Caut îndurare. Sufletul mi-e țăndări căci eu am profanat lăcașul zeilor chiar de părea părăsit. Aștept în genunchi, cu fruntea lipită de dușumeaua de metal, să primesc pedeapsa divină.
Nu se întâmplă nimic.
M-am născut într-o zodie norocoasă! Ridic temător privirea. Totul nemișcat. Ușa unde am lăsat-o, doar luminițele clipesc în stânga ei.
Un paznic. Zeii au lăsat un paznic când au plecat. Paznic care m-a avertizat că nu e bine ce fac. Și totuși, când am umblat la cealaltă ușă nu și-a făcut apariția. Creierul mi-e încleiat. Mă ridic cu greu și realizez că abia mă țin pe picioare. N-am mai mâncat de patru zile: Pe unde o fi sărmana delfină, salvatoarea mea până la capăt. O lacrimă mi se prelinge și voința mea, care dintr-un sclav m-a făcut Mare Preot al Zeiței Șra, se impune: Câtă vreme sângele-mi mai curge-n vine… Curaj muritorule. O singură viață ai, iar speranța e a ta și nimeni nu ți-o poate lua!
Altă ușă. Acum nu mai ezit. Rotesc de mâner, luminițele se aprind, vocea bolborosește, dar eu învârt și învârt… Cu un pocnet și un pufăit ușa se deschide.
O cameră micuță: un pat lipit în perete, nelipsita măsuță, iar pe scaunul de lângă ea un schelet.
Mă cutremur. Oare aceiași soartă să am și eu? Mă apropii. Nu pare a fi vre-un zeu. E un schelet de om. Poate mai înalt, în jur de doi metri înălțime, dar om. Stă într-un scaun metalic abia atârnând în cartilagii pietrificate, cu capul înclinat lăsat pe tăblia mesei și-n falangele descărnate cu un instrument de scris. Categoric a murit așternându-și ultimile gânduri pe papirusul de pe masă. Scrisul a fost pătat de descompunerea trupului dar este încă lizibil și seamănă deși mai cursiv, mai cântat, cu cel de pe pereți.
Misterul se poate dezvălui citind aceste ultime gânduri ale unui muribund, gândesc.
Pe masă mai multe cutii desfăcute și câteva asemănătoare nedesfăcute. Mucegaiul uscat, ca o pădure încremenită, e fără echivoc. Acolo a fost mâncare.
Deja realizez că trebuie să uit tot ce-am știut și am învățat. Dacă vreau să supraviețuiesc trebuie să învăț și asta repede. Ridic una din cutii și o examinez cu toată puterea mea de pătrundere. Este ovală, din tablă aurie. Fundul pare dublu căci grosimea e mai mare deși greutatea nu confirmă o masă compactă. Deasupra se află o altă foiță de metal care se părea că fusese lipită cumva de cutie. Un mic ineluș este fixat cu un nit pe ea. Logic, a fost pus pentru a se trage de el.
Iau o alta, nedesfăcută. Pe ea este o pictură frumoasă în culori vii cu un fel de mâncare necunoscut precum și nelipsitele inscripții. Nu are nici un inel. O sucesc pe toate părțile și trec la alta din stiva care se află în stânga mesei. Iată una cu cerceluș, dar fără desen, doar cu o inscripție mică făcută din puncte. Îmi strecor degetul și trag. Insist. Deodată materialul cedează iar foița superioară se cojește descoperind interiorul. Când mă holbam în interior cu balele deja curgând, realizez că începe să-mi frigă degetele. O las precipitat jos și mă îndepărtez panicat.
Asta ce-o mai fi?
Mirosuri cumplit de îmbietoare se răspândesc în cameră, iar din cutie ies vapori.
Aha! Un fel de încălzire… fundul dublu… Ahaaa!
Mă apropii. Mâncarea miroase demențial. Dau să apuc cu mâna și mă înfrânez cu greu. Gândește ca ei, îmi poruncesc, nu cred că mâncau cu mâna. Într-adevăr. Pe o laterală găsesc o scobitură mică. Bag unghia și trag. O altă foiță se desprinde și o linguriță care, deși pare din argint e prea ușoară a fi din metal, se ivește în lăcașul descoperit.
O iau și duc la gură o primă îmbucătură.
Niciodată nu mi-a fost dat să gust o asemenea minunăție!
Vocea mea reverberează în cameră și pe holul pustiu.
*
Sunt de cel puțin șapte zile pe ceea ce cred că este o corabie. Singura metodă de estimare a fost somnul. Am deschis deja mai bine de un sfert din uși. Celelalte nu vor și se aprinde o inscripție roșie, iar vocea paznicului necunoscut capătă inflexiuni amenințătoare.
Ce-a mai mare realizare de până acum este că am găsit bucătăria: înstrumente de gătit, uși pe care cu greu le-am deschis, cămări cu alimente. Am intrat într-o astfel de cameră unde, într-un frig cumplit, stăteau atârnate în cârlige sute de animale eviscerate și înghețate bocnă. Spaima că voi muri de foame, sau de sete, a devenit un gând trecător legat doar de ideea de captivitate care se face din ce în ce mai prezentă.
