Moartea trece cocârjată, plouă și frig de octombrie, îi picură gluga, acum cum șade stingheră, la un semafor care se încăpățânează să stea pe roșu.

În sacul din spatele ei se simte mișcare, trece o mașină și-o stropește din cap până-n picioare, iar baba agită, excedată, coasa.

Semaforul se încăpățânează pe roșu, iar Moartea începe să tremure sub sutana udă. În sacul din spate se stârnește o viermuială, Moartea bagă o mână și mișcarea se liniștește.

Un cuplu de îndrăgostiți traversează, giugulindu-se, intersecția, iar Moartea ronțăie amar din măsele: tineretul din ziua de azi…

În sac iar se simte viermuială…

Semaforul tot pe roșu, parcă și felinarele luminau mai puțin, era o atmosferă lugubră… Moartea își stoarce gluga de apă și privește atent în stânga, în dreapta, apoi pășește pe șosea.

Apărută parcă de nicăieri o mașină neagră o spulberă în enșpe mii de oase și-apoi dispare după colț.

Plouă îndesat, luminile de pe stradă clipesc, o mâță trece zgibulită, ocolind atentă bălțile, iar dintr-un sac, căzut pe marginea trotuarului, se ridică doi inși continuând o discuție aprinsă.

‒ … eu ți-am zis să ne vaccinăm, tu nu: 5G, 5G!

– A început să plouă, se vaită ăllaltul. Ce spuneai?

***

De câte ori i-au virajul cu scuterul pe lângă casa lui Codreanu, la colț cu Iamandi, un cățel mă latră și de pe o stradă și de pe cealaltă.

Alți maidanezi mă ignoră complet, ba chiar trebuie să-i ocolesc, să nu-mi fac vre-un păcat, de nesimțiți ce sunt.

Codreanu a murit de-un an, curtea-i plină de nuci neculese și mere în putrefacție; buruienile îs de-un stat de om, iar anunțul cu casă de vânzare s-a scorojit deja, singura vietate din bătătură fiind cățelul ăsta căruia vine un vecin și-i aduce mâncare și apă.

Singur cuc, zi de zi, așteptând mâncarea ca pe un trofeu, trecerea mea pe lângă casă ajungând un eveniment, un strop de adrenalină într-o viață amară.

Asta-i o poveste pe care i-am dat-o lui Dan Popescu, ca să o includă într-o carte specială, pentru nevăzători, drepturile de autor fiind folosite tot înspre a ajuta pe acești oameni, văduviți de unul din cele mai importante simțuri.

Acum pot să o postez și eu.

*

Am fost criticat de doamna profesoară pentru ultima dioramă. Mi-a zis că fiinţele sunt groteşti, n-au pic de inteligenţă şi am o minte perversă, de copil alintat, și-o să mă spună lu’ mama şi tata.

Trebuia să o stric, dar asta ar fi însemnat să iau totul de la capăt aşa că am trişat, cum am făcut şi data trecută, cu razele gama.

Am împrumutat acceleratorul de câmp al lui tata şi l-am pus la maxim.

În două zile dinozaurii s-au devorat între ei  şi printre hoituri, într-un festin, încercările mele anterioare, s-au inmulţit spectaculos, haotic.

Citesc toate referințele pe care le găsesc acasă. Nu găsesc nimic similar. Sacrificiul părinţilor pentru bunăstarea copiilor ajunşi adulţi şi sacrificarea copiilor cu „probleme” pentru bunul mers al speciei se pare că sunt definiţii axiomatice. Nicăieri, nimic, despre ferocitatea în supravieţuire a creaţiilor mele.

Şi totuşi am verificat de trei ori. Modelul genetic e perfect, doar e al meu. Se pare că totuși, am greşit. Trebuie să repar cât mai repede, pentru că tema trebuie predată peste două zile.

Tata a venit acasă uşor îngrijorat. A vrut să vadă diorama, dar nu l-am lăsat,  i-am zis că poate interfera, mental, în procesul de reproducere. S-a retras, vizibil mâhnit. Îi aud discutând în şoaptă.

În dioramă e un adevărat măcel şi totuşi, în ciuda carnagiului, noi specii, fantastic de diversificate apar pe cadavrele celor neadaptate.

Un fior mă cuprinde… semănă, la alt nivel, cu ceea ce petrece, corect, ordonat la noi, dar câtă diversitate.

