Plecat-am nouă din Vaslui…

Din gașca veselă pe care-o găsisem atunci când m-am mutat, la casă pe pământ, în mahalaua rău famată Cotu Negru, cu nevasta și doi copchii mici, acum mai bine de treizeci de ani (nici că-mi vine să cred, parc-a fost ieri!), n-am mai rămas decât eu și cu Costică. Primul s-a dus Călimac (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/03/17/ultima-stire-din-mahala-pisica-lui-calimac/) pe care l-a mâncat în cur să-și facă o protetică de șold, s-a procopsit c-o nozocomială în spital și’ntr-o lună s-a curățat (septicemie). Apoi Ochii lui Dobrin ( https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/03/13/ultima-stire-din-mahala-ochii-lui-dobrin/ )a făcut un salt mortal în cap de i-au adunat cei trei neuroni cu fărașul și i-au dus la Iași, la Neuro, să i-i pună la loc, dar ăștia au refuzat politicos cum că cică-s neuroni tuberculoși și să se înmulțească singuri, la loc cu verdeață și adâncimea sigură de trei metri. Zolo ( https://casuta-cu-povesti.art.blog/2020/05/01/o-poveste-de-1-mai/ ) a pierdut războiul de la Podu Înalt unde s-a răsturnat cu mașina până ce-a devenit un sicriu de fiare răsucite și l-am îngropat acolo căci SMURD-ul și-a declinat competențele, iar popa a zis că el nu face slujbă în cimitirul mașinilor.

Ionică (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/04/09/deductii-logice/ ), care mai era de-un ajutor la săpat grădina, ăl de-a săpat groapa de n-a mai putut ieși din ea, a murit de mațe înnodate, nu prea știu cum vine asta, dar ăsta a fost diagnosticul de mahala.

Apoi Costică a lui Codreanu  (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2018/04/12/cainele-lui-nea-costica-2/ ) care mereu mă bătea la șah, iar eu îl snopeam la table de se henerva cumplit, s-a ramolit subit de l-am găsit cu greu umblând fără de busolă prin târg, a ajuns într-un azil de bătrâni și nu mai știu nimic de el, iar Don Profesore (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/09/11/sarmale-pentru-don-profesor-2/ ) a plecat dintre noi în somn, cu discreția care l-a caracterizat toată viața.

Îi patru jumătate, afară-i beznă, doar un cocoș se căznește s-o spargă, un câine somnabul îl mustră cu glas dogit și-apoi liniștea se-așează din nou, lugubră. Mi-aprind o țigară și mă gândesc că și noi, eu cu Costică, n-o să mai încurcăm lumea prea mult p-acilea, căci și ăsta a-nceput să scârțâie din balamale, cât despre mine… să nu mai vorbim.

Simt o schimbare și nu realizez ce-i. Rămân încremenit, doar nu și-o pune mintea cu mine chiar acum…

He, he! Doar ploaia, o mocănească care se vaită pe acoperiș, iar eu încep să mă gândesc la locuințele lacustre.