Tu simți?!

Mă simt urmărit, nu că n-aș fi paranoic- e o stare de fapt- dar, acum…

M-am găsit pe stradă cu Ionescu, medic cu diblă mare, m-a strâns, din fugă, de mână: Tu simți? Da! i-am răspuns și s-a înseninat, apoi a alergat din nou.

Am încercat să conștientizez: la urma urmei avem niște organe de simț, singurele cu ajutorul cărora ne facem pârtie prin universul fizic: nimic!

Dar starea rămânea.. Ceva voia să pătrundă în creierul meu, iar cerebelul mă avertiza, subliminal, de această intruziune.

Dar nimeni nu se pune cu mine!

Prima soluție: ecranarea. Am smuls plasa contra țânțarilor și m-am repezit în atelier. O bucată de cablu…

„Am găsit!”

Mi-am făcut un coif pe care l-am pus pe cap. Un capăt al cablului l-am legat la „coafura” metalică, iar celălalt la împământare.

Se pare că-n ultima secundă căci casa s-a zguduit!

Tot ce era conectat la energie electrică a început să dea pe-afară: mașina de spălat tura în draci, becurile străluceau supravoltate și-apoi pocneau, iar din frigider a început să iasă fum. Cu inima în gât m-am repezit la contor de-am tras „șaltărul”, întrerupătorul general. Arcuri electrice se întindeau spre mine, așa că am fugit, înapoi, în atelier.

Nu sunt spăimos dar realizez că am inima-n gât: Calm! Calm, Mihăiță! Calm ca la un cutremur. Gândește logic.

Oare mai merge? Minune! Micul generator de curent pe hidrogen toarce molcom. Am izolat toate legăturile exterioare și am pornit curentul doar în atelier.

Afară se aud sirene de salvare și de poliție, iar eu mă reped la frigider. Pare intact dar miroase a ars. Scot tot din congelator și presar cu sare.

Mi-a alunecat „coiful” și-am simțit că parcă-o gheară ma-nșfăcat. Jumătate din mâna stângă e incontrolabilă. Mă uit la ea și nu răspunde la comenzile mele. Parcă nu-mi aparține. Îndes coiful mai adânc pe cap și-l leg cu o cordică dintr-un șiret de pantof. Încet, încet controlul asupra mâinii revine dar degetele sunt încă amorțite ca de după o anestezie.

Nu este gaz. Mănânc o ciorbă sleită și-apoi, uimitor, adorm.

Mă doare dosul. Am adormit pe scaun. Fac câteva genoflexiuni… afară-i noapte, ceasul de pe perete arată orele două de dimineață, am dormit somn adânc.

Generatorul dă semne de oboseală, îl opresc.

E o liniște ireală. După câteva secunde de ascultat intens, realizez că-mi țiuesc urechile, iar apoi îmi simt inima svâgnind, aprig. M-apuc cu mâna dreaptă de gât. Încet, încet, mă liniștesc.

Toate scenariile mele… ce ironie.

Mă trezesc vorbind singur:

„ Liniștea asta, Mihăiță, liniștea asta nu-i de bun augur…așa-i înainte de furtună…”

Simt o zguduire, sistemul limfatic mă avertizează, îmi fac injecția cu insulină și-apoi revin în atelier târâind cablul după mine. Fumez, aprig, o țigară, în bucătărie, privind cum se ridică fumul albăstrui:

„Trebuie să existe o soluție!”

Afară Tița latră violent, apoi se aude zgomot de luptă și-apoi, din nou, tăcere.

„Sunt limitat la lungimea nenorocitului acesta de cablu…”

Mă întorc, frustrat, în atelier.

„Bobinele de microunde…” Indiferent ce-ar fi trebuie să producă energie. Energia poate fi captată dacă ai instrumentele necesare. Eu nu le am. Tot ce-mi doresc e să aflu „de unde”, iar pentru triangulația asta îmi sunt suficiente doar două bobine și-un aparat de măsură:

„Aha!”

Noul turn metalic, instalat pe dealul vecin, de pe care veghează niște antene îndreptate spre cele patru zări. Dinspre el radiază în toate direcțiile valuri de radiații atât de intense încât îmi ard câteva aparate.

Afară Tița face spume, apoi tăcere.

Am doi saci cu îngrășământ, pentru grădina cu zarzavaturi, niște acid sulfuric, mai am dar… în magazie : Gândește, boule, moarte-i aici, lângă tine! Autofiletanta! Verific acumulatorii: aproape plini. Mă duc în bucătărie caut o oală mare, din aluminiu, îi dau două găuri și leg două cabluri. Iau ciocanul cel mare și patru pioleți.

Cu oala pe cap înfig cu ciocanul primul piolet. Iau plasa:

„E bine?!  E bine!”

Mă mut, atât cât mă ține primul cablu, până la ușa magaziei și-aici înfig pe al doilea, iar atunci m-a tăiat prin mațe atât de aprig de-am simțit că o să mă scap pe mine. Stăteam pe vine gândindu-mă la cei de au cumpărat baxuri de hârtie igienică, și la mine, care, în disperare, m-am șters la cur cu chiloții, meditând la nedreptățile lumii. Dinspre poartă Tița se luptă cu cineva mai puternic decât ea. Se retrage și hărțuiește. Nu mai este timp.

Am încărcat, în căruțul de cărat butelii, bomba artizanală și mă îndrept spre poartă.. Merg zece metri, bat pioletul, apoi mă întorc și-l recuperez pe celălalt…

Cei cincizeci de metri ai aleii mi se par interminabili și, oroare: trei trupuri îmi barează calea.

Dau să mă apropii dar Tița , cu spume la gură, sare din cușcă să mă muște, nu mă mai recunoaște. Rotesc lanterna, i-a mușcat de gât și de față. Stau ghemuiți, așa cum ia surprins moartea, și se uită la mine cu ochi stinși… ocolesc în larg cu cățeaua smucindu-se în lanț.

N-am văzut zare de om. Când am ajuns sus eram terminat.

 

Explozia a retezat unul din picioarele metalice. Turnul s-a înclinat încet, apoi s-a prăvălit la pământ aruncând  în toate părțile jerbe de scântei. Din vale s-a auzi, așa, ceva ca un geamăt lugubru care mi-a încrețit chielea pe spinare și-apoi încep să văd lumini aprinzându-se, ezitant, pe la casele din cartier.

 

Eu n-am apucat să verific ce-am făcut pentru că… am leșinat.