Pâș, pâș, pe seară moartea vine!

Aud ușa de la bucătărie, doar Costică intră pe-acolo și fără să se anunțe. Aștept strigarea: „Unde ești moarteo, dormi?!!” și, cum n-aud decât niște mormăieli, mă salt din fotoliu să deschid ușa.

O umbră, cu imaginea lui Costică, bântuie oscilant prin bucătărie sfârșind pe unul din scaune:

‒ Mi-e rău, Mihai!

‒ Ce-ai mă? Sar și eu de inimă-n sus.

‒ Nu-ș ce, da’ mă ia cu moarte.

‒ Ce?! Ai bolunzit? Ce-ai băut? Îi iau palmele în mână: normale, fruntea: n-are temperatură. Zi mă, ce-ai băut?

‒ N-m băut nica.

‒ Ce-ai mâncat? Stai drept! Ce-mi stai cocoșat a la Notre Dame, drept! Îi înfig o palmă în ficat și se cocârjează. Ce-ai mâncat mă? Ce-ai băut?

‒ Am fost la o pomană…

‒ Da’ cine-a mai murit, că n-am auzit, îl țin de vorbă și scot din frigider niște sare de magneziu, storc o lămâie, bag piper la greu, bulion să acopere, amestec cu degetu: „dacă nici acum nu moare, ne îngroapă pe toți!” și i-o bag sub nas:

‒ Bea! Și folosesc vocea Ultimatum!

Bea, iar eu mă reped în baie, răstorn boarfele murdare pe jos, și vin cu ligheanul de plastic exact la timp.

Costică abia ce-și încleștează mâinile pe mânere că și începe să decarteze, frate, producție: juma de porc o dat afară, și mă gândesc la mine, de am un stomac cât o nucă, la care de i-ai băgat un borș, greu mai intră ceva.

Mă uit la ligheanul plin pe jumătate și gândesc ce pagubă-i Costică la casa omului, dar și ce să fac cu producția, așa că-l întreb:

‒ O pun la frigider? S-o mânci în tihnă, mai încolo…nu trebuie să te formalizezi, și vacile…

Grohăie spre mine cu ochii injectați și eu o iau în glumă, mă duc de-arunc chestia-n tufe, bucurie pentru furnici în aste timpuri de restriște poate și-or aminti de mine atunci când ele vor fi stăpâne pe-aici, iar eu ultimul om de pe pământ.

Îl găsesc cu ochii dați peste cap și mă păgubește, rapid, de două perechi de palme, de m-a luat și pe mine frica: ăsta-mi moare-aici, draci! Hai cu el în pat, greu bre, mormăie, se lasă greu și mă mai păgubește de-o pereche de palme. Îl pipăi la jugulară, svcnește inima-n draci, îi în șoc anafilactic, acu’ moare! Îi mai trag două palme și mă reped la frigider: ce mai am eu pe-aici? Răscolesc prin cutii (de-aia-i bine să n-arunci nimic!) Nitroglicerină, i-o bag sub limbă. Ce mai am eu p-aici? Clorfeniranin, pentru urticarie, îi bun, mai liniștește răspunsul imun, indapamid, bun, jos cu tensiunea, ketonal, dacă nu-l omoară…, dar mai mort de-așa, le pisez și i le dau cu bere, să nu se prindă. Ce să se prindă, e deja în altă lume, doar ce a venit la mine precum se duce leul rănit la cuib, să moară.

Dar n-ai văzut drac mort!

 Ochii joc în orbite, apoi se încrâncenează, mâinile i se încleștează pe pătura de pe pat și-apoi se destinde. M-apropii de el, abia suflă, dar e o respirație ușoară, regulată. Îi fac o glicemie: 270, frate! Îi bag o rapidă de 16 unități, tensiunea 17 cu10, dar în scădere. L-am scos.

Îmi tremură mâna pe telefon: să sun, să nu sun?

Îmi tremură degetul deasupra ecranului: dacă sun  vin ăștia și nici nu mai discută, are covid, și-l umflă cu antivirale de omoară și moartea din el, mă uit, abia fâlfâie, pe de altă parte, de-mi moare-n pat o să fiu acuzat de moarte din culpă, iar de-i mai fac și-o autopsie… mă bagă la omor cu premeditare și m-am futut pentru tot restul vieții.

Îi mai fac o insulină: 120, tensiunea… de aviator și-odată mă strânge de antebraț:

‒ Daa’… Ce faci moarteo?!