Ție ți-e ciudă?

Nu am fost niciodată invidios. Sentimentul acesta îl cunosc doar din cărțile pe care le-am citit și din DEX (care nici el nu oferă o definiție prea clară). Pe același trend, nu am fost niciodată gelos și, sau, nu mi-am descoperit niciodată, ca motivație interioară, sentimentul de a fi stăpânul cuiva .

Încă de mic, acest comportament non reactiv a fost înșelător asemănat cu o lipsă de voință sau cu frica, dar doar până la proba contrarie.

Pe la patru ani am realizat cât de fragilă este viața și cum un gest aparent nevinovat poate conduce, urmare unor augumentări imprevizibile, la curmarea ei:

Pisica a decis să-și scoată puii în societate drept pentru care îi cărase pe toți, apucați de ceafă, și-i plantase, mândră nevoie mare, pe prispa din fața bucătăriei de vară. Erau niște ghemotoace mici, cu mișcări ezitante, care ne priveau incert prin ochișorii albaștri, plini de puchini, pe care abia îi deschiseseră.

Bunica a venit și s-a extaziat cu mâinile în poală, la cât sunt de frumoși, bunicu’ le-a aruncat o privire chiorâșă: încă patru guri de hrănit, iar eu am simțit, impetuos, nevoia să le fac cunoștință cu arealul.

Roaba era grea, iar curtea din spate, de pământ, destul de denivelată, așa că, aproape inerent, am răsturnat roaba. Puii de pisică s-au prăvălit la pământ, iar unul din colțurile roabei a căzut peste unul din ei.

Am ridicat, cu o opinteală, roaba și m-am repezit la pui. Sângele, extraordinar de roșu, îl năpădea pe gură în valuri și, totuși, reușea să scoată și niște strigăte de ajutor. Pisica a venit imediat, încerca să-l ajute, dar totul s-a terminat foarte repede; după încă câteva spasme pisicul a rămas nemișcat, mort.

Și asta m-a maturizat brusc. De atunci, așa cu mintea mea cea mică, dar cu o voință ce persistă și în prezent, m-am decis ca acțiunile mele, atât cât îmi stă în putere să le anticipez, să nu facă rău altcuiva.

Această atitudine de programare a tuturor mișcărilor următoare mi-a devoalat , prin atenta observare a evenimentelor, și un alt aspect: frumusețea umană. Fiecare om dorește a se autodepăși, a-și înfrânge temerile, angoasele, preconcepțiile, spaimele animalice. Este un spectacol magnific.

Suntem rezultatul a cinci miliarde de ani de zbateri haotice, în acest răstimp s-au născut și au murit mai multe ființe vii decât sunt stele în univers, iar fiecare individ a contribuit, cu un pic, la evoluția celuilalt care, prin om, a descoperit conștiința. Conștiința propriei existențe, dar și a existenței celorlalţi.

Suntem, acum, precum o plantă care dă să înflorească: unele flori se deschid mai devreme, altele mai târziu.

Ce invidie aș putea să am față de cel ce a fost cu un pas înainte? Dimpotrivă, o motivație de a-l ajunge din urmă, și de ce m-aș supăra pe realizările lui și nu aș încerca să le ating și chiar să le depășesc.

Asta este viața mea: mă bucur de realizările celuilalt, și le consider ca piatră de temelie pentru viitoarele mele realizări.

Dar, cum spuneam, plastic, că suntem bobocii pe cale de-a înflori (sic!!!) nici eu nu sunt departe de animal și chiar dacă sentimentul de invidie, în sine un sentiment minor și retrograd, îmi este străin, asta nu înseamnă că, atunci când teritoriul personal este încălcat, nu reacționez. Ba dimpotrivă, atunci când atitudinea mea progresistă este călcată în picioare la modul evident, atunci când persoana prezintă o categorică rea voință, se declanșează sentimentul de ură. Este foarte nasol pentru persoana asupra căreia se va manifesta ura mea pentru că, așa cum ziceam, îmi place să-mi planific acțiunile.

Asta ca să nu zic că-s coleric și, dacă văd roșu dinaintea ochilor, să fugiți, că nu mai cunosc pe nimeni!!!