Dacă vrei să vezi de unde bate vântul scoate degetul din cur

Un neam mai de pă departe, și la propriu și la figurat, vine-n târg să vândă un apartament moștenit de la alt neam, pe-o incertă linie de succesiune, și-mi face onoarea de a mă invita la un dejun. Cum știe toată lumea (sic!) că duminica dimineața am program fix: cumpărături asezonate cu nohan alb și pui la rotisor în Berăria lu’Vasile, am declinat invitațiunea. Omu’ a insistat așa că am înghesuit pe un familiar de i-am plantat papornițile-n mâini și zece lei în buzunarul de la kept, de să mi le ducă-acasă, iar eu am luat-o spre hotelul unde trăsese ipochmenul. Îl sun din hol unde, civilizat, ar fi trebuit să mă aștepte, iar el îmi zice că-i în braserie și m-așteaptă. Ronțăi câteva de dulce și iau liftul.

‒ Hai, dom’le că te-aștept de-un ceas!

Mormăi ceva și mă așez. Insul mă scanează scurt și-o sușește:

‒ Nici nu credeam să găsesc aici, la țară, un local atât de decent și curat. Civilizația avansează… Băiete! Un Brandy Daisy !

‒ Mersi, dar am servit.

‒ Aaaa, nuuu, era pentru mine. Ai vrea să bei ceva? Dar ai zis c-ai consumat.

Răbdarea nu-i punctul meu forte, dar curiozitatea o bate, așa că am strâns din fălci și-am așteptat să văd ce vrea de la mine. Și-apoi tot eu îmi zic: doar n-oi sta ca prostul uitându-mă la miticul ăsta, ia dă-l în mă-sa!

‒ Amice, adu-mi și mie o halbă.

‒ De care să fie, domnule, face puștiul o stânga-nprejur.

‒ Una făr’ de mămăligă, c-am servit…

‒  Vine băiatu’, rânjește ăsta, iar eu mă întorc către mitic:

‒ Cu ce treabă pe la noi?

‒ Cum știi…

‒ Nu știu, îi retez macaroana scurt și se rătăcește.

‒ Păi, cum îți spuneam, credeam că știe toată lumea, adică că casa, adică că am moștenit un apartament și-am venit…

‒ Și cu mine ce treabă ai, în contrez nemilos.

‒ Păi… ziceam și eu, că știi, adică trebuie să știi, că știe toată lumea că eu sunt acum în București, inginer la primăria sectorului patru…  

‒ Să-ți fie de bine. Hai, omule, că mai am și alte treburi… ai vreo treabă cu mine?

‒ Ee, eu, doar așa, să ne vedem că nu ne-am văzut de mult, și-l salvează un picolo care, apărut ca din neant, începe să izbească cu-n șervet, în dreapta și-n stânga, pe masă, pasămite să sară praful. Apoteotic și din spate apare și puștiul în frac:

‒ Comanda Dumneavoastră, Domnilor! și depune cu mii de precauții paharul cu cocteilul în fața miticului, iar mie, cu o piruetă demnă de-un dansator de salsa, halba pe masă.

‒ Aha! Va luat ceva timp, își varsă năduful pe chelner. Ai pus tot ce trebuie?

Puștiul adoptă o mutră ofensată și eu, ca să nu pufnesc în râs, bag botul în halba cu bere.

‒ Unde-s căpșunile? nu se lasă miticul și bagă un deget în pahar pescuind o bucată de fruct pe buricul degetului: Asta-i căpșună?! Asta nu-i căpșună…

‒ Dar ce este, domnule? se exasperează chelnerul.

‒ Asta este o… o privește-n zare, iar eu nu mai pot. Berea s-a’ntâlnit cu usturoiul și puiul la rotisor așa că râgâi de se cutremură șandramaua.

Miticul varsă bunătate de coniac pă chept, iar puștiul rânjește fără să schițeze nici măcar un gest.

Mă salt de la masă, îi pun zece lei în mână și șoptesc, suficient de tare, miticului, ca s-audă toți:

‒ Lasă măi bărbate, credeam că știe toată lumea că te-ai născut p-aici, în satul ăla, cum îi zice? Că știe toată lumea: Ciocani? Daaa! Ciocani mă, numai căpșuni ți-o dat mă-ta în fiecare zi. Așa că nu te formaliza, ești printre ai tăi, mă!

Hai! Salută-l pe Pierdone din partea mea!

                                                                                ***