După douăzeci de ani

Azi am avut parte de o experiență aproape paranormală.

Adăstasem, după cuvenitele cumpărături, pe băncuța de sub tei și pufăiam, melancoolic, o țigare, când, o domnișoară la douăzeci plus încetinește brusc și mă privește concentrat. Ne privim în ochi, iar ea exclamă:

‒ Dumneavoastră sunteți! Eram mică, de mână cu tata și mi-ați făcut cu ochiul…

O privesc din nou și, într-o străfulgerare, mi-a apărut, parcă aievea, imaginea unei fetițe de trei-patru ani ce se chinuia să țină pasul, pe piciorușele ei mici, cu graba unui bărbat vizibil marcat.

‒ Hei! Am zis atunci. Mai încet, că omori copilul… Tipul s-a întors către mine, dar eu m-am ridicat, cumva fioros, de pe bancă: Ce-o târâi așa? E suflet din sufletul tău, pentru numele lui Dumnezeu! Fii responsabil! iar tipul a bolborosit ceva în barbă, dar s-a aplecat și-a luat fetița în brațe…

‒ Erai supărată tare atunci, zâmbesc aducerii aminte și realizez că ea vede cu ochii minții aceleași imagini :

‒ Mi-ați făcut, complice, cu ochiul, iar eu mi-am acoperit fața cu brațul… vai cât m-am urât apoi pentru asta. Când m-am uitat din nou, hoțește, pe sub mână, nu vă mai uitați la mine, și-apoi tata a cotit pe alee și nu v-am mai văzut…

‒ Și uite, zâmbesc eu, văd acum o domnișoară cu tare freudiene…

‒ Ați fost bun cu mine, atunci. Mama abia murise, tata era disperat, dar după întâlnirea cu dumneavoastră s-a schimbat. A realizat că nu mă mai are decât pe mine și de atunci suntem o familiei, și, iacătă-mă-s! Am crescut!

‒ Nu ți-ar fi de deochi! Vino să te îmbrățișez…

‒ Hei! Hei! Se agită escrocii bătrâni de pe băncuțe, care urmăriseră cu gura căscată schimbul nostru de replici. Păstrați distanța socială! Și masca! Puneți-vă masca!

Îi ignor și-o strâng, bărbătește, în brațe. Îi întind cartea de vizită:

‒ Dacă ai vreodată nevoie de ajutor, orice, mă găsești aici, la orice oră. De-mi va sta în putință, am să te ajut!

                                                                               ***