LUX-ZEPLIN: the new experiment hoping to detect dark matter

We spoke to Dr Jaret Heise about a new experiment that is aiming to make the first direct detection of dark matter.

By Iain Todd

September 16, 2019 at 7:31 pm

A mile below Earth’s surface at the Sanford Underground Research Facility in South Dakota, US, something exciting is happening. There, scientists are carrying out an experiment named LUX-ZEPLIN, with the aim of making the first ever detection of the allusive substance known as dark matter.

Dark matter can’t be directly observed: it currently can’t even be detected. Yet astronomers have inferred its existence by the way it interacts gravitationally with observable matter in the Universe.

In fact, that observable matter pales in comparison to the distribution of dark matter in the Universe, so finding out exactly what dark matter is, and how it can be detected, is one of the big questions that scientists are hoping to solve over the coming years.

We spoke to Dr Jaret Heise, Science Director at the Sanford Underground Research Facility, to find out exactly how the LUX-ZEPLIN experiment works and, if it is successful, what it might mean for our understanding of the Universe.

First off, tells us about the Sanford facility and the sort of work that is done there

We’re a research facility dedicated to underground science; actually the deepest underground lab in the United States.

Our mission is to advance compelling and transformational science, and as the science director I get to interact with groups that are interested in trying to answer big questions.

Right now our facility currently supports 30 different experiments representing 80 institutions and 100s of researchers, so I would say I have the best job in the whole place!

What is the LUX-ZEPLIN experiment?

The LUX-ZEPLIN dark matter detector is built on the foundations of two previous experiments: the LUX experiment that operated at our facility and which was turned off in 2016 to make way for the upgrade, the LUX-ZEPLIN.

ZEPLIN was another dark matter experiment that operated in the UK at the Boulby Underground Laboratory for many years and through many generations.

So combining the intellectual horsepower of those two operations has resulted in the LUX-ZEPLIN experiment that’s hosted at our facility just about a mile underground in the Davis Campus, which was created in 2012 when the LUX experiment was moved in to begin its data run.

The depth of the underground lab, in so far as affecting the physics of the experiment, is really to screen unwanted particles that would contribute background noise.

If you’re on the surface of Earth and you hold out your hand, you would expect two or three cosmic ray muons to pass through every second.

Dark matter has almost certainly affected the formation of our Galaxy, and it plays a huge role in the evolution of our Universe.

Those muons are generated by cosmic ray particles interacting in the upper atmosphere, producing a shower of muons.

The muons are very energetic and would constitute a background noise if you were to do some of these really sensitive measurements looking for very rare processes on the surface.

Moving a mile underground in our case shields those background particles, reducing them by a factor of about ten million.

So rather than two or three on the surface, if you go underground on the Davis Campus, you’re looking at one of these cosmic ray muons per month, and if you’re a rare physics experiment trying to be the first to detect dark matter directly, you want to give yourself every advantage.

There’s no guarantee that nature will be so kind, but you couldn’t do these experiments on the surface in the way that they’re proposed.

How does the detector work?

The LUX-ZEPLIN is basically a big bucket full of xenon. The LUX detector before it was also a big bucket of xenon; this is a larger bucket of xenon!

LUX started with a third of a tonne – just over 350kg – and the LZ will have 10 tonnes; so a scaling-up of about 30 times.

The way the detector operates is that xenon both scintillates and becomes ionised when particles hit it, so you have an initial burst of light from the scintillation, the deposition of energy.

Those initial particles can be ones that we know about already; they could be beta particles, they could be neutrons. These are particles that are very familiar to us.

They could also be dark matter particles that interact very weakly, possibly just gravitationally, but maybe a little higher up in the interaction spectrum if they also interact weakly.

An array of photomultiplier tubes designed to detect signals occurring within LUX-ZEPLIN’s liquid xenon tank. Credit: Matt Kapust/SURF

A lot of experiments these days are focussing on the weakly interacting massive particle, or WIMPs.

In the case of LZ, with ten tonnes of xenon, the scientists are looking for bursts of light.

