Plecat-am nouă din Vaslui…

Din gașca veselă pe care-o găsisem atunci când m-am mutat, la casă pe pământ, în mahalaua rău famată Cotu Negru, cu nevasta și doi copchii mici, acum mai bine de treizeci de ani (nici că-mi vine să cred, parc-a fost ieri!), n-am mai rămas decât eu și cu Costică. Primul s-a dus Călimac (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/03/17/ultima-stire-din-mahala-pisica-lui-calimac/) pe care l-a mâncat în cur să-și facă o protetică de șold, s-a procopsit c-o nozocomială în spital și’ntr-o lună s-a curățat (septicemie). Apoi Ochii lui Dobrin ( https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/03/13/ultima-stire-din-mahala-ochii-lui-dobrin/ )a făcut un salt mortal în cap de i-au adunat cei trei neuroni cu fărașul și i-au dus la Iași, la Neuro, să i-i pună la loc, dar ăștia au refuzat politicos cum că cică-s neuroni tuberculoși și să se înmulțească singuri, la loc cu verdeață și adâncimea sigură de trei metri. Zolo ( https://casuta-cu-povesti.art.blog/2020/05/01/o-poveste-de-1-mai/ ) a pierdut războiul de la Podu Înalt unde s-a răsturnat cu mașina până ce-a devenit un sicriu de fiare răsucite și l-am îngropat acolo căci SMURD-ul și-a declinat competențele, iar popa a zis că el nu face slujbă în cimitirul mașinilor.

Ionică (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/04/09/deductii-logice/ ), care mai era de-un ajutor la săpat grădina, ăl de-a săpat groapa de n-a mai putut ieși din ea, a murit de mațe înnodate, nu prea știu cum vine asta, dar ăsta a fost diagnosticul de mahala.

Apoi Costică a lui Codreanu  (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2018/04/12/cainele-lui-nea-costica-2/ ) care mereu mă bătea la șah, iar eu îl snopeam la table de se henerva cumplit, s-a ramolit subit de l-am găsit cu greu umblând fără de busolă prin târg, a ajuns într-un azil de bătrâni și nu mai știu nimic de el, iar Don Profesore (https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/09/11/sarmale-pentru-don-profesor-2/ ) a plecat dintre noi în somn, cu discreția care l-a caracterizat toată viața.

Îi patru jumătate, afară-i beznă, doar un cocoș se căznește s-o spargă, un câine somnabul îl mustră cu glas dogit și-apoi liniștea se-așează din nou, lugubră. Mi-aprind o țigară și mă gândesc că și noi, eu cu Costică, n-o să mai încurcăm lumea prea mult p-acilea, căci și ăsta a-nceput să scârțâie din balamale, cât despre mine… să nu mai vorbim.

Simt o schimbare și nu realizez ce-i. Rămân încremenit, doar nu și-o pune mintea cu mine chiar acum…

He, he! Doar ploaia, o mocănească care se vaită pe acoperiș, iar eu încep să mă gândesc la locuințele lacustre.

Plouă fetid

Nu mai este nevoie de oameni deștepți.

Sunt prea mulți.

Ce-a fost de descoperit s-a descoperit.

Ce rămâne de descoperit nu mai e pentru toată lumea.

La ce ar folosi?

Sunt destui și pregătiți să părăseasca corabia.

Nu. N-ați înțeles.

Un pachebot e pregătit, de pasageri e full,

dar nu mai are echipaj.

Corabia va rămâne în bătaia vânturilor…și a nebunilor.

 Aaaa… și eu?

Cineva râde…

Nu e important… nimic nu mai este important.

Aici plouă…

Și fuioare de ceață se mută agale pe acoperișiuri.

Pe streașini șiroaile se adună prin burlane.

O mâță udă și nefericită, țopăie prin bălți.

Și mintea mea ruginește prin bălți de mult fetide.

Impresii vechi se adună.

Mă țintuiesc pe peretele adevărului și aruncă cu cuțite în mine.

Eu sunt ?

Sau e frumoasa cu ciorapi de mătase?

Clovnul râde.

Roata se învârte și din mâna lui cuțitul a pornit… 

Nu mai este nevoie de oameni deștepți,

la ce ar folosi?

Pachebotul și-a completat echipajul și pleacă în zări albastre.

Corabia a rămas în bătaia vânturilor

și a nebunilor.

Un clovn plânge la picioarele frumoasei cu ciorapi de mătase.

De pe plăselele de fildeș sângele picură în neant.

Plouă și corabia nu mai are cârmaci.

Nimic nu mai este important.