Mai e o zi, trebuie să mă hotărăsc. Trişez din nou, aleg aproape la întâmplare: să se poată hrăni din surse diferite, să aibă locomoţie mixtă, să nu aibă prădători dedicaţi. În cîteva ore, spectaculos, hibridul meu, preia iniţiativa ajungînd dominant în mediu şi percep primele gînduri conştiente.

Ce-am făcut?

Înainte de a mă edifica, sunt chemat sus.

Părinţii mei şi echipa eugenică. Sunt calm. În sinea mea, înţelesesem de mult de ce dioramele mele erau altfel ca a colegilor, dar refuzam să cred.

Mă scuz pentru ultima meditaţie.

Mama, curios, plânge.

Da, am citit despre asta.

Un gând, absurd, nu-mi dă pace. Desfac diorama. Cobor în adâncul beciurilor, acolo unde nimeni nu a mai călcat de la construcția casei. Deși funcțional, subsolul nu-mi inspiră încredere. Realimentez dintr-o sursă separată…va ţine câteva zile.

Aleg un personaj, cât mai compatibil şi-mi transfer energia vitală. E o ea, şi mă va renaşte în dioramă. Cu ultimile puteri închid cât mai bine şi revin sus.

Un ultim gând mă zvârcoleşte: am două zile ca să mă salvez!

Două zile aici, două mii de ani în dioramă.

Voi izbuti?

                                                           *

− A apărut diorama? vocea bărbatului denotă tristeţe, scîrbă, dar şi o urmă de panică.

– Nu! Nu apare la nici un nivel energetic. Cred că a distrus-o când a realizat că este o monstruozitate. Chiar modul prin care s-a autoneantizat înclină în direcţia asta.

– Da, dar ceva aici nu e clar.  Nici urme reziduale nu sunt.

– Ce insinuezi? La urma urmei era fiul tău.

– De-asta îmi este frică!!!

                                                          ***

̶  Te iubesc, a spus ea, apoi a făcut un pas înapoi și a dispărut.

*

Acesta cred c-a fost sfârșitul. Presupun că ar trebui să o iau de la început.

*

Priveam soarele alunecând spre orizont printre munții Bihorului cu ochii pe jumătate închiși. Picioarele mele atârnau pe marginea unei felii de gresie aruncată pe marginea râpei ca o carte de joc. Nu mă deranjasem să aduc un cort, nu adusesem mâncare, sac de dormit, sau o periuță de dinți. În rucsac aveam vesta pe care mi-am scos-o când a început să se încălzească, o carte: Phaidon a lui Platon și două sticle de vin – una goală, una încă plină.

Pur și simplu alunecam într-un mental moale, fără să mă gândesc unde mă aflam, fără să mă gândesc de ce eram acolo, când am auzit scrâșnetul cizmelor pe stâncă. M-am răsucit să mă uit. O femeie stătea acolo în spatele meu, cu brațele încrucișate pe piept, cu un zâmbet timid pe buze. Era înaltă, slabă și palidă, cu părul lung și închis, strâns pe spate într-o coadă de cal, și un praf de pistrui pe nas și obraji.

Nu. Nici ăsta n-a fost începutul. Începutul a fost „Moldova” și Chilia Veche.

Începutul a fost imaginea care a defocalizat brusc, spasmul stomacului meu și scrâșnetul de fiare răsucite. Balustrada care se apropia, flacăra care a lins puntea și eu întinzând mâna către Dalia și Rada.

… sau poate că acesta a fost sfârșitul? Îmi pare rău. Mintea mea rătăcește uneori.

*

̶  Salut! spuse ea. Pot să mă așez și eu?

Am ridicat din umeri. Ea a făcut un pas mai aproape.

̶  Să o iau ca pe un „da”?

̶  Sigur, am mormăit, cu privirea deja întoarsă către apusul de soare, dar urmărind-o cu coada ochiului.

S-a așezat lângă mine, a privit doar o secundă hăul de dedesubt, care se înnegura deja, apoi și-a lăsat picioarele să atârne deasupra.

̶  Eu sunt Dalia.

M-am întors brusc. Ea mi-a zâmbit și ceva s-a rupt în mine.

̶  Arăți…, am bâiguit.

̶   Știu, spuse ea și își dădu o fire de păr de pe față: La fel ca Rada.

Ochii mi s-au împăienjenit și am privit într-o parte.

̶  Am iubit-o, am spus în cele din urmă.

Abia puteam forma cuvintele.

