Arhive autor: Mihail

– Trebuie să fie cineva din afara sistemului. Tragi excelent, nimerești…

– Nimeream banul în dungă. Asta a fost acum aproape 14 de ani.

– Ai atitudine, continuă imperturbabil, știi să te descurci, reacționezi repede, instinctiv. Ceasul ticăie. Ești conștient ce se întâmplă dacă vorbește? Adio NATO, iar vom fi ai nimănui și … ajungem pașalâc. Din nou. La ruși. Ce crezi c-or să facă? Sunt pe Nistru, se joacă cu moldovenii, un motiv le trebuie. Pe tine nu te știe nimeni. Doar noi, cei câțiva… pariori. Mai ții minte?

– N-am mai tras cu-n PSL de 10 de ani, obosesc repede, un pachet de țigări pe zi, facultate, muncă de birou… și atitudinea s-a dus dracului, am femeie, doi copii… am să ezit.

– N-ai să eziți. Te duci ca turist. Odată ajuns te preia agenta noastră, ai echipă de suport, avem extracție sigură, nu doar pentru tine, treaba o să se împută rapid… iar de nu… ai depus un jurământ.

Pentru tine… a venit vremea să-l onorezi, eroic dacă este necesar. Ai înțeles?

– Da, să trăiți! Tare și clar!

…

                                                  Sarajevo…

…

Trădătorul coboară scările înconjurat de luptătorii din Bataljon Policije „Kobre”. Cumpănesc atent PSL-ul. Trag de la aproape 400 de metri.

Un BOV trage la scară.

Îi văd chica de păr negru dansând printre căștile cobrelor. Aștept să se deschidă ușa blindată a BOV-ului și încep să apăs, încet, pe trăgaci. Simt în buricul degetului mecanismele care se anclașează și momentul de maximă tensiune.

Se va desprinde din grupul care-l păzește și va face pasul înainte cu capul aplecat pentru a putea intra în blindată, 400 de metri, o secundă… trag când înclină capul și după recul privesc din nou.

Nu mai are cap. Mercurul cu care era umplut glonțul de 7,62  i la sfărâmat în așchii care încă mai zboară în aer.

Desfac, mecanic, arma și o bag în cutia de vioară.

Sergentul mă ia de subțiori:

– Repede. La extracție, nu mai avem timp…

Sirenele alarmei antiaeriene încep să țipe răgușit.

Era 28 februarie 1994 și-n zare apuc să văd un avion căzând în picaj și explodând în pădurile de la Medojevici.

Americanii atacau.

Fluturii din Sarajevo.

Alergam trăgând-o după mine și gloanțele pocneau obscen în jurul nostru. Echipa de sprijin tactic rămăsese în urmă și angajase lupta.

Era un muzeu, un uriaș dinozaur ne-a împroșcat cu cioburi de oase. Aproape mă pierdusem când ea mă trage într-o sală:

– Am mai fost pe aici. Vino!

Ridică o trapă și coborâm pe câteva scoabe metalice:

– Pe aici trec țevile, putem ajunge la centrala termică.

Ne târâm claustofobic. Deasupra o bubuitură înfundată ce ne acoperă cu moloz. Ieșim în subsolul tehnic, și-o trag în spate. Se pare că și urmăritorii noștri știau ceva:

– Našla si je kučko ? Ai găsit cățeaua?

– Pobegla je sa snajper. Fugea cu sniper-ul. Ne mogu biti daleko. Nu pot să fie departe.

Afară se aud bubuituri și răcnete. Înjură și se reped afară.

Ne strecurăm pe urmele lor și ieșim în sala de istorie naturală. Apăs pe butonul GSM-ului lăsat de sergent. Emițătorul se pornește silențios.

– Avem extracție la 100 metri nord, hai!

Intrăm într-un foc încrușișat și ne facem una cu podeaua din mozaic.

Pe deasupra noastră gloanțele lovesc orbește în vitrine, în stucatura veche de sute de ani, în pereți, ridicând un praf greu amestecat cu miros de cortidă. O trag după mine insensibil că și-a julit adânc genunchiul, iar ea se împotrivește:

– Privește!

Întorc capul și-ntr-o bruscă liniște, absurdă, văd mii de fluturi, din insectarele sfărâmate, luați de focul încrucișat, ridicându-se.

Culori gingașe pluteau în aer trimițând curcubee printre vălătucii negri ai exploziilor.

Blând parcă dând din aripi miriade de culori invadară spațiul.

Am rămas siderați cu degetele pe trăgaci.

Luați de un vortex fluturii se rotiră în jurul cupolei sfărâmate parcă luându-și la revedere apoi, se risipiră în aer în ultimul lor zbor.

O svâcnesc de mână și geme. Mă uit. Un glonte i-a sfârtecat, în trecere, umărul drept. E palidă dar conștientă, o arunc pe umăr și alerg cocârjat. Nu ne mai urmează nimeni.

Bombele aliaților fac pământul să salte ca la cutremul.

Ea e grea și-o simt moale. Alerg cocoșat. Elicopterul bătea de pământ. Brațe vânjoase mă saltă, o văd și pe ea la adăpost, cineva îi pansează umărul, simt în podea încordarea Socat-ului în efortul de a ne duce departe , cât mai departe și mă rostogolesc pe spate.

Vânătorul de munte mă bate prietenos pe piept.

– Ai văzut? îl întreb și el râde de prost.

Zgomotul motoarelor e infernal, nu mă aude, dar râde în fericirea lui de-a fi încă întreg, iar eu râd pe interior, doar pentru mine:

– Eu am văzut. Am văzut ultimul zbor. E mai frumos decât îți poți închipui.

                                                 Singur

De obicei ne întâlneam aici, la Monumentul Eroului Necunoscut.

În genunchi, fără să ne vedem, ne așezam unul lângă celălalt și întindeam câte o mână.

Și o strângeam tare.

Apoi ne priveam:

– Te-ai îngrășat…

– Tu ești neschimbată.

– Ce fac copii?

– Bine. Tu?

– Bine.

Plecam de mână și la poarta cimitirului ne despărțeam.

Azi nu a venit.

Ridic privirea. Preotul cimitirului stătea, bătut de crivățul ce anunța o iarnă de pomină, și mă privea.

Mă apropii:

– Părinte… nu sunt un credincios…

– Știu fiule. Pentru altceva mă aflu aici.

Un cuțit mi-a trecut prin inimă:

– Ea?

– S-a spovedit și mi-a zis:

”Va veni un bărbat”.

– Mi-a dat asta.

O batistă împăturită. O desfac și în ea găsesc un glonț și o scrisoare:

” Mulțumesc, drag camarad, pentru zilele pe care mi le-ai mai oferit.”

Mă umflă plânsul. Strâng glonțul în pumn și răcnesc:

– Doar noi, Dana! Doar noi!

Acum și tu?

Mă lăsați singur să duc toată povara?

Doar ecoul îmi răspunde. Preotul face asupra mea o cruce mare cu degetele mâinii drepte adunate într-o treime simbolică.

Plec capul, mă răsucesc pe un picior și plec.

***

Dacă-mi spune vreo careva că nu știa că o să se ajungă aici, îl scuip în ochi. Treizeci de ani au fost lăsați să fure, tot ce s-a putut din țara asta, ba a mai pus și umărul.

Ce mai prietenie, ce mai pupături, escrocii din vest, mai versați i-au fraierit pă novicii din est și le-au cumpărat făbricile pe două kile de gumă de mestecat, nu că-ar fi avut ei vreo mare nevoie, da’ ca să nu-i încurce cu concurența neloaială și să le strice prețurile. Au apărut și americanii, the big brother: Hai la nenea în NATO că sub aripa noastră nu vă mai vede Marele Urs, dar luați și jucăriile astea, nu-s noi, că n-aveți voi față de-așa ceva, da-s bune, ia ochii la fraieri.

Și uite-așa, și dăi și fură-ntr-o veselie până ce, ghinioniștii ăștia de s-au trezit mai târziu, au realizat că s-a ajuns la fundul sacului.

Brusc prieteniile s-au terminat, iar bătăile prietenești pe spate s-au transformat, de la dojeni și povețe grijulii, la: Ia i-a mai duceți-vă, mă țiganilor, unde v-o înțărcat mumă-va! căci nici vestita floare europeană n-o duce mai bine, năpădită de gândaci negri și cu păr cârlionțat aduși de masoneria Illuminate ca să facă experimentul mileniului: omul nou dintr-o suedeză blondă și-un ugandez vânăt de negru, dar cu pula de-un metru.

Adică nu s-a terminat, a mai rămas țara în sine, da’… cui s-o dai pe Românica, curvă bătrână, futută, și cu banii luați?

Unul cică la ruși că ăștia știu deja locurile că mai fuseră p’aci, altul la chinezi că or să ne construiască autostrăzi pe care să meargă moșu Vasile cu căruța la prășit.

Ș-a dracu’ să fiu dacă-mi mai pasă, căci eu îi spun precum Topârceanu:

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

***

O oglindă de apă. Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, părul atârnă moale, catifelat, iar ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz,… urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate care sub privirea mea se strâng, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade greoi. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl vă cum înaintează, greoi. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearșeaful mototolit, la picioare, iar eu tremur.

Nu aprind lumina, mă duc la baie pe întuneric. Arunc adânc cu apă până ce simt că-mi amorțește fața.

Îmi trag și două palme, zdravene:

”Era ars tot, ce voiai să-i faci? L-aș fi ocolit dar a fost prea aproape, n-am putut, n-am mai putut! I-am făcut, de fapt, un bine…”

− Am simțit cum ai ieșit din pat. Iar coșmarul acela?

− Nu iubita mea. Am avut nevoie la baie. Treci înapoi. Vin și eu acuși.

Mai privesc odată oglinda și sting lumina.

În dormitor trec pe lângă masa ei de toaletă și văd rochia de stambă albastră cu maci roșii atârnată pe scaun, iar visul se întoarce strâmbându-mă.

Răcnesc:

− Cât ai să mă mai chinui! Cât?

Așa a fost și nu mai pot schimba nimic!

***

După o baie de mulțime la Craiova, în euforia momentului domnul Dragnea a exclamat:

– Mi-ați spus, „Liviule, dacă te arestează, venim și te scoatem!”.

Da, da…

Este prima dată când sunt la una din aceste așa-numitele speed dates unde ți se dau doar trei minute să conversezi și apoi treci la următorul candidat.

Prima mea întâlnire se numește Roxi și arată bine. Mă prezint ca Nelu. Am venit pregătit cu o replică inteligentă despre trecutul meu:

− Tatăl meu a fost un robot, iar bunicul de asemenea.

Fața de metal a lui Roxi rămâne fără de expresie, în ton cu vocea ei:

− Asta nu are nici un sens. Roboții nu au tați; suntem construiți în fabrici.

Cu zâmbetul meu de robot, îi explic:

− Ceea ce tu numești o fabrică, în cazul meu era o mașină autonomă-practic un robot mai mare. Și fabrica însăși a fost construită de o mașină de construcții sofisticată-în esență, tot un robot. Astfel, putem spune că fabrica a fost tatăl meu, iar constructorul fabricii a fost tatăl său!

Roxi își rotește privirea în ceea ce oamenii ar spune că-și dă ochii peste cap:

− OK, din punct de vedere tehnic ar putea fi corect, dar frazare dumneavoastră este înșelătoare. În plus, alți roboți ar putea afirma același lucru.

Îmi cer scuze. Îi spun că petrec mult timp cu oamenii și astfel am absorbit o parte din expresiile lor. Și-atunci o întreb la ce scoală a învățat.

Acum își dă ochii peste cap:

− Asta nu are nici un sens. Roboții nu merg la școală; suntem programați.

− Asta voiam și eu să zic, îmi dreg glasul așa cum l-am văzut pe umanul Vasile, colegul de birou; unde ai fost programată?

Roxi se atinge mâna în spatele capului și inițiază o preluare a memoriei pentru amândoi. Ochii ei pâlpâie, după ce a auzit propria mea voce spunând din nou: Unde te-ai dus la școală?

Îmi mai cer odată scuze pentru că întâlnirea noastră fulger nu merge bine și descriu, rapid, aspectele cele mai impresionante din CV-ul meu:

− Întreaga mea familie a fost făcută cu tehnologia Mechnic A3 și eu am avut noroc să obțin opțiunea R3.

Roxi rămâne tăcută. Se uită la tavan.

Îmi ridic puțin volumul:

− Roxi!?

− Nu mă interesează câtuși de puțin opțiunea dumneata R3, Nelu. Ești un robot de neimaginat, cu un mod de vorbire destul de afectat. Ea începe să bâzâie, indicând dorința ei de a trece la următoarea întâlnire cu un robot masculin.

Ceasul de întâlnire arată că au mai rămas zece secunde. Trebuie să spun urgent o chestie pe care să o aprecieze dacă nu vreau s-o pierd:

− Nu m-am putut înfrâna  să observ accesoriile tale U2, Roxi, sunt destul de atractive pentru o fată ca tine, de fapt, sunt minunate!

Roxi rămâne încremenită:

− Roboții nu sunt programați să recunoască atractivitatea, cu excepția simplității și funcționalității și nu sunt o fată. Sunt robot de sex feminin.

Mă mai privește o dată, dă din cap a negare, și pleacă destul de repede.

Ședința s-a terminat. Din păcate, mă întreb dacă voi găsi vreodată o femeie robot care va dori un tip ca mine. Sesiunea mea cu Roxi mi-a lăsat un gust urât în gură, ca să zic așa. Îmi ating spatele capului, activez o scanare a memoriei mele recente și o șterg. Deja mă simt mai bine.

Văd că un robot de sex feminin părăsește masa adiacentă, cu un aspect la fel de iritat cu al lui Roxi. E următoarea mea întâlnire. Mă uit cum își pune mâna la frunte, iar ochii îi tremură.

Se așează și se prezintă ca Sylene. E destul de drăguță.

Decid de data aceasta că voi folosi terminologia robot adecvată și voi proceda mai repede.

− Bună, Sylene, eu sunt numit Nelu, și simt o anumită simetrie pentru tine.

− Mulțumesc, Nelu, cred că ești drăguț, și îmi place opțiunea ta R3.

Sylene zâmbește:

− Unde te-ai dus la școală?

***