They’ll have light sensors, photomultiplier tubes on the top of the region and on the bottom of the region sandwiching the xenon, looking for signals that a particle has interacted with a xenon particle.

Based on the amount of light that’s given off in the initial scintillation burst, compared to a secondary ionisation measurement, they can determine what type of particle it is.

They can weed out the ones we know about already and look for the ones that we have never seen before.

Is it a process of elimination?

In a way, yes it is. It’s a process of understanding the detector extremely well.

In the case of experiments at our facility, moving a mile underground and away from that cosmic ray background is important.

Also, shielding from the natural radioactivity in the laboratory is important. Everything has radioactivity: the concrete, the paint on the walls, the people, the bananas that people bring for lunch: everything has a small amount of radioactivity.

The LZ experiment is planning to have their titanium vessel with ten tonnes of xenon immersed inside a large water shielding tank.

LZ has innovated one additional detector as compared to the original LUX run. Here they’re going to use an additional liquid scintillator, and that will help them detect neutrons that are also generated naturally in the laboratory.

Neutrons are particularly dangerous background because they have no electrical charge and they’re relatively massive. So they can mimic the signal of a dark matter particle fairly well.

Understanding the response of the detector to neutrons is very important, and understanding the flux of neutrons that is present is also extremely important.

So it’s a process of elimination, but it’s also about understanding things that you can lay your hands on as best as you can: understanding the background of all the parts and pieces that went into constructing the detector.

We have low background counters at our facility where you would put in the nuts and bolts and light sensors and titanium samples and figure out in some cases what the best manufacturer is, and which one will give you the lowest radioactive components.

In some cases where you don’t have a choice and have already made a selection, you still want to understand how much intrinsic radioactivity is in that part or piece so that you can determine how much background you’ll see within your detector when you turn it on, so that you can then look for signals outside of that range.

Why do you think it’s so important that we do detect and understand more about dark matter?

Dark matter is a very important component of our Universe, as we have discovered.

There’s five times more dark matter in the Universe than the normal matter that we know and love: tables, chairs, planets, stars, galaxies. All of the normal matter makes up four per cent of the Universe.

We’re looking for something that is five times more plentiful.

It has almost certainly affected the formation of our Galaxy, and it plays a huge role in the evolution of our Universe.

Not only that, but we can train the next round of scientists on how to build the next round of detectors, so we’re training qualified personnel to work on these experiments.

It’s a great way to engage the public as well. Tell them about these cool particles no-one has ever seen before, and you can really get people excited about science.

So it runs the gamut from basic research to understanding our Universe, and who knows what we will be able to do with the information once we find dark matter. Are there different types of dark matter? Who knows.

Once we discover dark matter it’s probably not going to make our computers run faster or improve your TV resolution or things that people are looking at from a practical point of view, but knowing what the Universe is made of gives us that much more leverage to understand what we can do in the future.

Is dark matter everywhere? If someone is reading this interview, is it in the room where they’re sitting, for example?

We believe it is. If you had a 2 litre soda pop bottle, there would probably be something like one dark matter particle in that volume.

We believe it is ubiquitous through the Galaxy. Since it interacts gravitationally, there might be more of it in the centre of the Galaxy, and there are groups – other than LZ, which is looking for direct signatures – that are looking for indirect signatures.

Maybe the dark matter particles will collide, or maybe they can decay. Some satellite-based instruments are looking at the centre of the Galaxy because they expect there to be a higher concentration of dark matter in that area. But yes, we believe it’s all around us.

Do you think there could ever be a telescope built that would be able to directly observe dark matter?

I think you could have a visual representation, but I don’t know that we would ever see dark matter directly, the same way that we can’t directly see some of the lightest particles that we know of today.

Neutrinos would be a good example. We see them indirectly because of how they interact with other matter, whether they hit other charged particles and produce light that we can see with instruments.

Often we see these rare weakly-interacting signals only indirectly, but that doesn’t mean that we can’t represent them in some way and there are graphics showing what the dark matter concentration looks like in our Galaxy based on certain models.

So we have that ability, but actually seeing a dark matter particle directly with our own eyes? I’m sceptical about that!

A Hubble Space Telescope Chandra X-ray Observatory and Canada-France-Hawaii Telescope composite showing the distribution of dark matter and hot gas in merging galaxy cluster Abell 520. False colour has been added. Orange represents starlight and green regions show hot gas, whereas blue-coloured areas show the location of most of the mass in the cluster, which is dominated by dark matter. NASA, ESA, CFHT, CXO, M.J. Jee (University of California, Davis), and A. Mahdavi (San Francisco State University).

If money were no object, would it be more scientifically advantageous to launch the LZ experiment into space?

The search for dark matter is multi-faceted, combining the efforts of underground scientists like we have here at Sanford Lab, accelerator scientists as well as satellites.

We’re all complementing each other in that search. The accelerator scientists are trying to reproduce a candidate particle that might be a weakly-interacting massive particle.

The satellites are looking for indirect signals of WIMP annihilation or decay of dark matter particles.

So we already are in space and we already are building some of the largest machines humans have ever made, coming at the search for dark matter in all the ways we can think of.

If money was no object for underground science, we would probably build a larger version!

But having said that, we’re already running in with the current set of experiments. The sensitivity of these instruments is so exquisite, that the search for dark matter is now going to be clouded to a certain degree by neutrinos coming from our Sun.

It’s a really interesting story at our facility because some of the first measurements of neutrinos coming from our Sun were performed by Ray Davis here in Lead, South Dakota, starting back in the 1960s, when he convinced the Homestake Mining Company to dig a big pit and help him install a detector for that purpose.

He had 100,000 gallons’ worth of dry-cleaning fluid to search for interactions of neutrinos over decades.

Now those same neutrinos coming from the Sun are the background for searches for other particles.

That doesn’t mean that we can’t continue to look for dark matter with a bigger instrument, but going deeper won’t screen out the neutrinos.

However, that doesn’t mean that the next version, a scale above the LZ experiment, wouldn’t be profitable.

What’s next for the project and do you have any idea when to expect the first results?

The collaboration is assembling the instrument. We have clean rooms in our surface facility and the inner components of the detector have been put together, inserted into the titanium inner vessel.

We expect to be able to transport that instrument underground around October 2019 and it’ll be installed in that large water shielding tank.

There’ll be a process for checking it out and making sure everything is working.

They hope to start taking physics data some time in 2020.

First results; I don’t want to speak for the collaboration but we hope to have the first result within a year of turning the instrument on, so maybe some time in 2021 we would look forward to the latest and greatest dark matter result, whether that’s a confirmation of a signal or pushing the boundaries of the sensitivity of instruments looking for dark matter.

BBC Sky at Night Magazine

Am vorbit cu dr. Jaret Heise despre un nou experiment care urmărește să facă prima detectare directă a materiei întunecate.

16 septembrie 2019 la 19:31
La o milă sub suprafața Pământului, la Centrul de Cercetări Subterane Sanford din Dakota de Sud, SUA, se întâmplă ceva interesant. Acolo, oamenii de știință desfășoară un experiment numit LUX-ZEPLIN, cu scopul de a face prima detectare a substanței aluzive cunoscută sub numele de materie întunecată.

Materia întunecată nu poate fi observată direct: ea chiar nu poate fi detectată . Cu toate acestea, astronomii au dedus existența ei prin modul în care interacționează gravitațional cu materia observabilă din Univers.

De fapt, această materie observabilă se înfășoară în comparație cu distribuția materiei întunecate în Univers, astfel încât să aflăm exact ce este materia întunecată și cum poate fi detectată, este una dintre marile întrebări pe care oamenii de știință speră să le rezolve în anii următori.

Am vorbit cu dr. Jaret Heise, director științific la Sanford Underground Research Facility, pentru a afla exact cum funcționează experimentul LUX-ZEPLIN și, dacă are succes, ce ar putea însemna pentru înțelegerea Universului.

Dr. Jaret Heise a fotografiat la unitatea de cercetare subterană Sanford. Credit: SURF

În primul rând, el ne vorbește despre instalația din Sanford și despre felul de muncă care se face acolo

Suntem o unitate de cercetare dedicată științei subterane; de fapt cel mai profund laborator subteran din Statele Unite.

Misiunea noastră este de a avansa convingător și inovator în știință, iar în calitate de director științific să interacționez cu grupări interesate în încercarea de a răspunde la marile întrebări care frământă societatea științifică de azi.

În prezent, instalația noastră acceptă 30 de experimente diferite reprezentând 80 de instituții și 100 de cercetători, așa că aș spune că am cel mai bun loc de muncă!

Ce este experimentul LUX-ZEPLIN?

Detectorul de materie întunecată LUX-ZEPLIN este construit pe temelia a două experimente anterioare: experimentul LUX care a funcționat la instalația noastră și care a fost oprit în 2016 pentru a face loc modernizării, LUX-ZEPLIN.

ZEPLIN a fost un alt experiment care a funcționat în Marea Britanie la Boulby Underground Laboratory timp de mulți ani și de-a lungul multor generații.

Așadar, combinarea celor două operațiuni a dus la experimentul LUX-ZEPLIN care a fost găzduit la instalația noastră la doar o milă subterană în campusul Davis, creat în 2012, atunci când experimentul LUX a fost mutat aici pentru a-și formula concluziile.

Laboratorul se află la o atât de mare adâncime pentru a nu permite altor particule să interacționeze în experimente..

Dacă vă aflați pe suprafața Pământului și întindeți mâna, veți prinde în palmă doi-trei muoni de raze cosmice în fiecare secundă.

Materia întunecată a afectat aproape sigur formarea Galaxiei noastre și joacă un rol imens în evoluția Universului nostru.
Acei muoni sunt generați de particule de raze cosmice care interacționează în atmosfera superioară, producând un duș de muoni.

Muonii sunt foarte energici și ar constitui un zgomot de fond supărător atunci cănd intenționezi a face unele dintre aceste măsurători cu adevărat sensibile, căutând procese foarte rare.

Deplasarea la o milă sub pământ în cazul nostru ne protejează acele particule de fond, reducându-le cu un factor de aproximativ unu la zece milioane.

Cum funcționează detectorul?

LUX-ZEPLIN este practic o găleată mare plină de xenon. Și detectorul LUX de dinainte a fost o găleată mare de xenon; acesta este o găleată și mai mare!

LUX a început cu o treime din tonă – puțin peste 350 kg – iar LZ va avea 10 tone.

Modul în care funcționează detectorul este acela că xenonul  scintilizează și devine ionizat atunci când particulele îl lovesc, deci ai o explozie inițială de lumină din scintilație, o absorție de energie.

Aceste particule inițiale pot fi cele despre care știm deja; ele ar putea fi particule beta, ele ar putea fi neutroni. Acestea sunt particule care ne sunt foarte familiare.

Ele ar putea fi, de asemenea, particule de materie întunecată care interacționează foarte slab, posibil doar gravitațional, dar poate un pic mai sus în spectrul de interacțiune, dacă interacționează slab.

O serie de tuburi fotomultiplicatoare concepute pentru a detecta semnalele care apar în rezervorul de xenon lichid LUX-ZEPLIN. Credit: Matt Kapust / SURF
În cazul LZ, cu zece tone de xenon, oamenii de știință caută explozii de lumină.

Vor avea senzori de lumină, tuburi fotomultiplicatoare în partea de sus și în partea de jos a dispozitivului care este unsandwich cu xenon, în căutarea de semnale  cum că o particulă exterioară a interacționat cu o particulă de xenon.

Pe baza cantității de lumină emisă în explozia inițială de scintilație, în comparație cu o măsurătoare de ionizare secundară, ei pot determina ce tip de particule este.

Aceștia îi pot elimina pe cei pe care îi știm deja și îi putem căuta pe cei pe care nu i-am văzut niciodată.

Este un proces de eliminare?

Într-un fel, da este.

În cazul experimentelor la instalația noastră, este important să vă deplasați o milă sub pământ și să ne distanțăm de acel fundal de raze cosmice.

