. Toată furia furtunii se sparge de insulița asta, care stă la intrarea în golf. Desigur, când e furtună se ridică și în golf valurile, dar ele nu mai prezintă nici un pericol.
În noaptea aia însă se stârnise și în golf ceva de neînchipuit. Vântul își schimba mereu direcția și bătea în rafale, de parcă ar fi vrut să doboare micul vas. Vizibilitatea era infectă. Pe deasupra valurilor gonea o perdea deasă de stropi. Luminile orașului, de obicei puternice și clare, erau învăluite într-o pâclă.
Deasupra mării se ridicase o geană de lumină roșiatică, difuză, care producea o impresie lugubră.
M-am dus să-l anunț pe căpitan care dormea buștean deși nava avea un ruliu înfiorător care te arunca din dreapta-n stânga ca pe o surcică, iar Vasea, după ce s-a șters pe față cu un prosop umezit, m-a rugat frumos să trezesc echipajul și să ridicăm ancora pe câtă vreme el cere ordine de la căpitănie.
N-aveam ce scula căci băieții erau treji cu toții și adunați unul în altul ca să nu-i ia vântul. Echipajul se învioră imediat căci știam că acum furtuna se va potoli repede în bunul obicei cu care ne obișnuise căpitanul Vasiliu.
Așa s-a întâmplat și de data asta: abia a ordonat Vasea ridicarea ancorei, că vântul a început să slăbească văzând cu ochii. Când ieșeam din golf, furtuna dispăruse. Bătea, desigur, un vânt proaspăt, marea se mai zbenguia, dar furtuna își luase tălpășița cu coada-ntre picioare.
La revărsatul zorilor eram aproape de Falca sfărâmată. Vasul de la care primisem semnalele de naufragiu se scufundase de vreo trei ceasuri, iar echipajul fusese salvat de un tanc petrolier care naviga fără încărcătură. Era dat dispărut doar un singur pasager de pe bordul răposatei nave Mica Nigrum, prima și ultima navă pe care a avut-o Academia Română de Științe care la rândul ei a fost desființată pen’că mirosea a imperialism (ghinion!)
Ni s-a ordonat să cercetăm cu atenție locul naufragiului și să încercăm să-l găsim pe acest pasager.
Căpitanul mă cheamă pe puntea de comandă. Vasea ținea în mână o radiogramă. O recitea și fața lui exprima o sinceră nedumerire. O mutră de-asta cred că face un contabil când constată, deodată, că în borderoul de plăți au fost trecute două versuri dintr-o arie de operetă.
− Ascultă, tovarășe, îmi spune, cu ochii la radiogramă, o căutăm pe Mica Nigrum… Aici reciti, din nou, radiograma, apoi o împături cu grijă și-o vârî în buzunarul vestonului. Știi ce au ei în cală?
Cum Mica Negrum fusese a unei academii m-am exprimat că au, probabil, diverse aparate științifice.
− Din păcate te înșeli. Au niște fulgere.
− Ce fel de fulgere? îl întreb siderat.
− Globulare!
va continua
Mihail stories 
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciază