Haos

Cum afacerea lui Costică, de sacrificare a iepurelui de Paște, a decedat în fașă: nepoată-sa simțind,transcendental, ceva și dormind azi noapte cu el în pat, am fost nevoit să mă extrag din cochilie și să atac în târg după alternative.

Calc interiorizat, tot refăcând mnemonic lista cu târguielilor când, al șaselea simț mă avertizează că ceva nu-i în regulă. Mă extrag din contabilități și scanez realitatea frustă:

În fața magazinelor din Stadion un echipaj compus din trei soldați și un jandarm, amintind aproape aievea cu patrule Gestapo din filmele de după al doilea război mondial, puricau la sânge trecătorii: Declarația!

Mă strecor, cu abilitatea-mi înnăscută, dar… se pare că și abilitățile astea au limitele lor:

− Domnul! Domnul! Vă rugă. Mai amabili decât ăia de la Gestapo…

Mă scocior în portofel și scot Declarația, iar soldatu’ întinde mâna:

− N-atinge că frige! Mă burzuluiesc și i-o pun dinaintea ochilor.

Ăsta-și trage mâna, ca ars, dar scanează îndelung hârtia:

− Aha! Nu ați pus data corectă! iar polițaiul ciulește urechile.

− Care dată? îmi pun ochelarii, cu transpirații pe șira spinării, asta? Scot pixul și, instant, modific data. E bine acum? Atacul este întotdeauna cea mai eficientă acțiune: Da’ ce facem aici? Tu știi că pentru douăzeci de milioane  de declarații de-astea, și numai într-o singură zi, se taie un hectar de pădure? Crezi că e bine?

Polițistul sare în ajutorul armatei române:

− Sunt la librărie pixuri cu care puteți scrie și șterge data de mai multe ori…

− Și eu sunt Mafalda! Măi copii, mă sprijin în mânerul de la troler, ascultați la mine, că-s trecut prin multe: amu’ îs unii de țipă „Lupu, Lupu!” și lumea dă buluc, iar după ce scotocesc tot, nu găsesc decât doi câini turbați. Și pleacă, înjurând, fiecare la casa lui. Apoi, când se vor slobozi adevărații lupi, lumea o să râdă „Am mai auzit noi” și-o să fie măcel…

Undeva în spatele nostru se aude un geamăt agonic, care, cel puțin mie, mi-a făcut pielea de găină. Mă uit la jandarm și la soldați: într-o solidaritate de breaslă s-au adunat unu-n’traltul cătând după dujman. Sunetul lugubru se auzi încă odată și, de după colț, apăru Costică cu șorțul de sudură pă chept și nervo foarte:

− Ce p—a mea nu răspunzi la telefon? Te caut prin tot orașu’.

Mie încep să-mi fileze lămpile, iar polițaiului i se moaie genunchii.

− Hai, m-apucă de-o aripă, nu mai strica banii pe miel. De Paștele ăsta mâncăm fazan.

În sunete lugubre emanate din sacoșa lui Costică ne evaporăm din decor, lăsând în urma noastră un haos de nedescris.

***

Un comentariu

  1. adrianport spune:

    Periculos, ca in orice stare de urgenta! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s