Mă liniștesc cu greu. Răul provocat de mâncarea străină organismului meu se estompează. Continui să învăț. Am împărțit un papirus în două. În stânga poruncile pozitive, cu verde; în dreapta pe cele cu roșu. Încet, încet, un limbaj s-a născut din neantul unei munci asidue. Probabil departe de adevărata vorbire, dar funcțional până la anumite aspecte incomprehensibile mie.
Am realizat că acest obiect, această corabie, a fost construită de oameni care au trăit cu mult înaintea noastră. Că au ajuns la un nivel de civilizație mult superior dar, vai mie, asta nu i-a împiedicat de la distrugere.
Zeii noștri erau doar înaintașii noștri.
Mă folosesc de caietele de sarcini atașate fiecărui set de operațiuni. Toate au indicații prea complexe pentru a le înțelege dar, la sfârșit, sunt indicații de folosire manuală în caz de avarii. Mă folosesc de ele pentru a avansa în descoperiri.
Au mai rămas doar trei uși. Toate cu cod roșu de acces. Nu găsesc niciunde o cartelă de acces cod roșu.
Ziua 100. O notez cu o stea verde. Este ziua când am revăzut, în sfârșit, soarele.
Am reușit să scot, manual, periscopul . Sunt dezamăgit. Apă, apă, și iar apă. Submarinul, căci acesta este numele corăbiei, are botul prins sub o stâncă uriașă, cu care aproape a făcut corp comun. Am observat infiltrații de apă ceea ce înseamnă că fierul din care este făcut este încet, încet, mâncat de apa sărată. Ultimile evenimente l-au zdruncinat din poziția în care stă de eoni, iar sfârșitul lui se apropie.
Încă nu înțeleg de ce sunt ținut în viață căci, dacă înaintea noastră au fost oameni și mai înainte și mai înainte, atunci și zei trebuiesc să fie.
Privesc prin periscop apusul soarelui. Același soare dintotdeauna, insensibil la toate și, brusc, o reflexie în lentila udată de un val îl împarte în două. Două emisfere. Una orange ca o portocală, alta albastră spre violet.
Mă cutremur.
Două… din nou memoria se joacă cu mine. Unde am citit două…?
O cartelă orange și una albastră.
*
Ziua 300. Citesc cu nesaț. Este incredibil ce au putut realiza înaintașii noștri.
Am intrat în compartimentul motoarelor. Aici unde focul nu a stat o secundă timp de mii de ani. Unde două părticele minuscule de materie sunt izbite una de alta pentru a produce căldură veșnică și totul din apă… Sunt copleșit. Apoi în sala armelor, unde stau aliniate, în tunuri lungi, arme în stare să distrugă un continent.
Deșertăciune. La ce le-au folosit toată această putere când eu am găsit doar un schelet care scria o patetică și lacrimogenă scrisoare către o femeie pe care nu o iubea și către niște copii despre care știa că nu sunt ai lui.
Al treilea compartiment m-a intrigat. Pe lângă frigul ca în congelatoarele din bucătărie, nimic cunoscut. Doar mii și mii de recipiente cilindrice introduse în alveole. Am tras unul afară. Frigul s-a întețit, iar vapori de ger s-au prelins afară. Degetul mic care rămăsese pe bordura tubului mi-a degerat. Când am tras s-a rupt în două și eu nu am simțit nimic.
Am plecat în grabă. Misterele străbunilor sunt încă și mai încâlcite.
Degetul a început să-mi sângereze abia când am ajuns în cabina căpitanului. M-am folosit de trusa de prim ajutor și l-am pansat.
*
Ziua 500. Oceanul e în clocot. Probabil au erupt vulcani submarini. În interior s-au pornit niște dispozitive care răcesc aerul dar, oricum, starea submarinului se deteriorează. Există riscul să se desprindă din încastrarea în care a stat timp de mii de ani și să se prăbușească într-un neant în flăcări căruia cu siguranță nu-i va supraviețui. Și nici eu.
Am descâlcit foarte puțin din camera frigului cosmic. Da. Am aflat că nu doar în adâncuri au răzbit strămoșii ci au ajuns și la stele.
Din câte am înțeles, în fiecare tub se află, în stare de criogenare, mai multe semințe ale vieții, semințe nu ca cele de la fructe ci mai mici. Semințe primordiale din care se naște viața și care în condiții prielnice reînvie din frigul groaznic și se nasc. Containere speciale, total automatizate, sunt pregătite în acest scop. Trebuiesc doar introduse în locașurile lansatoarelor. De asemenea pentru ca schimburile genetice să fie mai rapide trebuiesc detonate niște ogive nucleare speciale.
Din păcate acestea se află în partea din față a submarinului, prinsă sub stânca imensă. Ar mai fi o cale prin care le pot detona, dar este ultimativă.
Scopul meu aici se conturează din ce în ce mai clar.
Exaltarea și melancolia profundă se succed cu repeziciune.
Gemetele submarinului din ce în ce mai dese și mai profunde mă tot anunță că dilema mea trebuie cumva tranșată:
Cu ce dreptate să împart totul?
O vrere a șters totul de pe pământ și nu odată, ci de mai multe ori.
Și viața a revenit, victorioasă, de fiecare dată.
Cine sunt eu, aici, acum, ca să decid?
Pe de altă parte, se pare că extincția a fost de acestă dată totală, iar singura speranță se află în containerele cu azot lichid.
Eu. Eu la mijloc.
Soarta vieții și a morții în două nefericite brațe, într-un trup nevolnic, într-un creier jumătate nebun.
*
Azi se fac doi ani de când sunt pe submarin. Afară temperatura a scăzut sub treizeci de grade, iar apa a început să se retragă de pe uscat. O zguduitură puternică și submarinul se lasă și mai pronunțat la babord. Indicatoare luminoase îmi confirmă că s-au autoetanșeizat compartimentele de la proră ceea ce înseamnă că învelișul submarinul s-a rupt. Acum se ține doar în grinzile carenei și pereții despărțitori de la etajele inferioare. Catastrofa se poate produce oricând, e suficient ca un nit să cedeze apoi…
E timpul!
Mă duc în sala de comandă. Introduc cele două cartele și tastez codurile aferente. Ecranele se luminează după mii de de ani.
Am repetat mental asta de sute de ori și totuși, degetul care se îndreaptă spre buton tremură.
− Cine sunt eu? răcnesc. Cine sunt ca nu mai ofer o șansă!
Lacrimile-mi umplu privirea:
− Sunt doar eu… Un om!
Privesc sfidător în sus:
− Un suflet viu. O conștiință care se vrea perpetuă!
Apăs butonul. Cu o zguduire, submarinul se ușurează. Urmăresc pe display traiectoriile balistice. Containerele s-au împrăștiat pe toată suprafața planetei și-și vor urma programul automat.
Mă duc la consola tactică. Bag cartela Orange și tastez 0017A03.
Luminile portocalii se aprind pe tot cuprinsul submarinului:
ATENȚIUNE! ATENȚIUNE! AUTODISTRUGEREA ARMATĂ. ATENȚIUNE!…
Doar așa pot detona ogivele nucleare.
Îmi îndrept spatele, îmi fac o introspecție, și toată viața mi se perindă în priviri. Nu-mi mai reproșez nimic.
Îndrept cu fermitate degetul către butonul roșu.
Viața mai merită o șansă, iar dacă voia a fost ca eu să fiu acela ce-o oferă, atunci, așa să fie!
Apăs.
Privilegiul căpitanului.
***
Bârlad- august 2017
Mihail stories 