Mama s-a recăsătorit.
După inerenta perioadă de acomodare, proaspătul tată a început să mă ducă pe la neamurile lui, nu neapărat ca să se fălească cu mine, că eram o zgâtie uscată și rea, dar ca să justifice gestul făcut, atât în fața lor, cât și a lui însăși, și mergea mai ușor așa: o dulceață, o bomboană, o ischiteală mică, altfel decurgea cestiunea.
Și avea multe neamuri.
Dar de „unchiul Ghiță” n-am să uit niciodată și scriu aici ca să știe și alții despre el.
Unchiul Ghiță era florar. Dar nu orice florar, fusese florarul municipalității, cel care asigura cu flori toate parcurile din oraș, avea un teren la capătul orașului care se întindea pe aproape un hectar unde cultiva în sere toate soiurile de flori: lalele, trandafiri, bujori, hortensii, zambile și câte și mai câte, căci eu nu prea le am cu horticultura. Stătea în buricul târgului, pe Strada Mare, într-un apartament duplex, mobilat în stil baroc, cu mobilă greoaie și întunecată, din lemn masiv, cu persane groase și tablouri cu corăbii în furtună pe pereți. Nevastă-sa, Mărioara, era mititică, mereu parcă speriată de ceva, o păpușă cu arcul prea strâns, care n-avea o clipă de astâmpăr, iar el era un rotofei făcut parcă din cârnăciori de Bavaria, cu ochi mici ascunși în fundul capului, o chelie pe care întindea cu mare artă părul de pe perciuni și-l lipea cu zeamă de făină, și-o gură mare, roșie ca o cireașă coaptă, un mare degustător de licori bahice, deși nu l-am văzut niciodată beat, doar afabil ș-un redutabil povestitor al vremilor trecute, sau inventate chiar de el, ad-hoc.
Când l-am cunoscut încă era mandatar. Îi mergea bine, asigura cu flori florăriile din oraș și mai veneau camioane care încărcau mii de lalele și trandafiri care erau vândute la Iași.
Vara mergeam la el la sere. Avea o cabană de două camere mobilată sumar, unde rămânea când erau perioadele de recoltare. Dormeam noaptea acolo și-așa am aflat.
Unchiul Ghiță asculta Europa Liberă.
Avea un radio mare „Ingelen” austriac cu acumulatori, iar antena era camuflată printre arcadele de la sere și solariile cu flori.
Se adunau seara, mai ales sâmbăta și duminica, și ascultau la un pahar de jamaică și-o țigară de foi, iar eu eram un ascultător ignorat, sau cel mult dat afară: să nu stau în fumul lor, după ce-mi dădeau să gust un pic de lichior, dar am auzit că după ora un’șpe noaptea la Europa Liberă se punea muzică, și ce muzică. Ei plecau, iar eu rămâneam până la ora unu, apoi mă jucam căutând diverse posturi până adormeam.
Nu departe a fost momentul când am găsit și-un magnetofon cu lămpi, un Tesla, cu care, după laborioase încercări, am învățat să înregistrez muzica imperialistă. Nu se-auzea strălucit, avea feedingul de unde scurte, ba se mai auzea și bruiajul securității, dar pentru mine era suficient. Și desigur am dat să asculte și la alții.
Într-o zi a venit taică-meu:
̶ Unde-i magnetofonul? A luat toate benzile și le-a ars în sobă. Mi-a mai ars și vreo câteva după ceafă:
̶ Dobitocule, vrei să intrăm toți în pușcărie?
Apoi a venit Ceaușescu. A naționalizat tot. Terenul lui nea Ghiță a fost trecut în extravilan și serele au fost dărâmate cu buldozerele, iar locul a fost arat și s-a plantat popușoi.
Strada mare s-a demolat, iar lui i-a fost repartizată o garsonieră în chirie. Mărioara n-a putut trăi închisă în cușca aia și, la nici jumătate de an, s-a stins de inimă rea.
Nea Ghiță a mai dus-o și el un an, apoi l-am găsit mort în casă.
***
Mihail stories 