Sunet de cimpoaie

– Asta e camera Dumneavoastră.

– Adică trebuie să trec prin camera dumitale pentru a ajunge la a mea?

– Așa a fost construită casa, pe bucăți, pe măsură ce se mai nășteau copii, stil vagon. Vă deranjează?

– Pe mine, nu. Pe dumneata să nu te deranjeze. Voi avea o mulțime de însărcinări și e posibil să vin, obosit, la orice oră din noapte și să, adică… înțelegeți.

– Nu este o problemă. Și bărbatul meu face multe deplasări. În marea majoritate a timpului sunt singură. O trecere discretă nu m-ar deranja.

O privesc din nou, mai cu luare-aminte: e aproape un copil, nu cred să aibă mai mult de 17 ani, și aparține acelei subspecii, specială, a roșcovanilor. Are părul roșu aprins sușit cu fierul în cârlionți care parcă dau să ardă un obraz alb, ca laptele abia muls. O față rotundă cu pomeți proeminenți acoperiți de pistrui care, acum, sub examinarea mea critică, încep să prindă culoare, și o gropiță în bărbie – o săsoaică cu sămânță de viking.

De sub ochelarii de baga, doi ochi verzi având jucăușe pete cafenii mă examinează cu priviri de căprioară speriată:

− Eu sunt Blanka. Blanka Iaspas. E minionă, nu-i dau mai mult de un metru cinzeci, dar proporțiile lui Da Vinci sunt în largul lor.

– Deci? Căci a mai trecut cineva, atacă fătuca.

Rotesc încă odată privirea: o cameră anostă, tavanul și dușumelile sunt din scânduri vopsite, un gemuleț în cat dublu abia de lasă să pătrundă lumina unei curți interioare, pereții tapetați sunt afumați de la godinul de fontă de lângă ușă. Un pat familial, o dormeză cum i se mai zice, un dulap, o noptieră, o masă pătrată și două scaune din lemn ondulat. Într-un colț, o menajeră cu un rezervor de apă, o oglindă minusculă, un lighean și o oală de noapte jos, sub perdeluță. Toate negre, singura pată de culoare făcând-o un tablou extraordinar ca de un metru pe șaptezeci, înfățișând un vapor în furtună, fixat deasupra patului.

– Da, doamnă.

– Plata în avans pe două luni. Nu ne putem permite să tot punem anunțuri la mica publicitate.

– Desigur, doamnă, deși nu cred că voi sta atât de mult…

– Asta e treaba Dumneavoastră! numără, profesional, banii și dă să iasă…

– Știți unde se poate mânca, civilizat, aici în târg?

– La pensiunea Doamnei Algerița, vis a vis de Bancă, dar, dacă mă anunțați de cu seara, vă pot pregăti un dejun frugal.

– Mulțumesc, sărut mâna! Ochii îmi cad din nou pe sânii, mici și rotunzi, și iar pistruii ei o iau razna.

Se retrage de-andărăt, ținând banii ca pe un trofeu, și rămân singur. Mai rotesc odată privirea și mă las să cad în patul nupțial. Greșeală. Un nor de praf și fulgi se ridică și mă reped să deschid geamul.

*

Pensiunea Doamnei Algerița are la parter o cofetărie, iar sus, o braserie.

– Am fost trimes de Doamna Iaspas…

Fătuca mai aranjează, în fugă și cu priviri codane, fața de masă:

– Avem un rachiu de piersici… bun tare! Până vine Doamna.

– Adu, te rog. Doar o cinzeacă.

Face o temenea scurtă:

– Acuș, Domnule!

Madam Algerița este o femeie aprigă. Scântei răbufnesc din privirea ei de jur împrejur apoi mă examinează critic și-și așează posteriorul dolofan pe scaun.

– Mi-a zis ceva Blanka. Oi fi următorul chiriaș?

– Respect, Doamnă! Nu stau mult…

– Uite aici un meniu și o listă de prețuri, mă mai cercetează odată mai cu de-amănuntul: Ochii ăștia, părul ăsta ca pana corbului mi-aduc aminte de cineva… Zanea. Zanea Toma! Ești băiatul lui Zanea Toma! și bate cu palma de masă.

– Mai încet, madam. Nu știu cine-i Zanea Toma, dar nu stârni apele. Sunt aici incognito cu treburi de stat. Puneți lacăt la meliță, ce dracu!

– Ce mai face Zanea, mă ignoră, ultima oară ne-am întâlnit la Dunărea… a venit cu Cuza, Doamnee, eram primadona cabaretului, ca trasă prin inel, poți a crede? M-au avut amândoi, cu rândul, o noapte întreagă, ce vremuri… și ce te-ai înroșit ca el? Râdea principele: bagă cuțitul în om de nici nu clipește, dar la muieri îi galeș și cu suflet de serafim. N-am să uit nici în mormânt seara aia. În cine vrei să bagi jungherul? În boier Știrbu, nu-i așa? Prea o păcătuit p-aci. Să-mi zici unde-l îngropi ca să fac o hazna deasupra.

*

La prefectură un oștean moțăia într-un scaun.

– Drepți! Pentru onor… arm!

De năuc îi sare și chipiul din cap, mai să se înțepe singur în baionetă.

– Cum te cheamă, soldat?

Îi tremură nădragii:

– Ion, să trăiți!

– Și ce faci tu pe aici?

– Păzesc, să trăiți!

– Ce păzești tu, bădie?

– De dujmani!

– Păi?

– Măria ta nu-i dujman că mi se ridica cușma și baioneta intra singură!

– Frumos, da’ data viitoare, de te prinz la fel, te vizitez la mititica. Priceput!?

– Să trăiți! Priceput!

– Uite acreditările mele, sună la amploiat să-l anunțe pe domnul prefect.

Prefectul, slab, scheletic, cu ochii duși în fundul capului, mă primește în birou.

Arunc dosarul pe masă.

– Știm, știm domnule inspector, dar nu putem. Nu avem putirință. S-a înconjurat cu avocați și judecători. Legea…

– Domnule Prefect, a trecut un an. Legea e pentru fiecine la fel. Cu ce vă are la mână? Documentele. Până mâine la orele paișpici să am toate hărțile cu confiscările abuzive ale terenurilor răzeșilor și grupul de jandari, pregătit de misiune, aici în fața primăriei. Dacă aceasta e ultima opțiune pe care ne-o lasă, vom instaura dreptatea cu legea într-o mână și sabia în cealaltă, iar D-voastră să vă considerați demis.

S-a înțeles?

– Am înțeles, Domnule inspector.

– Vezi că stau anonimus, orice vorbă care scapă din această cameră se va răsfrânge direct asupra D-voastră.

Mă întorc și plec.

*

O iau pe Strada Mare. O țigancă bătrână mă arată cu un deget noduros:

– Hai să-ți ghișesc, frumosule, de dragoste, ură și moarte. Boieru a angajat un ucigaș, unu Terente, iar el a târguit un pistol, îmi șoptește în timp ce descântă niște taroace jegoase. Păzește-ți capul.

Intru la „ Fierărie și scule, Rainhart”.

– Vasile, dă-mi te rog, o sută de alice pentru mistreți.

– Nu mă cheamă Vasile, Domnule, și  nu putem da asemea marfă la orșicine.

Mă aplec peste ghișeu și-l privesc în ochi:

– Da’ cui dai mătăluță? Scot antetul: Arată condica.

– Eu… eu nu știu să scriu. Fii-meu…

– Dă-mi ce ți-am zis, și-a dracului să fiu de nu te-mpușc eu, acuș, și de nu te-mpușc eu, te-mpușcă ăla, dobitocule. Condica, la zi.

Se repede și vine cu-n catastif.

– Un pistol Gasser de șase focuri. Vândut azi, cu 20 de cartușe. Ha! Scrie aici… către Domnul Anastasie Ciubuc. N-am auzit să eziste o așa persoană. Zi cui l-ai vândut. Ia o hârtie și scrie. Lasă vraja că te împușc. Scrie: Azi la orele… cât era ceasul?

*

Patru fete scot afară bulendrele și, cântând de-amar și dragoste, le scutură de pocnesc geamurile.

– Da’ ce v-a apucat?

– Avem musafir, râde una,

– Ne-a zis Ion…

– Care Ion?

– De la Prefectură.

– Să vezi ce-i fac! Le dau la fiecare câte trei lei și acțiunea se întețește.

