Fifi, înaripata!

Acu’ doi ani s-a născut. Costică îneca puii chiar a doua zi, dar ea a scăpat pentru că era sub burta mă-sii. Fata a crescut și, la timpul, a rămas grea. Costică a luat-o și-a dus-o la țară, la vreo treizeci de kilometri. Capitol încheiat.

Pitzu, flocosu’, a venit de rămas bun, eu n-am înțeles atunci, dar a venit, s-a frecat de piciorul meu, era galeș când l-am luat în brațe și și-a frecat mustățile de obrazul meu, și-apoi s-a cerut afară și nu l-am mai văzut niciodată.

Excrocul lipsea, îmi zic: am rămas fără motani!

Nici bine n-am încheiat gândul că se-aude un scâncet pe pui. Nu cred că fusese nici măcar înțărcat, exact Excrocul, aceleași pete, în aceleași locuri, doar dimensiunea făcea diferența. Puiul acesta a avut zile. Ce impuls misterios l-a mânat spre casa mea, unde să-l recunosc de copil al motanului meu? Sunt mari mistere, căci a doua zi, pe masa din spatele casei a apărut și pisica lui Costică. Jigărită, speriată… Puiul l-am luat în casă, avea parvoviroză, l-am salvat in extremis, cu amoxicilină și cavit dizolvat în lapte: mă sculam din două în două ore să-l hidratez, și-acu-i Lulu, mândru fecior, anul acesta cred că se dă la femei.

Cu fătuca lu’ Costică altfel stă cestiunea. Stă în expectativă, pescuiește cu o gheară gâtul de pasăre și dispare.

Astăzi era prezent și tartorul, Excrocul, care s-a îngrășat peste măsură și mă calcă rar, așa că, la distribuția hranei s-a produs o mică busculadă, iar fătuca a intrat în holul de la baie.

Imediat am închis ușa. De când pândeam o asemenea oportunitate.

Captivă!

Nu mă privește cu ură, doar cu spaima viitorului. Îi vorbesc, liniștitor, știu că pricepe: animalele translează vorbirea noastră în imagini, din păcate nu prea are ce să sincronizeze, dar continui să-i vorbesc blând, apoi o abandonez, brusc, și o ignor. Se-ascunde după sobă, iar când vede că eu nu am nici un gând, începe să-și ceară dreptul la libertate. E aproape patetic. O iau de ceafă, ca pe un pui mic, o pun în scobitura brațului stâng și mergem la oglinda din baie:

‒ Uite! Asta ești tu.

Am multă experiență, cred că… cel puțin zece, așa c-o văd cum fură c-o privire și-apoi își bagă capul în scobitura brațului meu.

‒ Asta ești, fată, îi iau fața în palme și-o îndrept, din nou, spre oglindă. Ochii îi joacă de la imaginea ei către moaca mea, așa cum o țineam în brațe, și-apoi văd lucirea conștiinței în privirea ei:

‒ Fifi! Fifi înaripata ești tu, grăiesc eu cu glasul meu adânc. Fifi, fata lu’ tata!

Ridică, încă odată privirea spre imaginea ea din oglindă, și-apoi își bagă capul în subțioara mea, și-ncepe să bocească.

N-ați văzut cum bocesc pisicile atunci când le mor puii… eu am văzut.

Într-un târziu și-a ridicat privirea. Era acolo doar o întrebare:

„De ce?”