Botezul morții

Azi se face anu’ de când am făcut sex cu moartea.

Totul a început cu o stare de disconfort. Ceva nu era în clar…

Apoi ea a venit și ne-am privit în ochi:

„ Ce faci? Vii?!”

Inima bătea galop ș-am întins mâna după telefon:

̶  Fraților, mor!

Eram în pijamale cam pe la ora asta, și-am o alee de cinzeci de metri de la poartă până-n casă.

Când e să ai zile…

Am văzut un bărbat venind pe alee, am simțit că mă ia în brațe și mă dojenește:

̶  Haide, măi omule! ș-apoi s-a rupt filmul.

Acum era o pisică neagră care ședea pe pieptul meu și mă zgâria cu ghearele: Ce faci? Vii?!

Am plănuit o evadare, eram cinci, dar am fost trădați de un japonez:

̶  Mie o să-mi ia doar un rinichi, vouă o să vă smulgă inimile din piept, ș-am belit un colț de ochi.

O cămăruță de patru pe patru, luminată, anemic, de un bec spânzurat în tavan de un cablu răsucit pe mână și-un fasung din ebonită neagră, pereți care cândva fuseseră albi, dar acu’ erau de-un gri 13, și, când îmi cobor privirea, oroare:

Trei paturi, în care zăceau tot atâtea ființe, care cândva fuseseră umane: una avea o mască de fier pe moacă, din care ieșeau tot felul de furtune și furtunașe, iar ăilalți doi erau niște mumii înfășurate în bandaje, din care răzbătea sângele.

Treaba era clară: monitoare bibăiau, ăl cu masca de fier gemea înăbușit, mumiile zvâcneau din când în când, și mai apare și-un felcer, cu aspect de Dr. Mengele, care, după ce s-a scărpinat la bărbie, s-a pronunțat, arătând spre mine:

̶  Pe el îl luăm primul!

Pa ficați, pa inimă, rinichi și alte alea.

„Băă! Ăștia scot tot din tine și aruncă coașca la câini!”, m-au găsit pe-un culoar, cu punga de urină în mână, țipând Ajutor!

Măi, și nu s-o găsit unul, pe-acolo, să-mi zică:

̶  Bă tâmpitule, ești la spital, idiotule! Stai dracu în pat, să te reparăm!

Nuuuu, m-au legat de mâini, cu niște fâșii de cearșaf, și, după ce mi-am scos o mână, de-am violentat o asistentă în trening, apropo: nimic nu te putea duce cu gândul la o instituție medicală, totul era o improvizație jalnică, la fel cum, presupun că este și acum, așaaa, deci: după ce i-am tras un călcâi in burta la asistentă, am fost legat și de picioare. Și m-au drogat la loc… Acum eram într-un spațiu fără timp și dimensiuni, alunecam pe lângă imagini cu ființe cunoscute, sau necunoscute, totul era fluid, nu puteai închega o impresie și-apoi am auzit vocea lu’ dr. Mengele:

̶  Luați-l! și mi-am zis:

„Bro, this is the end, măcar o anestezie… acolo…”

În mod normal m-aș fi căcat pe mine de frică, dar așa… n-aveam ce, că eram cu pamperși și-o sondă băgată-n pulă și nu mai mâncasem nica de șapte zile.

Așa că… Precum vițelul la tăiere.

Am parcurs un culoar interminabil și-am intrat într-un lift „ el e? ”a întrebat liftiera, dar eu eram prea drogat ca să zic ceva, parcă-aveam în gură melasă, dar apoi s-a deschis ușa liftului și-am văzut o fereastră, iar pe ea un peisaj cunoscut: ploua molcom, copacii își pierdeau, cu demnitate, podoabele într-o atitudine ascetică… ceva s-a zguduit în mine; deci nu eram în subsolul în care experimenta dr. Mengele. Deci mai am o șansă!

Am zvâcnit din cărucior, dar o mână m-a apăsat, cu blândețe, pe umăr:

̶  Doar un pic! Acum ajungem la salonul de recuperare.

Și aerul, de-o dată și-a schimbat gustul, fătuca care împingea la căruț transpira a femeie tânără, iar afară doi cintezoi se ciorovăiau și mirosea a oameni, și a viață!

***