De asemenea, protejarea împotriva radioactivității naturale în laborator este importantă. Totul are radioactivitate: betonul, vopseaua pe pereți, oamenii, bananele pe care oamenii le aduc pentru prânz: totul are o cantitate mică de radioactivitate.

Experimentul LZ plănuiește ca vasul lor de titan cu zece tone de xenon să fie cufundat în interiorul unui rezervor mare de apărare cu apă.

LZ a inovat un detector suplimentar în comparație cu rulajul original LUX. Aici vor folosi un scintilator lichid suplimentar, ceea ce îi va ajuta să detecteze neutronii care sunt generați în mod natural în laborator.

Neutronii sunt deosebit de înșelători, deoarece nu au nicio sarcină electrică și sunt relativ masivi. Deci pot imita destul de bine semnalul unei particule de materie întunecată.

Înțelegerea răspunsului detectorului la neutroni este foarte importantă și înțelegerea fluxului de neutroni care este prezent este, de asemenea, extrem de importantă.

Așadar, este un proces de eliminare.

Avem contoare de fundal la sediul nostru, unde am introdus componentele alegându-le pe cele mai puțin radioactive.

În unele cazuri în care nu am avut de ales și am făcut deja o selecție, am dorit totuși să înțelegem câtă radioactivitate intrinsecă este în acea parte sau bucată, astfel încât să putem determina cât de mult va vedea detectorul din fundal atunci când îl activăm, astfel încât să putem căuta semnale în afara domeniului respectiv.

De ce crezi că este atât de important încât detectăm și înțelegem mai multe despre materia întunecată?

Materia întunecată este o componentă foarte importantă a Universului nostru, așa cum am descoperit.

În Univers există de cinci ori mai multă materie întunecată decât materia normală pe care o cunoaștem: mese, scaune, planete, stele, galaxii. Toată materia normală constituie patru la sută din Univers.

Căutăm ceva de cinci ori mai abundent.

A afectat aproape sigur formarea Galaxiei noastre și joacă un rol imens în evoluția Universului nostru.

Nu numai asta, dar putem instrui următoarea rundă de oameni de știință despre cum să construim următoarea rundă de detectori, așa că pregătim personal calificat pentru a lucra la aceste experimente.

Este o modalitate excelentă de a angaja și publicul. Povestiți-le despre aceste particule frumoase pe care nimeni nu le-a mai văzut până acum și puteți să-i stimulați cu adevărat pe oameni cu știință.

Așadar, utilizează gama de cercetare de bază până la înțelegerea Universului nostru și cine știe ce vom putea face cu informația odată ce vom găsi materie întunecată. Există diferite tipuri de materie întunecată? Cine știe.

Odată ce descoperim materia întunecată, probabil că nu va face ca calculatoarele noastre să funcționeze mai repede sau să vă îmbunătățim rezoluția TV sau lucrurile pe care oamenii le privesc din punct de vedere practic, dar să știm din ce este format Universul ne oferă atât de mult avantaj pentru a înțelege ce putem face în viitor.

Există materie întunecată peste tot? Dacă cineva citește acest interviu, este în camera în care stă, de exemplu?

Credem că este. Dacă ai avea o sticlă de apă de 2 litri, probabil că ar exista ceva ca o particulă de materie întunecată în volumul respectiv.

Credem că este omniprezent prin Galaxie. Deoarece interacționează gravitațional, s-ar putea să existe mai multe în centrul Galaxiei și există grupuri – altele decât LZ, care caută semnături directe – care caută semnături indirecte.

Poate particulele de materie întunecată se vor ciocni sau poate se pot descompune. Unele instrumente montate pe sateliți privesc centrul Galaxiei, deoarece se așteaptă să existe o concentrație mai mare de materie întunecată în acea zonă. Dar da, credem că este în jurul nostru.

Credeți că ar putea exista vreodată un telescop care să poată observa direct materia întunecată?

Cred că am putea avea o reprezentare vizuală, dar nu știu că vom vedea vreodată direct materia întunecată, la fel cum nu putem vedea în mod direct unele dintre cele mai ușoare particule pe care le cunoaștem astăzi.

