Arhive autor: Mihail

Copilul meu, ce acum lumea începi a osebi, ascultă la bunul tău:

Întâiu ridică o chilie, fără de uși și fără ferești.  Fă-o largă, pentru tine, căci multe vei mai pune-n ea, dar strâmtă, mortală, pentru dușmanul de-o vrea să intre. Pune o sobă, căci ea te va încălzi, un pat căci pe el te vei odihni, un scaun căci pe el vei ședea și o masă căci la ea vei mânca, iar pe ea o lampă căci ea te va lumina. Așează acolo mintea ta apoi te hodinește.

Odihna muncii asteia să nu fie prea lungă căci afară clopotele bat secunde, iar timpul trece.

Apoi, de jur împrejur, ridică iar pereți, pereți grei, cu uși din oțel și zidește un alt rând de camere. Să nu vrei prea multe, căci nu vei izbândi a le termina, dar nici prea puține căci aici, în fiecare, și fără se le amesteci, îți vei așeza visele.

Trageți sufletul și pe masă, la lumina lămpii tale, scrie cu pana-n pergament spre neuitare, numele la fiecare.

Acum o apă să-nconjoare totul, doar punți, zig-zag înșelător tu țese, dragoni de foc să-i pui de pază și apoi, mândru, așează-n fața ta câmpie. Câmpie primăvăratecă, de-un verde crud și-atât cât, cu privirea, poți cuprinde.

Realizările tale ridică-le pe platoul vast din fața ta și bucură-te văzând cum orașul se ridică! Trofeele, doar ce-i mai scump, neprețuit, le trece peste cele zece punți, peste zece ape, prin cele zece uși ferecate în cele zece camere și le vei da hrană viselor tale, să se îmbogățească și să crească, iar sclipirea… în ceas de taină, în chilia minții tale, la lumina lămpii sufletului tău, așeaz-o pe hârtie.

Munca să nu-ți fie stearpă.

Îngrijește-te, atunci când timpul ți-a venit, de-o femeie, pe măsura minții și sufletului tău, cu care să împarți belșugul strădaniilor tale, care să-ți lase urmași ce să continue ceea ce-ai început tu.

Mulți vor râvni la ceea ce ai ridicat, dar tu să-i amăgești pe cele zece punți și să-i îneci în cele zece ape.

Târziu, când tigrul din tine-a obosit, când leii tineri își cer obolul… le dă la fiecare câte-o bucățică, lasă-i să zboare în cele patru zări unde să-și ridice și ei zidirea lor. Nu le da prea mult ca să nu se mulțumească, dar nici prea puțin ca să să nu izbândească și-i vei privi împăcat că au grijă de ele și înfloresc cum tu n-ai știut, poate, s-o faci.

Și-i simți pe cei care de-o viață s-au înecat în labirinturile punților tale cum de-au trecut redută, după redută, și-acum bat în ultima poartă.

Și-atunci să le deschizi viselor tale loc de zbor, să meargă la alții, cum s-or ști și pricepe, dușmanii să nu mai găsească nimic de folos, iar tu…

Închis în chiliuța ta, la strălucirea slabă-a lămpii, mai scrie un ultim cuvânt.

Și-apoi în patul care te-așteptă, te-așeză… să hodinești!

***

Să îți zic un secret. În vinerea patimilor ușile raiulului sunt deschise, așa că vezi cum le potrivești:

Nu contează câte tâmpenii ai făcut, te strecori și tu înuntru.

Tâgâdâm-tâgâdâm, tâgâdâm-tâgâdâm…!

Începea a se întuneca.

O văd. Zvâcnea și arunca o lumină palid-liliachie. Mă aplec: N-ai murit, dihanie mică…

Îmi bag mâna sub ea o salt și o privesc în soarele ce se petrecea la orizont. Dă să mă urzice dar, pe palma mea bătucită, scoate doar doi clăbuci: Ești rea! E bine. Atunci meriți!

Intru în apă și-mi înclin mâna. Nedumerită la început, sau poate doar agonică, meduza a stat un pic în două ape apoi, fără să mă salute, și-a desfășurat aripele și, pulsând ușor, s-a îndepărtat spre larg.

Mă întorc și o văd acolo:

De sub o umbreluță de soare mă urmărea… Oare de când?  A văzut, m-a auzit?

Mă privește direct și mormăi:

– Și ea are dreptul la viață. Ce dracu’ cauți singură pe plajă la ora asta? Sunt tot felul de oameni…

– Așa ca tine.

– Așa ca mine… Mâine plec. Departe. O să tânjesc, o să tânjesc după fiecare fir de nisip, după briza dinspre mare, după soarele care se smulge din valuri, după oameni… ești un copil, vei afla…

– Poate am și aflat. Și eu voi pleca, departe. Te vezi doar pe tine. Sparge-ți oglinda ca să vezi ce e în jurul tău.

Și ne-am plimbat. Ea răsucind încetișor umbreluța, eu aruncând meduze înapoi în valuri și… apoi, când soarele ne-a spus la revedere, ne-am iubit pe nisip.

Pătimaș.

Și-apoi…

Stă lipită de spatele meu. Îi simt sânii împungându-mă… Se apleacă peste umărul meu silabisind:

M-ai cules din puzderia de stele,

triste,

ca să îmi duci dorul departe,

spre universul tău colorat,

unde meduze străvezii așteaptă,

așteaptă…

Ești născută din tăcere.

Picătură pierdută-n plăcere,

orgasmatic dorita, unduind ca o sirenă

în vremea

ce mi-a fost pecetluită.

–  Știi că nu mi-a mai scris nimeni o poezie?

–  Greșeala mea… microscoape cu neutroni am ațintit, mental, disecând mahalale insalubre, muieri aruncând lături în străzi desfundate…

–  Ce bâigui? Sunt într-o dispoziție specială iar poezia ta merită un bonus. Inversăm. Tu vei fi golanul meu, și-am să te plătesc eu.

–  Umil, sclavul tău! Ce poruncește o gheișă? Ar trebuie să fie ceva nemaivăzut…

– Vreau să fiu delfina ta. Ba nu, medusa ta. Pentru că sunt lunecoasă și urzicătoare ca ea. Vreau să mă scoți în lume, să te afișezi cu mine, să mă adulezi, să… fii la picioarele mele.

– Asta nu-i prea greu, dar chiar papagalul tău?

– O seară! Orgoliul tău de mascul nu se va răcori știind că-mi vei face toanele de o noapte?

– Fabulos.

Cocalari și polițai,

Curve și papagali.

Aș vrea să am o dronă.

–  Iar bâigui. Te pierd așa.

–  Să am posibilitatea să filmez toate astea…

–  Nu fi voyeur.

Fantastic câte boarfe pot să aibă femeile, fantastic câte pot să…

– Ce-ai făcut? L-ai alungat în curul gol din casă?

– Taci și pune țoalele pe tine. Așa. Eeee, acum ești un domn. Hai!

Ruleta se învârte. Îi pun mâna pe umăr:

– Destul.

– Vreau să beau.

– Bine.

Îi iau o limonadă:

– Perfect! Iar eu vreau să dansăm. Nu pot dansa cu tine, beată. Eeee?!

Dă pe gât limonada:

– Vrei dans… Dans să fie.

Își scoate pantofii:

– Hai, și face semn la formație.

Încerc să țin pasul de boogie-woogie, e dezlănțuită, se aruncă-n mine mai s-o scap, pică în șpagat și-o trag de mână:

– Ești nebună!

– Ți-am zis, asta este noaptea mea.

– De ce? Nu pricep? De ce eu?

– Pentru că tu ești ultimul. Hai să dansăm, mâine mă duc să mă internez în spital.

– Nu înțeleg.

– Spargeți oglinzile: am leucemie. Pricepi? Au făcut cât au putut. Mă duc să mor.

Mi se moaie genunchii.