Nu avansez de loc cu scrierea. Am încercat să compar cuvinte mai mici cu locul în care se aflau scrise, dar nu am putut obține o similitudine. Pe scaun nu scrie scaun, iar pe masă nu scrie masă. Realizez că ar fi și caraghios, dar la altceva nu m-a dus până acum mintea.
Continui să explorez și-mi notez pe foi de papirus, foarte albe, subțiri și plăcute la pipăit, toate impresiile, cu instrumentul de scris găsit între degetele scheletului.
În afară de acesta nu am mai găsit nici o altfel de prezență. Totul e pustiu, deprimant și câte odată mă duc să forțez câte o ușă interzisă pentru a auzi o voce, chiar dacă doar a paznicului nevăzut.
Azi, a noua zi, am hotărât să fac o cercetare meticuloasă în cabina căpitanului corabiei.
Am ajuns la această concluzie în urma unei amintiri fugare. Deși nu prea am avut de-a face cu oamenii mării, odată am făcut un ritual pentru un căpitan de navă care nu a voit să-și părăsească corabia pe care o numea prima lui soție și s-a scufundat împreună cu ea. Nu știu cum această amintire s-a ridicat din negurile uitării, dar ea s-a legat cu altele așa cum se întâmplă în secretul minților noastre și misterios, vălul de peste necunoscut se ridică.
Am făcut o slujbă la căpătâiul căpitanului și apoi l-am depus într-o cutie mai mare găsită în bucătărie.
Dintre rămășițele de îmbrăcăminte au căzut mai multe obiecte. Le-am pus cu grijă pe masă și cutia am dus-o într-o cămăruță mică, în care evident se țineau scule pentru curățenie.
Revin în cabina căpitanului.
La gât avea un lănțișor de argint, dar care nu lăsa urmă pe papirus deci era din alt metal necunoscut mie, cu două tăblițe pe care erau dăltuite câteva cuvinte. Pe prima doar două și am bănuit a fi numele lui. Pe a doua mai mare un cuvânt, iar dedesubt altele trei. Le-am transcris pe un papirus:
Samuel Bott
Căpitan
U.S.S. Enterprise
Al doilea obiect era un fel de punguță pătrată cu mai multe compartimente în care se aflau mai multe dreptunghiuri subțiri. Pe unele se afla o imagine mică a unui bărbat trecut de 50 de ani cu o postură falnică și privire cutezătoare deși puțin cam vanitoasă și inerentele inscripții. Ultimile trei erau niște miniaturi pictate cu migală înfățișându-l alături de o femeie mult mai tânără, frumoasă, dar cu aceiași privire suficientă, și apoi lângă doi copii cu figuri cam șterse.
În sfârșit, mai era un dreptunghi aparent metalic pe care se afla inscripționat:
Samuel Bott
Căpitan
Cod acces Orange
0017A03
Stau nemișcat. Ceva vrea să se lege, vine până aproape de conștiința mea apoi fuge, iar…
Cântăresc lănțișorul în palma dreaptă…
− Desigur! Lumina roșie. Ușile interzise.
În stânga, inscripția roșie pâlpâitoare, vocea:
”Only for cod acces Orange”
*
Încă trei zile însemnate de somn.
Am ascultat vocea paznicului de mii de ori. Cuvintele încep să se lege. Când închid ochii văd ce este scris pe pătrățelul căpitanului. Umplu golul: nu are voie decât căpitanul care posedă acest obiect. Mă precipit. Alte obiecte pe care le-am atins luminau inscripții, iar eu m-am speriat.
În bucătărie: Power, lângă inscripție o mărgică mică. O pipăi. Se mișcă fin sub buricul degetului, apăs!
Ceva s-a pus în mișcare, nu știu ce, dar vibrează… de unde să-l opresc?
Încă un semn: Stop/Clear, roșu. Apăs pe mărgică. Mișcarea încetează. Notez pe papirus, capul începe să mă doară. Mi-e rău.
Mi-e un rău de moarte. Mă târăsc în cabina comandantului și mă întind în pat.
Am bolit trei zile în care nu am băut decât apă. Parcă m-am întors de unde am plecat. Stau întins în pat și privesc urmele de vomă și fecale de pe jos.
Îmi ies din minți și în timp ce frecam cu unul din cearceafuri pe jos, murdar de propriile fecale pe încheieturi, răcnesc:
− De ce nu mă lăsați să mor? Ce v-am făcut?
Privesc în sus, la tavanul de metal plin cu țevi frumos împachetate în argint:
− Acesta să fie blestemul meu? Să mor pe bogăția pe care mi-am dorit-o de mic? Dar nu am fost eu. Mereu am fost altul. M-am schimbat, mereu m-am schimbat. Mă cutremur:
Câte am făcut…
În liniștea lugubră a corăbiei părăsite, urletul meu reverberează la nesfârșit.
va urma
Mihail stories 