Nu-i cum se potrivește ci cum se nimerește…

Poa’ să-mi facă și mie, cineva, chestiile astea?

, că eu am rămas fără opțiuni…

Amicii de la IRB nici n-au vrut s-atingă hârtia:

– Nea Mihai, asta-i moarte cu „M” mare! Acuma-mi vii, când abia ce mai șchiopătăm, căci s-au redus comenzile de la nemți și mergem pe avarie? Vrai, ca pentr-o tablă să-mi desfacă turcu contractul de muncă fără preaviz, c-abia așteaptă…

Ăi de la FEPA, așijderea:

– Lasă-mă bre! c-am copchii de crescut. I-ați tabla și bagă-ți nuturile-n cur!

Doar unul, mai bătrârn:

– Ia vezi, e un atelier mecanic, poate te rezolvă ei…

Plec, plin de speranțe, iară fabulosul atelier mecanic se dovedește-a fi o baracă insalubră, cu un strung de pe vremea revoluției industriale din imperiul britanic, iar meseriașul… exemplul tipic de Gică de la sculărie. Cînd am intrat eu în semiobsuritatea atelierului el tocmai se chinuia să monteze niște rulmenți de presiune cu o sculă care semăna cu un Krachen cu tentaculele retezate.

Aștept, respectuos, până ce krakenu’, așa schingiuit cum era, reușește să împlânte rulmentul în locașul lui, și scot hârtia.

La vederea schiței Krakenu sughiță și scuipă rulmentul afară, iar „profesionistul” declară excedat:

– Nu se poate! și n-am putut să-l mai scot din starea de negație.

Trist, abătut, o iau agale spre casă și, brusc, fac stânga-n prejur. La doi pași de mecanicu’ lu’ pește e o crâșmă, pompos denumită Quatre stagione: ce spuma Mării Baltice, măcar să nu zic că mi-am târșit oasele degeaba… Pustiu pe terasă, bag un corn pe ușa dinspre restaurant și sunt dojenit instant:

– Masca! Cat’ la buzunarul de la piept: kanci! masca-n cămașa pusă la spălat…

– Iubițico, devin persuasiv, o bericică și dispar în neantul vremurilor viitoare.

– Vă puneți masca și veniți să faceți comanda la bar, iar apoi, când o să vă aduc berea, o puteți scoate pentru a consuma.

Logica era imbatabilă așa că-mi pun coada-ntre picioare și-o șterg umilit.

Prea mult pentru o nefericită zi de joi. Decid că așa nu se mai poate continua. Trebuiesc luate măsuri drastice! O iau întins către piața mare, nu foarte departe, dar gâtul mi se făcuse deja sfaroagă și nici un magazin de unde să târguiesc o mască (ca-n bancu’ cu deșertu’ și cravata)… Iată și un butic, cu două mese pe o microterasă improvizată. Pe un volant scria cu cretă: Avem bere Ciuc la halbă. Asta a pus capac. Răcnesc din ușă:

– Dă o bere, și să nu mă întrebi de mască, că dau cu tine de pământ!

– Vine băiatu’, se aude din interior și apare un tânăr înalt, cu părul grizonat de dureri multe, dar cu soare în privirea ochilor căprui> Berea lui Domnu’ și-o mască din partea casei.

Oftez și fac să pârâie unul din taburetele așezate în jurul mesei. Sorb oftând, iar lichidul amărui alunecă pe beregată precum un balsam… Simt că renasc.

Îl văd că se foiește, aproape indiscret.

– Imediat săr cu lozu’, lasă-mi oleacă de tihnă…

– Nu, nuuu! Doar că… Se apropie și mă privește în lumina soarelui ridicat la un stânjen, care poleia cu raze portocalii, de toamnă, străduța cu case lipite, de ovrei, uitată de sistematizare, prin care scurtasem drumul spre piață. Dumneavoastră sunteți Domnul Mihail Toma, nu-i așa?

– Da! Mă-nec cu berea. Eu! Adicăăă, știi… pseudonimul…

– V-am citit toate cărțile, știți, de la Beloescu, m-a certat domnișoara… Chiar Dumneavoastră sunteți? Eu dau să mă turtesc, dar nu se face… Sorb, strategic, din restul de bere din halbă și mă ridic bățos. E cu-n cap mai înalt ca mine și privirea îi sfârâie ca tăciunii aprinși. Se-apleacă spre mine:

– Un autograf, atât! Se precipită în butic și vine cu o hârtie și un pix: Doar un autograf, atât… nu vă deranjez… vă rog!

Sunt pe pilot automat. Semnez pe un colț al hârtiei de ambalaj cu care venise și-ntreb ca prostu’: În câte suntem azi?

– În cinșpici, cincisprezece, a zecea, două mii douăzeci, se corectează imediat, iar numele meu e Vasile, la fel ca cel al unchiului Dumneavoastră, și mi-a plăcut mult povestea cu Marte, cu cei doi îndrăgostiți… și eu, dar fata mea a murit… o umbră i se pune în privire, dar se îndreaptă, privește spre soare și-mi oferă timp:

– Uite! Eu ți-am scris acest autograf, dar mâine am drum tot pe aici, și o să-ți aduc câte un exemplar din fiecare carte scrisă de mine, și cu autograf.

Nu mai pot. Îi întorc spatele și plec.

Pe podul peste apa Bârladului îmi încleștez mâinile pe balustrada de fier forjat, iar lacrimile mi se amestecă în apa care curge.

– Ce-ai maică? mă privește critic o băbuță. De-i de dragoste, las’ că-i plin de fete, iar de-i moarte, n-ai tu putere să mai întorci lucrurile… Doar n-oi fi având guvid?! și-și trage masca pe figură.

– N-am mamaie, și râd, oleacă cam isteric, dar… Ce-ai acolo? Dă-mi și mie o sacoșă, să ți-o duc!

– Tu?! Vezi de-ți du pe-ale tale, că văzuși că nici atât nu ești în stare, pufnește, și pleacă legănându-se agale.

Avea dreptate bunica… Odat-ajuns în piață am luat șapte kile de pepenași, aleși pe sprânceană, cinci de gogoșari (ce gogoșari frumoși, anul ăsta), sfeclă roșie și hrean, sare brută, oțet… se muia asfaltul sub tălpile mele, așa c-am luat un taxi până acasă în care-am aflat că tineretul din ziua de azi nu-i bun de nimic: dacă-i întorci buletinu’ în mână nici el nu se mai cunoaște!!!

Așa că… nu știi pe cineva… să-mi dea o gaură-ntr-o tablă?

🙂