Budincă cu… șuruburi

Am venit de la Soveja rebegit, cu un frig polar dominant prin oasele mele bătrâne și nu numai, vorba lui Sorescu: simt ceva mortal, aici, în regiunea ființei mele, iar eu am avut în genere doar lucrări de interior, eroii sunt cei trei băieți de la firmă care au instalat panourile și eoliana pe o vreme câinoasă, la minus șapte grade și cu un vânt de mai să zboare cu eoliană cu tot. Nu știu de ei, dar la câte le-am bozgorodit eu, în timp ce trăgeam cabluri cu mâinile înghețate, nu-i văd bine, nici pe patron, nici pe Doru (care m-a adus cu mașina și-apoi a șters-o englezește, cum că mai are și altele pe cap iară să facem bine să fie gata până sâmbătă ca să aibă timp patronu’ să facă curat pân’ de sân’ Valentin) și tare mi-e c-o să mâncăm colivă cât de curând.

De întors m-am întors sâmbătă pe la șase, cu dubița băieților, care au fost atât de amabili încât m-au lăsat în poartă. Apărut parcă de nicăieri, Costică îmi ia geanta și mă tot iscodește, de cum a fost, până în casă. Cum văd că n-are gând să mă lase să mă trag și eu din țoale îl bag în bucătărie, scot din frigider un bidon de vin și-i umplu, generos, un pahar .

‒ Și zici c-o fost frig, umple liniștea, în timp ce mă dezbrăcinam, și-atunci dau drumul la radio. Daaa, ridică tonul ca să se-auză, n-ai umblat tu cu borcanele mele?

‒ Ce borcane, mă?

Trag un trening, dau drumul la foc, că era cancer în cameră, și trec în bucătărie. Aprind și-aici două ochiuri de aragaz și-mi pun un țoi de rachiu, ca să dezmorțesc instalația:

‒ Ce borcane, Costică? Ce, eu îți umblu prin cămară să-ți halesc murăturile? Uite-acolo: gogoșari, pepenași murați, îți dau și ție și la toate neamurile… eee?!

‒ Nuuu, nu cu murături… Alea cu șuruburi, din atelier, nu știi?

‒ Nu știu, de unde dracu să știu că tu ții șuruburile prin borcane de zacuscă?

‒ Da’ erau acolo, sus, pe raftul de sus, c-am avut nevoie de niște șuruburi de șase și iaca nu-s, adică borcanele, adică cu șuruburi cu tot, și m-am gândit c-oi fi avut nevoie, acolo, unde-ai fost cu treabă, c-am văzut că pleci cu amândouă gențile, îi groasă zic, lucrare mare dacă și-a luat amândouă filetantele…

‒ Costică, tată, să știi că nu m-ai nimerit de prost. Ce să fac eu cu șuruburile tale ruginite de pe vremea lu’ împușcatu’, măi? Să mă râdă lumea? Să-mi dau singur cu firma-n cap?

‒ Eu nu că, adică nu, eu am zis așa, că poate…

‒ Nu poate, Costică, că știi că dacă am nevoie de ceva viu să-ți cer ș-apoi, acolo unde-am am fost am lucrat cu kit-uri, adică pachete cu tot ce trebuie: șuruburi, piulițe, șaibe, tot ce trebuie. Șezi oleacă că mă trage la budă, acuși vin.

Când mă-ntorc Liliana, nevastă-sa, mă interpelează cu un polonic în mână:

‒ Costică-i la tine? Că eu tre’, să plec la fată, la Iași, să am grijă de copii, că-ncepe școala și fata… acu’ am tren și el umblă de bezmetic. I-am făcut de mâncare pe-o săptămână, i-am luat și pâine, să n-aud că mai vine pe la tine să cerșească c-are de toate!

‒ Da-i vorbă, coană mare, acuș! De-i la mine ți-l trimit ramburs!

În hol încremenesc cu mâna pe clanță: Ha! Costică, al meu ești!

Intru în bucătărie, îi mai pun un pahar de vin…

‒ Da’, parcă vorbeai cu cineva?

‒ Da, măi! Cu nevastă-ta, Liliana. Mi-a povestit ce mâncare bună ți-a făcut, era cu niște borcane goale-n mână, o zâs să te duci să-ți de-a raportul că pleacă la fată, la Iași, că s-o terminat cu online-ul și n-are cin’ să stea cu ăia micii.

‒ Cu niște borcane, zici?

