Dialogul, narațiunea și eu

Dacă o frază, chiar mai abracadabrantă, poate fi înghițită cu noduri și, finalmente, digerată, nu la fel stau treburile în cazul dialogului. Fiind o stare basică, orice neconcordanță este rapid observată și taxată:

„Fals dom’le! Ce? M-ai auzit pe mine vreodată garabarind așe?”

Pe motiv de cauză și în consecință, dialogul a ajuns un fel de bau-bau care se zburlește, dintre rânduri, către mine.

Când simt ceva, dacă numai ce îmi miroase a făcătură, pic în stări angoasante. Mă sucesc, mă învârtesc, modific pi ici, pi colea, prin punctili isănțiale și, desigur, mai mult stric decât repar. Mă ia cu năbădăi și nu sunt rare cazurile când o povestire a ajuns aruncată în fundul sertarului din cauza unui „dar” care nu-și găsea locul.

Sau, și mai des, o întorsătură într-un dialog conduce la schimbări atât de dramatice în economia narațiunii încât, la final, nu mai are nici în clin, nici în mânecă, cu ideea care a generat-o.

Dar, în cele mai multe din cazuri, cestiunea finalizează cu mine bântuind, cu foaia de hârtie în mână, prin casă și declamând de mama focului.

Cum mi se tot ridică tensiunea, dialogul cu mine însumi devine din ce în ce mai patetic, schimbându-mi vocea și grimasa facială după personaj, răcnind, sau jelind în conformitate cu cerințele narațiunii și, cam tot pe atunci, se aude dinspre bucătăria lui Costică, care e la nici un metru de a mea, o voce de bariton:

– Hai, fă Leano, la spectacol, că iar l-or apucat pandaliile pe Ghihail!

***