După tot acest timp, sunetul care rămâne cu mine – sunetul care s-a ridicat din măruntaiele navei când ne-am lovit de mina marină rătăcită. Și acum încă îl aud. Babord s-a ridicat și tribordul a coborât, iar nava gemu ca un animal rănit. Priveam apusul, la fel ca acum, doar că nu printre munți, ci printre sălcii plângătoare, pe o bancă la tribord, Rada și cu mine. Ea s-a întors spre mine atunci, cu ochii larg deschiși, cu gura un „O” perfect.

Apoi timpul aproape s-a oprit, sau… abia se târa.

̶  Sunteți încă împreună?

Soarele aproape atingea orizontul, o vânătaie roșie izbucnită pe un cer cu dungi violet. Mi-am rezemat capul pe spate de rucsac și am închis ochii.

̶  Nu! A plecat. După şase luni.

Mă așteptam să întrebe: A meritat?

Ea nu a făcut-o, totuși. Doar a oftat, s-a apropiat mai mult și și-a sprijinit capul de umărul meu.

̶  Ai fi fost un tată bun, șopti ea.

Rada nu știa să înoate. Nici eu nu sunt un mare înotător. Sergiu, mi-a zis că și-o cizmă înoată mai bine și m-a invitat la el, la piscină. Nu m-am dus, nu aveam timp. Blestem! De ce nu mi-am făcut timp? Când nava s-a răsturnat și și-a arătat burta sfârtecată spre cer, iar noi aruncați în Dunărea învolburată, Rada era la fel de pierdută ca și Dalia.

Am stat acolo mult timp, eu și Dalia, până când soarele a dispărut și cerul s-a stins într-un negru pătat de stele. Vântul se stârnise, iar eu tremuram în tricoul subțire, dar Dalia era cald strânsă de mine și nu voiam să mă mișc. În cele din urmă, totuși, ea și-a ridicat capul, mi-a sărutat obrazul și s-a îndreptat.

̶  Dalia, am spus. Și eu te-am iubit. Nu a fost…

̶  Știu, spuse ea, se aplecă în față și se uită dincolo de picioarele noastre și în râpa de dedesubt. E în regulă.

S-a ridicat încet în picioare apoi s-a întors să se uite de sus la mine. Era cu spatele către neant, tocurile cizmelor gâdilau marginea de gresie.

̶  Te rog, am bolborosit. Îmi pare rău….

Ea a închis ochii.

̶  Știu, tată. Trebuia să alegi.

*

Și apoi….Nu-mi amintesc să fi decis. Nu-mi amintesc de o alegere. Capul mi-a spart suprafața apei și plămânii mi s-au umplut de aer, iar lumea din jurul meu era umedă, rece și un țipăt nesfârșit, pe multe voci, asurzitor. Rada făcea parte din țipete, gura căscată, capul dat pe spate, brațele bătând în apă de parcă ar fi putut-o alunga.

Era și Dalia acolo, dar ochii tăcuți, plutitori, larg deschiși, doar se vedeau prin părul înfășurat în jurul capului ei ca un giulgiu.

Avea trei ani.

Nu știu.

Poate că Dalia arăta mai puțin frică.

Mi-am ales soția.

Mi-am lăsat fiica să moară.

Eram un monstru. Toți au spus așa.

*

Am stat acolo, tremurând, uitându-mă într-o noapte care era vastă, adâncă și întunecată ca marea după o furtună. Luna a venit și a plecat, iar stelele se învârteau peste mine. Chiar după miezul nopții, un meteor a lovit cerul, atât de strălucitor pentru o clipă încât a trebuit să închid ochii. Aș vrea să pot spune că a fost un semn, un fel de…

Nu a fost, totuși. Era doar gunoi ceresc, care ardea, ardea și murea. Nu a însemnat absolut nimic.

În cele din urmă, a venit dimineața.

Am privit hăul încă întunecat, de la picioarele mele, apoi m-am ridicat.

Mi-am pus rucsacul în spate și-am început să urc către culme:

Fiecare trebuie să-și ducă crucea.

                                                          ***

Am pană pe spate. Nice! Și mai drăguț c-a trebuit să desfac juma’ de scuter ca scot camera. Dau câteva telefoane: Nema! în „comerțul socialist” din Bârlad așa c-a trebuit să fac comandă pe NET.

Deci, până pe marți-miercuri, perpedes. Supernice!!!