‒ Da, mă! Vezi să nu fi încurcat zacusca?!

‒ Ce, ești nebun? Dă paharul pe gât și dispare vijelios.

Azi de dimineață, pe la nouă, aud ușa de la intrare (că eu dorm iepurește, un zgomot și-am belit ochii) și mă trezesc cu Costică:

‒ Scoală, moarteo! O viață ai și pă aia o dormi?

‒ Măi frate!!! Nici în casa mea n-am tihnă. Ce-i?

‒ Mă duc în oraș. Zi de vrei să-ți iau ceva, că mi-ai zis cum o fost la Soveja și mă gândeam să te mai las la căldură, să te-ntremezi, c-afară-i o mocănească de să nu dai un câine afară…

‒ Iar lu’ Costică i-o plecat fimeia și, brusc, nu mai are tihnă-n casă, pricepui!

Fac o listă, îl sponsorizez generos, și se evaporă fluierând.

Îi iau urma și mă asigur c-a ieșit pe poartă apoi… îmi pun în aplicare mârșavul plan gogit încă de ieri. Desfac o geantă și-ncep să răscolesc. Aha! Cine-nparte, parte-ș face! Bag mâna în punga cu șuruburi și piulițe rămase de la montaj (kit-urile astea mereu au lucruri în plus prin ele(!)) și iau o mână generoasă. Îs noi-nouțe, dar le spăl bine în două ape și le pun pe un șervet să se usuce. Rașchetez, de curaj, un țoi de rachiu, sting c-o cafea și-o țigară, ș-apoi o iau hoțește spre bucătăria lui Costică. Intru pâș, pâș, domne feri, de nu-i plecată Liliana o să am multe explicații de dat. Pustiu! Trag la frigider. O oală cu borș. Un castron cu chiftele, înfulec una că mă cam ronțăia rachiul și emoțiile. Mai cercetăm. Un castron mărișor, mă chitesc înăuntru: tocăniță, miam! Scot castronul și dau drumul la șuruburi și piulițe. Se scufundă artistic. Mai agit un pic, pun capacul și recipientul la loc, apoi mă retrag cu discreția-mi caracteristică.

Îmi cat de treabă, dar n-am stare: cât îi trebuie ăstuia să facă niște cumpărături? Dar dacă a luat-o prin parc și-a dat peste șahiști? Ăștia nu mișcă din fața pieselor nici de pică nucleara…

Ce să fac?

De mult vroiam și mereu am amânat. Moment mai propice nici că se ezistă!

Fac o zeamă mai vârtoasă din făină, ou, zahăr și-oleacă de apă și trântesc niște clătite. N-au ieșit decât șase, dar nu-i bai căci nici brânză n-am prea multă.

O zdrobesc, dar nu prea mult, amestec cu ou și-un plic de zahăr vanilat și-apoi încep se le-așez straturi.

Cuptorul meu e o mizerie, arde inegal, n-am reușit niciodată să fac un cozonac la el, doar varza călită ce-l mai suportă, așa că am preîncălzit grill-ul de la micro trei minute și-apoi am băgat plăcinta pentru zece minute, combi.

S-a rumenit frumos. Am dat-o la răcit și-apare și Costică, chitrofonit bine:

‒ I-am bătut pe toți! Da’ ce… se pun cu mine? Iaca-ți ce-ai pohtit! Bagă ș-un pahar cu ghin c-am înghețat.

Căldura și vinul îl topesc de tot așa că mă ia c-o spaimă:

‒ Ce nu stai tu la mine, colea pe canapea, până ce-ți mai vii în fire? Îî?!

‒ Ceeee, canapea? Mă duc, că mi-o foame de mor!

D-asta mi-era și mie teamă. Șuruburile ca șuruburile, îs mari, da’ piulițele?

Dau să mai zic ceva, dar dispare și rămân în stază.

La un sfert de oră de griji se dă ușa de perete:

‒ Moarteo!!! Bă!!! Am găsit șuruburile, măăă!

‒ Ei nu-mi zice, ronțăi eu cam verde, da’ piulițe? Piulițe ai găsit?

‒ Ce piulițe, mă? N-aveam decât șuruburi în borcane… Uită-te la ele, îs ca noi, ce ziceai c-au ruginit!?

Garantat n-o să mai aibă deficiență de fier multă, multă vreme, așa că i-am dat și-o bucată de budincă: să-i fie digestia ușoară, iar până sâmbăta viitoare, până când vine Liliana, mai e ceva vreme…

***