Neutrinii ar fi un exemplu bun. Îi vedem indirect datorită modului în care interacționează cu altă materie, indiferent dacă lovesc alte particule încărcate și produc lumină pe care o putem vedea cu instrumente.

Adesea, vedem aceste semnale rare care interacționează slab doar indirect, dar asta nu înseamnă că nu le putem reprezenta într-un fel și există imagini care arată cum arată concentrația de materie întunecată în galaxia noastră pe baza anumitor modele.

Deci avem această abilitate, dar văzând de fapt o particulă de materie întunecată direct cu propriii noștri ochi? Sunt sceptic în privința asta!

Un telescop spațial Hubble și o imagine compozită a observației cu raze X Chandra care arată distribuția materiei întunecate și a gazelor fierbinți în clusterul galaxiei care îmbină Abell 520. S-a adăugat o culoare falsă. Regiunile verzi prezintă gaz fierbinte, în timp ce zonele de culoare albastră arată locația majorității masei din cluster, care este dominată de materia întunecată. NASA, ESA, CFHT, CXO, M. J. Jee (Universitatea din California, Davis) și A. Mahdavi (Universitatea de Stat din San Francisco).

Dacă banii nu ar fi o problemă, ar fi mai avantajos științific lansarea experimentului LZ în spațiu?
Căutarea materiei întunecate este cu mai multe fațete, combinând eforturile oamenilor de știință din subteran precum noi, aici, la Sanford Lab, oamenii de știință de la acceleratoarele de particule, precum și sateliții.

Cu toții ne completăm reciproc în această căutare. Oamenii de știință de la CERN încearcă să reproducă o particulă candidată care ar putea fi o particulă masivă care interacționează slab.

Sateliții caută semnale indirecte de anihilare a WIMP sau de descompunere a particulelor de materie întunecată.

Așadar, suntem deja în spațiu și deja construim unele dintre cele mai mari mașini pe care le-au făcut oamenii, care vin la căutarea materiei întunecate în toate modurile în care ne putem gândi.

Dacă banii nu ar fi o problemă pentru știința subterană, probabil am construi o versiune mai mare!

Acestea fiind spuse, deja ne ocupăm de setul actual de experimente. Sensibilitatea acestor instrumente este atât de rafinată, încât căutarea materiei întunecate va fi acum întunecată într-o anumită măsură de neutrinii veniți de Soarele nostru.

Este o poveste cu adevărat interesantă în instalația noastră, deoarece unele dintre primele măsurători ale neutrinilor provenite de la Soarele nostru au fost efectuate de Ray Davis aici în Lead, South Dakota, începând din anii 1960, când a convins Compania Minieră Homestake să sape o groapă mare și sa-l ajutate să instaleze un detector în acest scop. El a avut doar 100,000 gallons’  pentru a căuta interacțiunile de neutrini de-a lungul deceniilor. Acum aceiași neutrini care vin de la Soare sunt fundalul căutărilor altor particule. Chiar dacă am coborâ mai adânc de atât condițiile nu se modifa considerabil. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că următoarea versiune LZ, nu ar fi rentabilă.

Ce urmează pentru proiect și aveți idee când să vă așteptați la primele rezultate?
Lucrăm la asamblarea instrumentului. Avem camere curate în instalația noastră de suprafață și componentele interioare ale detectorului au fost montate, introduse în vasul interior din titan.

Ne așteptăm să putem transporta acel instrument subteran în jurul lunii octombrie 2019 și apoi va fi instalat în acel mare rezervor de ecranare a apei.

Va urma un proces de verificare a acestuia și pentru a ne asigura că totul funcționează.

Speră să înceapă să producă date fizice pe la jumătatea lui 2020.

Primele rezultate; Nu vreau să promit dar sperăm să avem primul rezultat cam într-un an de la pornirea instrumentului, așa că poate, în 2021, vom aștepta cu nerăbdare cel mai recent și cel mai mare rezultat în căutarea materiei întunecate, indiferent că este o confirmare a unui semnal sau aflând care sunt limitele sensibilității instrumentelor ce caută materie întunecată.

***