– Vai, Domnul Inspector! Așa ca pe o fată proastă. Își frânge mâinile și se uită disperată la mine. Dacă știam, dacă ne anunțați…

– Ce-ți veni femeie? Calmează-te. Fetele alea să termine și lăsați colportările. Unde-i bărbatu-tău?

– Ooo!  Omul meu… omu’ meu îi dat cu răul, să vă feriți.

– Hmmm!

– Dar eu sunt aici, că și nouă ne-a luat pământul, cu acte false, antihristu’ de boier Știrbu și câinii lui, că ce poți a zice? Cui să te plângi când sunt toți… Acu’ dacă ați venit să faceți dreptate sunt aici, sunt bărbată.

– Ești bărbată… O iau de umeri. Asta nu-i joacă. La noapte au să vie. Ei nu înțeleg că dacă pe mine mă omor, o să vină altul, și altul, și tot îi prindem. La noapte or să vină. Ziceai că sunt mai multe camere.

– Da, Prea Mărite.

Mă-ntorc spre ea, o chimie imposibilă ne apropie într-o tensiune paroxistică.

– Eu? Prea mărit?

O strivesc de mine, sărut buzele, ochii, gâtul… ne încurcăm în mâini.

– Cum ne-o fi soarta. Mă împunge, cu pumnii micuți, în piept: Lasă-mă acum… mai încolo…

Camera din fund e mai mult o debara, dar e perfect.

Mă împing cu umărul, încet, încet, lutul se detună. Mai izbesc odată, violent, și totul se prăvale. Avem o ieșire de urgență.

*

Pe cer, zare de nor și, la lumina Lunii, văd o umbră prelingându-se. Un ins se apropie, aplecat de spate. Intră în curte și-l pierd printre acareturile din ogradă. Mă retrag în casă. Las ușile deschise și mă las pe vine, cu Coltul în mâna dreaptă și jungherul turcesc în stânga, în holul ce leagă camera mea de dormitorul familiei Iaspas. Se duce direct la pat și înfige pumnalul de câte două ori în fiecare momâie făcută de Blanka.

Pufnește nemulțumit și trage cuvertura la o parte.

– Dă-te prins, răcnesc, și-o să ai parte de judecată dreaptă!

– Niciodată, bolborosește și aruncă cu cuțitul. Pistolul îmi sare din mână și mă trezesc cu o namilă de om asupra mea. E mai puternic ca mine și-mi întoarce, încet, încet, jungherul spre piept.

Mai încerc o zbatere, dar e clar că totul se va termina foarte repede, apoi aud un zgomot înfundat și namila se prăvale peste mine.  Îl îndepărtez cu greu și mă ridic în capul oaselor.

Blanka apare din spate cu un vătrai greu în mână.

– Fă! Ce ți-am zi eu? Fugi la bucătărie. O împing fără menajamente și trântesc ușa.

Bubuitura împușcăturii mă asurzește. Glonțul îmi trece prin șold și-l aud cum sfredelește în dușumea. Mă îndrept în tors și arunc jungherul. Cu un geamăt, al doilea atacator se prăvale la podea.

Gâfâi, gâfâi cu moartea-n gât. Mă duc în patru labe, nu-mi mai simt șoldul. Îl târăsc în lumina Lunii ce răzbate pe fereastră. Jungherul i-a intrat în piept și se chinuie cu mâini tremurânde, să-l scoată.

– Așa Boier Dumneavoastră… Știam că n-ai să te încrezi în ucigașul cu plată… Știam că ai să vii să vezi cu ochii tăi. Iaca te scutesc de-o judecată umilitoare, de ocnă, sau de-o spânzurătoare… Vezi cât sunt de omenos?

Dă să zică ceva, dar scoate doar un horcăit și-l bufnește sângele pe gură.

– Du-te! Răsucesc jungherul. Dracii au încălzit smoala.

Luna se ascunde de după un nor, e beznă totală.

Undeva, parcă aud fluiere de jandări…

*

Afară e soare. Îmi bate în ochi. Mă feresc și-un junghi adânc mă așează la loc. Pun mâna la ochi și privesc:

Un tânăr sergent de Roșiori ia drepți:

– Prea Înălțimea Voastră!

– Oh! Ohooo!  Cum te cheamă soldat?

– Să trăiți! Numele meu este Vasile și al lui tata Gheorghe.

