De ce mi-am pierdut apetitul…

Îmbătrânesc, am realizat că totu-i o laudațium. La cât de buni suntem, în detrimentul altora. Nu te râdea: și cafeaua aia de dimineață, la care povestești agale, fătucă, e tot de-o laudă, filme, melodii, toate sunt banala noastră încercare de a părea mai cu moț decât ceilalți, pic în filozofii de baltă? Poate, dar am simțit că orice aș scrie ar fi doar o părtinire subiectivă, la adresa mea, a altora… chiar universul îmi creează surprize, așa că m-am ascuns în spatele altora, cu citate, clipuri, istorii, sunt un neutru, eu doar ofer, fiecare-i slobod a înțelege ce poftește.

Dar nu-i așa, viața nu te lasă:

Am fost pe la ANAF, început de an, să-mi clarific niște statusuri, două ore, sușeală între ghișee, după principiul: declarația online se depune la ghișeul 3 și o plimbare printr-un crivăț subțire, de minus 16 grade, ca să xeroxex, că ei n-au… , eram deja ca o locomotivă în care ai băgat cărbuni, dar ai uitat să mai pui și apă.

În starea asta de spirit am adăstat la terasa hotelului M. Fetele ascunse-n restaurant, doar trei papagali la o masă. Deschid ușa-n dungă și strig: O vinoasă și-un cafea.

Mi-aprind o țigară și baleiez mai adânc: babagalii sunt alungați din UK, se vede pe ei, și se aude după cum amestecă verbele prin propoziții, mănâncă ceva și-ajunge la mine un iz de piper, sau altceva, căci încep să strănut violent. Vine și fata cu vinul, eu încă strănut de se cutremură terasa și-o întreb, printre lacrimi, ce rahat condimentat le-o adus la ăia de să mor aici. Fata râde, îmi ia banii, iar unu’ aude.
Se ridică pe jumate:

– Whoasăy, șucker?

– Cată-ți de-ale tăle, și sorb din pahar.

– A spus că mâncăm rahat, a dat-o pe românește, către chelnerița care tocmai îmi dădea restul. Asta ridică o privire speriată spre mine și simt cum se urcă în mine ura aia grea, criminală, abia stâpânită la ANAF:

– Du-te mă, du-te de mănâncă, lasă fata-n pace.

S-au ridicat și ăilalți doi de la masă:

– C-oi fi vre-un șmecher…

Iau restul de pe masă, îl pun în portofel, și-i fac semn fetei să iasă. Mă întorc către ei:

– Spuneți-mi ceva urât. Ceva de mamă, de tată… și fac un pas către ei. Hai! Să vă aud! O vorbă! Mai fac un pas înspre ei.

– Hai! Care-i primul?!

Se dezorganizează.

Ăl mai gras trage la scaun: Ăsta-i nebun! Hai, mă! Se retrag și ăilalți pe scaune.

Îi mai împung odată cu privirea, mă întorc pe-un călcâi, dar apuc să văd cu colțul ochiului palma lipită de geam a unei fetițe, cea care m-a servit la masă.

Taximetristul mă cunoaște:

– Acasă, bărbate, că am făcut destule prostii pe ziua de azi.

Ăsta rânjește și ambalează!

C‘est la vie toujours parchive

Ce n’est pas comme ça?

😉