Pentru că „poporul” cere insistent o continuare, vă provoc și pe voi să o faceți. Adăugați la comments, în câteva fraze, un final al povestirii de ieri: Empatie. Încep eu:
„ Respir adânc și mă aplec… să ridic mâța zgribulită și udă care cine știe cum s-a rătăcit prin ploaie, iar către copilul care plânge pe bancă arunc o monedă: Ia! Să ai de-o înghețată!”
Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Being a Twin with ascendant in Sagittarius I am an extrovert up the choleric, of an excessive curiosity, a to the bitter end perfectionist, scattered, superficial, agnostic... and nothing that is human is foreign to me.
Vezi toate articolele lui Mihail
Asta-i empatie?! Dacă tot te-ai oprit, te apleci, iei pisica, întrebi fetița de ce plânge și le ajuți. Pe fetiță să-și găsească mama, iar pisica o iei acasă.
Respir adânc și mă aplec… „Fie ce-o fi…”, îmi spun, întinzând brațele spre copil. „Oricum vom muri cu toții lent, cu inimile înghețate, ca în «Crăiasa Zăpezii»…” Fetița mi se cuibărește în brațe ca un prunc la pieptul mamei. O lumină blândă și caldă ne învăluie, iar aerul se umple de miresme subtile și nemaiîntâlnite. Privesc cu uimire micuța ființă din brațele mele, care are un trup strălucitor și diafan. „Dar stai, și brațele mele sunt la fel, sau ceea ce pot zări din trupul meu… Unde sunt?… Ooo, tot aici…” Văd oamenii trecând în continuare grăbiți, cu privirile în pământ, prin ploaia cenușie. Dar totodată văd și atmosfera luminoasă și calmă din jurul meu și al fetiței. Ca două realități „de sticlă” suprapuse… Pe cea pe care îmi focalizez atenția, o pot aduce în prim-plan, fără ca cealaltă să dispară complet… Mă așez în mijlocul drumului năpădit de ploaie și întind brațele să prind un trecător posomorât. Dar el trece prin mine ca și cum n-aș fi… Mă întorc la lumină… „Ce-i de făcut?” mă întreb. „Trebuie să mă întorc”, îmi răspunde copila la gândul meu nerostit. Și continuă: „Cât încă mai sunt inimi care nu au murit, mai este speranță”…
Îmi întorc privirea și realizez că în jurul meu sunt nenumărate ființe asemănătoare cu mine. Le aud gândurile și le simt bunăvoința și iubirea. Înțeleg că sunt pregătiți să mă ajute să mă „nasc” pe deplin în această lume…
Sfârșit
P.S. Textul e puțin mai lung decât spunea cerința dv.
Am ajuns pe blogul dv. de la dl. Ioan (Vrăbiuțe). De obicei nu scriu ficțiune, dar acum am făcut o excepție, în virtutea provocării.
Superb! Suflet de mamă, care nu se dezice niciodată. 🙂
Am să postez povestirea, cu finalul gândit de tine, pentru ca să o citească toți internauții. Pup!
Adica ai lipsit luni de zile, sa zicem oarecum motivat și acum sa-ti scriem noi articolele!?
ApreciazăApreciază
😀
ApreciazăApreciază
Bre, ți-am arătat destulă. Basta!
ApreciazăApreciază
Bun final!
😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta-i empatie?! Dacă tot te-ai oprit, te apleci, iei pisica, întrebi fetița de ce plânge și le ajuți. Pe fetiță să-și găsească mama, iar pisica o iei acasă.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
N-ai citit atent, de te-ai apropiat, îi bâza! dar desigur, tu poți continua cum dorești, că de-asta am făcut provocarea 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ei, nu, că eu nu voiam să scriu un final, doar mi se părea că e cam aiurea cu empatia aia.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Respir adânc și mă aplec… „Fie ce-o fi…”, îmi spun, întinzând brațele spre copil. „Oricum vom muri cu toții lent, cu inimile înghețate, ca în «Crăiasa Zăpezii»…” Fetița mi se cuibărește în brațe ca un prunc la pieptul mamei. O lumină blândă și caldă ne învăluie, iar aerul se umple de miresme subtile și nemaiîntâlnite. Privesc cu uimire micuța ființă din brațele mele, care are un trup strălucitor și diafan. „Dar stai, și brațele mele sunt la fel, sau ceea ce pot zări din trupul meu… Unde sunt?… Ooo, tot aici…” Văd oamenii trecând în continuare grăbiți, cu privirile în pământ, prin ploaia cenușie. Dar totodată văd și atmosfera luminoasă și calmă din jurul meu și al fetiței. Ca două realități „de sticlă” suprapuse… Pe cea pe care îmi focalizez atenția, o pot aduce în prim-plan, fără ca cealaltă să dispară complet… Mă așez în mijlocul drumului năpădit de ploaie și întind brațele să prind un trecător posomorât. Dar el trece prin mine ca și cum n-aș fi… Mă întorc la lumină… „Ce-i de făcut?” mă întreb. „Trebuie să mă întorc”, îmi răspunde copila la gândul meu nerostit. Și continuă: „Cât încă mai sunt inimi care nu au murit, mai este speranță”…
Îmi întorc privirea și realizez că în jurul meu sunt nenumărate ființe asemănătoare cu mine. Le aud gândurile și le simt bunăvoința și iubirea. Înțeleg că sunt pregătiți să mă ajute să mă „nasc” pe deplin în această lume…
Sfârșit
P.S. Textul e puțin mai lung decât spunea cerința dv.
Am ajuns pe blogul dv. de la dl. Ioan (Vrăbiuțe). De obicei nu scriu ficțiune, dar acum am făcut o excepție, în virtutea provocării.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Daniela G, jos pălăria! Foarte frumos final.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Superb! Suflet de mamă, care nu se dezice niciodată. 🙂
Am să postez povestirea, cu finalul gândit de tine, pentru ca să o citească toți internauții. Pup!
ApreciazăApreciat de 1 persoană