Bre, și m-a luat o sete… Cât am întors scuterul cu craci-n sus am topit tot restul de bere din casă. Dau cu banul: cap-merg pe terasă la Cornel, pajură iau bere de la buticul lui Lica. Pajură, oricum îmi mai trebe și-acasă… asta e!

Nasol! Funcția crează organu’, iar organu’ a stat cu curu’ pe șaua scuterului. Ajung sfârșit la Lica, pun în paporniță și înapoi. Da, da’ acum cu o altă motivație!

Bulevardul a fost proaspăt renovat, iar acum au montat și băncuțele, cochete, cu un coș de gunoi la o distanță strategică. Ochisem una la dus.

Mă răscrăcănez, cu un oftat de satisfacție și scot doza de bere. O pun într-o pungă de medicamente, să fie mai discret, îi dau cep și beau cu nesaț. Lejer rehidratat mi-aprind o țigară și mă las pradă soarelui de dimineață care a izbândit astăzi printre norii dușmănoși.

În atmosfera asta idilică apare, cum se putea altfel, și elementul disturbator: Trece un Logan pictat cu Poliția Locală, frânează și dă înapoi. „Hopa! îmi zic, au văzut pătrunjelul.”

Un „organ” se scoboară și vine întins către mine:

̶  Ce consumați din pungă?

̶  Bere, răspund, trecând peste imprecizia exprimării ca să nu deviez discuția.

̶  Doar știți că nu aveți voie să consumați alcohol în spațiile publice…

̶  A zis cineva, ceva, despre alcool? îl întreb candid.

Cei doi neuroni ai „organului” se zbat intens și par a pricepe ceva, dar el vrea să se convingă personal. Ia punga, scoate doza: bere fără alcool. Până și cascheta i s-a tuflit pe cap. Disperat, dă cu ochii roată, doar o vedea ceva, și vede țigara:

̶   Nu este civilizat să scrumați pe jos, municipalitatea a depus eforturi pentru ridicarea calității vieții la noi în oraș, a instalat bănci noi, moderne…

Voiam să-i zic că municipalitatea a făcut asta și cu banii mei din impozite, dar nu-mi mai răcesc gura. Îi arăt doar păhărelul de unică folosință, cu scrumul de la țigară, pe care-l țineam în mâna stângă.

Celălalt „organ”, de la volan, tot face zâmbre, îl văd cu colțul ochiului.

̶   Hai, mă Păpădie, lasă omu-n pace!

Păpădie are un recul. Se uită la mine de s-a’ndoit fierul forjat de la băncuță, își îndeasă cașcheta pe cerebel și se urcă în mașină, iar ăllalt „organ” decolează în „trombă” cu Loganul.

Termin și eu țigara arunc păhărelul și doza de bere la coș și-o iau spre casă.

Pe drum gândesc că n-ar fi rău să trec și pe la baba Safta, dă-mi dea de deochi, că tare mi-e că alea trei ceasuri rele de marți or să decaleze pentru astăzi.

update:

Mă sună un amic:

– Ce faci?

– Trag pompe.

– Ooo, nu te mai deranjez, spor!!!

– Pe bune, mă!

– Aaa!!!

😀

Aseară am văzut „The Eye” 2008, cu Jessica Alba. Apoi ceva s-a sușit în mine. Iaca ce-a ieșit:

Casa era veche, o frumusețe din cărămidă roșie în stilul victorian al anilor ’20, înconjurată de un zid scund, din cărămidă, și o iarbă grasă și verde, de primăvară. Mi-am imaginat cu ușurință un loc de joacă pentru viitorul nostru copil. Era casa perfectă pentru un cuplu tânăr ca noi.

— Crezi că e bântuită? am întrebat.

— Nu, mi-a răspuns Daniel. Ar fi fost mai scumpă. Chiar l-am întrebat pe agentul imobiliar. Sunt obligați prin contract să-ți spună dacă este bântuită, știi?! Nu există fantome aici, Rose-Marie, Trandafirul meu, mi-a făcut el cu ochiul și m-a înghiontit jucăuș cu cotul.

L-am crezut. Daniel e avocat și chiar unul bun.

Pare ridicol acum, dar atunci știam că trebuie să locuim în acea casă veche. Vecinii o numiseră Conacul Câinilor Lățoși din cauza sălciilor  bătrâne care atârnau până peste curte. Proaspăt renovat Dogwood mirosea a ospitalitate sudică și era la fel de alb precum bumbacul proaspăt, vara. Citadina care eram, m-am îndrăgostit de locul ăsta imediat.