                         ***

Spionul și Timișoara

Cum arătau cele cinci porți ale cetății Timișoara, în perioada otomană. Descrierea realizată de un spion al Vienei

cetatea timisoarei

cetatea timisoarei

Muzeul Național al Banatului Timișoara ne prezintă în această săptămână o poveste dintr-o perioadă mai puțin abordată în discuțiile ”din popor” despre capitala Banatului. Este povestea celor cinci porți ale cetății din perioada otomană, 1552 – 1716, așa cum este relatată de un… spion.

Informațiile au fost culese de o persoană numită Tutovicz János, el consemnând o serie de date care au ajuns la Viena ulterior, în arhiva militară.

”Puţini au fost cei care au acordat o importanţă atât de mare porţilor şi, mai ales, descrierii lor. În Arhiva Militară (Kriegsarchiv) din Viena se păstrează tocmai o astfel de descriere care, credem, i-a stat la dispoziţie generalissimului austriac – firește, alături de observaţiile vizuale directe – la întocmirea planului de atac al cetății. Documentul, intitulat „Raport de observare despre cetatea Timișoara, august 1716”, a fost realizat pe temeiul informaţiiilor unei iscoade care a reușit să pătrundă în orașul-cetate chiar în cursul lunii august 1716 sau chiar cu puţin timp mai înainte, pe numele său Tutovicz János. Datele lui sunt esenţiale pentru a înţelege înfăţişarea şi faima pe care le avea atunci cetatea Timişoara”, aflăm din descrierea MNaB.

Astfel, datele culese arată că cetatea are cinci porți de acces.

”Cetatea are cinci porţi: acestea sunt nişte porţi de fier fixate în lemn, boltite, duble, puternice, înalte şi late. În faţa fiecărei porţi se află un pod de lemn, atârnat cu macara. Porţile se închid în fiecare noapte, iar podurile sunt, şi ele, trase cu macarale şi aşezate înaintea porţilor pentru apărare. Poarta Seghedinului numită în turcește horoz kapîsî, sau poarta Cocoșului. Aceasta este, de altminteri, doar o poartă făcută din 12 palisade înalte: este solidă prin faptul că este aşezată într-un unghi foarte aproape de cetate: aici fiind un loc foarte mlăştinos are un pod lung către suburbie. Acoperișul turnului porţii era pus de-a dreptul pe zidărie și din acest motiv pe turn nu puteau fi dispuse tunuri. Aceasta era poarta prin care a intrat în cetatea Timișoara, la 17 octombrie 1716, principele Eugeniu de Savoya. Cea de-a doua poartă este Poarta Aradului, numită în turcește azap kapîsî, adică Poarta Azapilor (azapii erau paznici de cetate/arcași). Pe această poartă se afla un ceas. Potrivit cu planurile cunoscute până în prezent, Poarta Aradului se afla în partea de nord-est a incintei fortificate. La fel ca și în cazul Porţii Seghedinului, și aici poarta trecea de-a dreptul prin turn și era protejată de o întăritură exterioară de formă semicirculară, având înălţimea unui stat de om (circa 1,70 m)”, se arată în descriere.

Informațiile continuă cu date despre restul porților.

”Poarta Apei, numită în turcește su kapîsî, este, așa cum ne indică planurile cunoscute până în prezent, în partea de sud-est a incintei fortificate. Șanţul principal care duce de la Poarta Aradului la Poarta Apei era plin cu apă, având adâncimea unui stat de om. Era căptușit cu bârne pe ambele laturi. Potrivit aprecierilor lui Tutovicz, terenul de la Poarta Aradului până la Poarta Apei era destul de potrivit pentru amenajarea unor tranșee, deoarece era ceva mai ridicat – o informaţie care a fost de altfel valorificată de către asediatori. Poarta Citadelei, numită de Ottendorf, în 1663, kleines Schlosstor (Poarta mică a castelului) în turcește küçük kale kapîsî se afla în sudul incintei fortificate și făcea legătura, printr-un pod mobil, cu Citadela / Castelul. Turnurile castelului erau din zidărie și boltite, în schimb curtina era din pământ și bușteni. Șanţul între Castel și incinta fortificată (orașul fortificat) era foarte îngust, fiind umplut de apa Begheiului. În dreapta Castelului se mai afla o ieșire, pe unde se aducea apa din Begheiul aflat în imediata apropiere. A cincea şi ultima poartă se numeşte Kana Kapî sau Poarta Sângelui şi, cu toate că este un turn în patru laturi, este mai prost zidit și pentru că se află la capătul oraşului, prin ea se trece mai puţin. Aceasta se afla în partea de sud-vest a incintei fortificate”, ne mai spun specialiștii de la Muzeul Național al Banatului.

Foto: Timișoara în sec XVII, Ferenc Wathay