Mă ia iar un leașin. Când ridic privirea sergentul tot acolo. Ia poziție de drepți când mă vede.

– Roșior, acum care-mi ești Vasile, sau Gheorghe?

– Vasile, Gheorghe mă schimbă peste un ceas, răspunde mucalit sergentul.

– Mă, tu ești oltean… pe loc repaos. Ce faci tu aici?

– Vă păzesc, să trăiți!

– Și cine a ordonat asta?

– Domnul Gheneral Anastasia cu ordin de la Domnul Nostru Principele Carol.

– Așa? Ia saltă-mă oleacă…

– Nu poci! N-am voie. Infirmierăăă!

*

– Ar trebui să te dojenesc, tot după capu’ tău le faci! Generalul Anastasia mă privește dând din cap.

– Nu puteam altfel, trebuia să scot șacalul din vizuină.  I-ați prins și pe restul??

– Da. Când au aflat că mai marele lor a murit s-au dat în vileag unul pe altul. Îi așteaptă ori ștreangul ori groapa cu sare… după merite! Hăhăie. Ai o medalie. Te ține curu’? Rânjește.

– Mă ține, că nu-s rău de carne.

– Vezi că trece Regele pe la tine, să ți-o pună-n ckept.. Ține naibii gura ferecată. Clar?

*

– Ich bin froh, se întoarce către secretar, da: askia nu sare departe de trup! Wie ist die Rede… schöne rede românesc. Eu, al tău vater und Bratianu, venit, Ich kam incognito, noi trei cu trenul und Dampfer, aventura, romantisch, al tău vater, mutiger Mann, tu mult arata ca el, ca frații doi! Doi Eroi! Vergessen Sie nie.

Anastasia mă privește critic:

– Te duci la franțuji până se mai spală apele pe aici. Ți-am pregătit actele.

*

Șonticăi în baston pe boulevard. E un soare crud, de aprilie, și natura revine la viață. Miroase a lăcrămioare și abia acum văd cât de frumos e târgul.

O țigancă bătrână mă agață de trenci. Mă apropiu și scot niște măruțiș

Ochii îi sclipesc:

– Să-ți de-a baba în ghioc: nu te duci la franțuzi, te duci în enlitera, și când îi dau banul îmi strecoară un bilețel. Următoarea ta misiune. Respectă instrucțiunile. Ia ghioceii ăștia și grăbește-te… ea încă te așteaptă.

Intru pe poartă, pustiu. La ușă nimeni. Mă-ntorc să plec când, încet, ușa se deschide: E ea, doar o copie palidă, obrajii i s-au tras și ochii ei verzi acu’ îi ies din orbite. Frumosul păr roșcat îi stă atârnat pe umeri și mă privește aproape fără să mă vadă.

– Sunt eu…

Se uită la mine și-o prind de mâini.

– Tu…

Totu-i praf. Casa pustie, doar câteva boarfe într-un colț:

– Fatâ… Fată! Ce-i cu tine? Ce-ai pățit?

Se uită, galeș:

– Omul meu. Om rău. A amanetat tot și-a fugit. Tu… Era înhăitat cu ăia, îl caută potera. Toți m-ați înșelat, toți. Și te-am așteptat, ca pe o rugă, ca pe un vis… Ce-am făcut să merit asta? Nemilos Dumnezeu.

O iau în brațe și o strâng la pieptul meu.

*

Suntem în Constanța. Mă întâmpină însuși Căpitanul:

– Welcome Sir, Lady… și am o viziune cu un tablou uitat într-o cameră întunecoasă.

Mă uit la ea. Încă are pomeții trași și trupul ei de căprioară tânără e fragil, dar își revine uimitor de repede. Am obținut dezlegare de căsătorie așa că acum e liberă, iar libertatea i se citește înflorindu-i pe chip.

Ne apropiem de Gibraltar, o chem pe punte. Pachebotul emite un sunet gros… prelung. De pe stâncă i se răspunde cu o salvă de tun. Drapelul Marii Britanii se ridică pe cel mai înalt arborament, iar undeva aud un cântec de cimpoi, din ce în ce mai pregnant.

Trecem maiestuos prin strâmtoare, în sunet de cimpoaie și lovituri de tun, iar în atmosfera asta festivă ea-mi sare-n brațe și-mi șoptește la ureche:

– Vreau să-mi faci un englezoi!

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s