Apoi Daniel a obținut surprinzător de repede împrumutul pentru noua noastră casă, și-atunci am știut că soarta ne-a adus acolo.

Dar nu toate poveștile au un final fericit. La fel ca și căsnicia noastră; casa era caldă la început, dar în curând s-a răcit la o temperatură sub zero. Ne-am certat mai ales pentru programul de lucru al lui Daniel. Tendința lui de a rămâne la birou până târziu, programul său prelungit de lucru și-apoi mai că nu ne vedeam nici chiar în weekend. Dădea vina pe firma de avocatură, dar eu nu eram prea convinsă.

Și-apoi a venit acea zi fatidică și glonțul care mi-a intrat în piept. Totul așa pe neașteptate, fără nici cel mai mic avertisment. Dar nimeni nu te anunță din timp, doar moartea atunci este atât de aproape încât să te ia de mână.

Eram pe alee, tocmai ieșind din mașină, după ce întârziasem cu niște lucrări profesorale la facultate. Băiatul care m-a împușcat cred că nu avea mai mult de cincisprezece ani. Voia banii, nu viața mea. Când i-am văzut ochii mărindu-se de surpriza năucitoare, am știut că nu voia să mă împuște, că arma i-a jucat o festă urâtă, dar a fost o greșeală pe care nu a putut să o ia înapoi, iar eu eram deja departe. Sângele meu colora în roșu betonul aleii, apoi asfaltul drumului, iar roțile ambulanței venită să mă salveze au trecut peste el. Eram moartă înainte ca trupul meu să intre pe ușa unui spital.

Să fii martor la propria înmormântare este o afacere ironică. Elogiul lui Daniel a fost frumos, cald și în mare parte adevărat. Au fost cele mai amabile cuvinte pe care le-a spus despre mine de mult timp.

Chiar dacă neantul mă chema atunci și eram tentată să plec, nu am putut să-l părăsesc. Eu și Daniel eram mai apropiați acum decât am fost vreodată și nu puteam suporta să-l pierd de două ori.

Dar Daniel nu vedea lucrurile chiar așa. Voia să meargă mai departe.

La câteva zile după înmormântare, el a adus-o acasă. În casa noastră. Inima mea translucidă  s-a aprins precum cărbunii din șemineu când am văzut-o ținându-l de braț într-un fel care arăta confort și îndelungată familiaritate. Știam exact cine este ea chiar înainte să o văd. Ea era motivul lui Daniel pentru a rămâne până târziu la serviciu, a pleca în călătorii de afaceri în afara orașului și a lucra în weekend. Era Claire, colega lui Daniel.

Vorba aia… „fiu de cățea”.

Și-atunci am vrut să fiu și eu ca el. Voiam să fiu ca un banc bolnav, cu o poantă scabroasă. Voiam să izbucnesc într-o furie care să-i sfâșie în față falsitatea noastră în cămin și căsnicie. Am vrut să-l rănesc așa cum el m-a rănit pe mine. Am vrut să o rănesc și pe ea.

Dar când ești fantomă treaba nu merge chiar așa. Poți să te agiți, să zbieri, să blestemi, să încerci să le scoți ochii… dar asta nu înseamnă nimic pentru lumea fizică. Și-am învățat asta pe calea cea grea.

Tot ce puteam face era să privesc cum ei se țineau de mână, își terminau sticla de vin roșu, apoi se împleticeau până sus în camera noastră. Îl vedeam atingând-o așa cum mă atingea pe mine. Îl priveam gâdilându-i ușor urechea așa cum obișnuia cu a mea. Vedeam totul.

Când a terminat, a sărutat-o încet, apoi s-a îndreptat spre baie. Am încercat să mă feresc, dar el a trecut prin mine și-apoi s-a înfiorat: Trandafir, ești tu? l-am auzit șoptind.

Nu am spus nimic. Eram prea amorțită ca să-mi mai pese.

În timp ce treceam pe lângă ușa din față și pe lângă sălciile albe ca fantoma din alee, cu ultimele mele gânduri, pe când dispăream în neant, mă întrebam oare de cât timp se întâmpla asta – el și Claire.

Și mi-am amintit cum glumeam eu și Daniel: casa noastră e bântuită. Cine putea atunci ști că fantoma eram de fapt… eu.

***