– Nu mă trăda. Nu mă părăsi și tu. Te-am ales pentru că am văzut că ai o inimă mare. Și-ai să pomenești de mine. Sunt sigură… ochii ăștia… Hai să dansăm… Până dimineață.

– Am să vin la spital…

– E-așa de simplu, Mihail, ultimul meu iubit.

– Nu.

Andrei își pune mâinile în șolduri:

–Tată! Lasă-le dracu’ de meduze că se-ntunecă și n-ai să conduci tu!

O iau pe ultima. Îmi pare, în lumina soarelui la asfințit, că mă privește: Du-te frumoaso! Mergi la suratele tale.

Mă ridic cam gârbovit. Parcă ieri, parcă ieri își rotea umbreluța, acolo unde stă acum fiul meu, chiar ieri… aud reverberând, ascuțit, în creier: Du-te, du-te și uită-mă…

Soarele agonizează, mașina virează scurt și sunt prins în anoste blocuri de beton. Privesc structura dreaptă a fiului meu, concentrarea ce i se citește în priviri, mâna fermă care cu dezinvoltură dirijează mașina prin intersecții alambicate și o șoaptă îmi scapă de pe buze:

– Și pe toate v-am iubit… dar doar una…

– Ai zis ceva, tată?

– Nu! Fii atent să nu ratezi intrarea pe autostradă…

***

This is an invention that might possibly modify the civilization as we know it: A compact fusion reactor presented by Skunk Works, the stealth experimental technology section of Lockheed Martin. It’s about the size of a jet engine and it can power airplanes, most likely spaceships, and cities. Skunk Works state that it will be operational in 10 years.

Aviation Week had complete access to their stealthy workshops and spoke to Dr. Thomas McGuire, the leader of Skunk Work’s Revolutionary Technology section. And ground-breaking it is, certainly: Instead of utilizing the similar strategy that everyone else is using— the Soviet-derived tokamak, a torus in which magnetic fields limit the fusion reaction with an enormous energy cost and thus tiny energy production abilities—Skunk Works’ Compact Fusion Reactor has a fundamentally different methodology to anything people have tried before. Here are the two of those techniques for contrast:

The old-style Soviet tokamak scheme of the International Thermonuclear Experimental Reactor, a huge system being constructed in France.

The crucial point in the Skunk Works arrangement is their tube-like design, which permits them to avoid one of the boundaries of usual fusion reactor designs, which are very restricted in the sum of plasma they can sustain, which makes them giant in size—like the gigantic International Thermonuclear Experimental Reactor. According to McGuire:

“The traditional tokamak designs can only hold so much plasma, and we call that the beta limit. Their plasma ratio is 5% or so of the confining pressure. We should be able to go to 100% or beyond.”

The Skunk Works’ recent compact fusion reactor design.

This design lets it to be 10 times smaller at the same power output of somewhat like the ITER, which is anticipated to produce 500 MW in the 2020s. This is essential for the use of fusion in all kind of uses, not only in huge, costly power plants. Skunk Works is committed that their structure—which will be only the size of a jet engine—will be capable enough to power almost everything, from spacecraft to airplanes to vessels—and obviously scale up to a much bigger size. McGuire also claims that at the size of the ITER, it will be able to produce 10 times more energy.

The one thing here to remind everyone is that Lockheed Martin is not a stupid dude working in a garage. It’s one of the world’s major aerospace and military corporations. McGuire also understands that they are just starting now, but he says that the architecture of this compact fusion reactor is sound and they will progress rapidly until its final operation in just a decade:

“We would like to get to a prototype in five generations. If we can meet our plan of doing a design-build-test generation every year, that will put us at about five years, and we’ve already shown we can do that in the lab. So it wouldn’t be at full power, like a working concept reactor, but basically just showing that all the physics works.”

After five years, they believe to have a completely operative model prepared to go into full-scale construction, capable of producing 100MW— which is enough to power a huge cargo ship or an 80,000-home city—and its size will be 23 x 42 feet only which is quite amazing.

Sursa: