Gagarin recidivus

Reclame

Chef la Pângărați (II)

Ieșirăm din beciurile mânăstirii, ca din niște adevărate catacombe, unde răceala ne supse tot sângele din față și rămăsesem palizi ca niște morți; cel puțin pe Grigoriță nu-l mai cunoscui când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea între umeri o enormă alămâie cu păr și ochi, și numai vârful nasului ascuțit și vânăt mai întruchipa o mica pată mohorâtă pe o întindere gălbie…

Către seară ne duserăm direct către odaia unde era așezată masa și unde călugărul ne aștepta:

– Îți fi obosiți și flămânzi- ne zise el- ia poftiți.

– Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu seamă însetați, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masa.

De data asta erau două vase de tinichea, din care garăfile negre își ridicau gâturile afară din gheață, ca broaștele din baltă…

Ne așezarăm la masa și începurăm a lua, care de unde apucarăm… Grigoriță icre negre, eu păstrăv, călugărul o saredea de cutie…

– De care poftiți, întrebă Vavila, scoțând două gărăfi de sub masa- Odobești ori Cotnari?

– Cam la grea alegere ne pui părințele; Cotnariul de-ar fi, mai ales, din viile roznăvărești…

– Tocmai de acolo și vechi de 20 de ani, mă întrerupse călugărul.

– Apăi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârșit, ne vâră sub masă; mie  toarnă-mi Odobești; Cotnariului am să-i fac loc mai pe la urmă.

Se aduse supă de clapon, și, pe urmă, însuși claponul însoțit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muștar.

Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ți sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriță și Vavila se dădură de partea muștarului.

– Bine, cuvioase- observai eu- înțeleg pe Grigoriță să mânce muștar, că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e, totuși, foarte gingașă la nas, și Grigoriță urmează să dea mâine ochii cu dânsa; dar sfinția-ta… drept să-ți spun, nu înțeleg ca, tocmai un călugăr să strice vechile canoane: canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.

– Da’ nu-ți spuneam c-aici boieroaicele se țin lână? Uite,  numa ce poimâne e duminică da or să-nceapă de mâine a curge la calești din toate părțile: ce vrai? Să-și pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?

– A!… Când s-a apropia de sfinția-ta… Ia mai umple cuvioase, ist pahar, că mi-i a dracului de sete; usturoiul ăsta trebuie stins.

– Și muștarul, zise Grigoriță, întinzând și el paharul.

Ne turnă la amândoi, își turnă și lui, și paharele se umpleau și se goleau cu o iuțeală de necrezut…

Lui Grigoriță i se înroșise nasul și începusă să i se încleie limba ca lui Glicherie.

Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie… poate că și mie, că nu-i vedeam, simțeam doar, atâta, că-mi ard în cap ca jăratecul.

Se aduse friptura, un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină.

– Stai, Grigoriță- zisei eu, opridu-l- Friptura are regulile ei; la friptură se țin discursurile și se închină paharele, n-am zis bine, cuvioase?

– Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind cam greșit cu capul întreita încuviințare.

– Mă…mă… da… îngăimă Grigoriță și recăzu pe scaun. Își trase cu greu o bucată de friptură în farfurie.

– Toarr..nă, po..pă. zise el întinzând paharul. Dădu să beie.

– Nu, întâi discursul ș-apoi paharul, zisei eu oprindu-l să bea.

– Nu- zise el îndărădnicindu-se- mă…ai întâi ooo…da și ap…poi discursul.

Călugărul se prăpădea de râs.

– Al dracului domnule, încercând a-și umple paharul dar nimerind cam pe buză vărsă jumate pe masa. Ia dați paharele…

Grigoriță se muncea și nu nimerea să-și tragă pe farfurie o bucată de plăcintă în foi de brânză și smântână, adusă și pusă pe masa chiar atunci într-o tavă ferbinte de alamă, curat frecată și frumos spoită.

– Mă…smin… mă sminteală, ia scoate-mi și mie…

Îmi umplui farfuria cu o bucată de plăcintă moale și ferbinte de aproape ce sfârâia. Mirosea în chilie de simțeam cum mi se umple gura de bale.

– Dă-mi mă și mie, bâigui Grigoriță, după încă o încercare de a nimeri plăcinta.

– N-ai să mănânci până nu te-ai plăti cu un discurs.

– Da, da, da,  întări călugărul, discursul, domnule Grigoriță, discursul… ai zis pe cinste…

Grigoriță rămase o minută cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare, sau mai degrabă într-un soi de picoteală, apoi, deodată, ca împins de o putere nevăzută și ținându-se strâns de marginea mesei, se desfășură în aer, drept și țapăn.

– O…o…norată… adunare!… ppopă, te ucid, mă smin…titule…

Pauză…

Și ridicând paharul desert:

– Să vă ia dra…dreaaacul pe-amândoi…

– Brava, Grigoriță: te declar cel mai tare orator din univers…

Îl omenesc cu plăcintă.

– Știi ce una, cuvioase? Mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul regulamentar.

– Ce? mă întrebă Vavila vrând a-mi umplea din nou paharul; dar nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăși pe masă.

– Fiincă auzii cum de-a tocat de polunoșniță, și eu plăcinta am terminat, aș socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.

– Stai să… toace de utrine… nu-i așa, Grigoriță?…

– Să toaaaa… ce, răspunse el mecanicește, fără să știe de ce toacă e vorba, dar, totuși, cu destulă autoritate poroncitoare în glas.

Lucrul devenea îngrijorător.

Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, că nu mai țin minte întregul șir al paharelor, să scap cumva mai teafăr, dar simțeam cum îmi zvâcnesc tâmplele și-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masa în fața mea, mi se părea că de-abia îl mai zăresc la o mare depărtare. Cu mare băgare de seamă îmi puteam, totuși, purta limba-n gură și mintea-n cap; despre picioare nu știam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.

Glicherie intră cu o tavă mare încărcată cu fructe…

– Migdale și alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă, fleacuri d-astea să aduci pentru duduci și pentru cocoane!

Noroc cu măiestria de turnat în pahare a călugărului căci jumătate din vin se vărsă pe masa.

Se auzi toaca de utrine.

– Ei, cuvioase, mulțămim și mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet și cu mare chibzuială de la masa, ținându-mă, bineînțeles, și de speteaza scaunului și de marginea mesei.

Grigoriță se uită împrejur, parcă ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, și cu o iuțeală, de care nu l-aș fi crezut destoinic, față de starea în care se afla, se ridică țăpușă-n sus și, lung cum era, se prăvale de-a dreptul pe patul ce tocmai se afla lângă dânsul și, până ce să-mi dau eu seama de strategia lui, îl și auzii horăind…

Călugărul se sculă și el cu cumpăneală și cu băgare de seamă și amândoi, eu și el, ne îndreptarăm spre ușă cu chibzuială, el pășind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu…

De dimineață mă simt cam tulbur și adăst mai mult în pat.

*

CHEF LA PÂNGĂRAȚI (I)

Povestitorul dimpreună cu prietenul său cel mai bun, Grigoriță, înnoptează la mănăstirea Pângărați unde, peste noapte, surprind o misterioasă aventură galantă:… potrivit de nalt, subțire și mlădios, părintele Vavila era înzestrat de la fire cu toate podoabele unei adevărate frumuseți bărbătești… Părul lui negru și bogat, ce-i ieșea pe amândouă tâmplele în bucle simetrice și ușor ondulate de sub comanac; barba lui tot neagră, care-i mărginea frumos și rotund, ca o ramă ușoară de umbra, ovalul desăvârșit al feței sale, peste care albeața mută a crinului se îngâna cu rumănul sfios dar viu al trandafirului; sprâncenele lui puternice și frumos arcuate, deasupra cărora se ridica fruntea netedă, senină și încărcată parcă, de visuri, nasul lui drept și statornic, mustața lui fină, ce se silea să umbrească o gură tăiată cu măiestrie în mărgean însuflețit, dar mai cu seamă ochii lui negri, adânci și visători, umbriți de niște gene lungi și mătăsoase…

Să fi avut cu năpaste douăzeci și opt de ani…

Atunci pricepui eu pentru ce cuconițele tinere și frumoase ale târgului treceau cu darurile lor pioase pe lângă sfânta Ana de la mănăstirea Bistriței și se opreau ele tocmai la Pângărați, unde, afară de părintele Vavila, nu se mai afla nici o altă icoană făcătoare de minuni… Și… multe alte lucruri am înțeles eu tot atunci…

– Da’ îngrijit-ai de vro dulceață, de vro cafea pentru dumnealor, Glicherie, întrebă Vavila cu sprânceana puțin încrețită.

– Ap… ap… apoi…

– Am să te trântesc, Glicherie, la post și canon, s-am să te învăț cum se poartă cu lumea.

Glinherie dispăru.

– Părinte Vavila, geaba învinuiești pe bietul arhondar; adevăratul vinovat sunt eu; ia aseară când am fost la părintele egumen m-a pus dracu’ și i-am lăudat un borș de fasole și cu sfeclă al lui Nectarie de la Bisericani; și se vede că lauda aceea și altele privitoare tot la Nectarie nu i-au căzut bine părintelui Stratonic…

– N-are a face, domnule, mă întrerupse el, părintele egumen îi cu egumenia și eu cu gospodăria; trebuia să mă întrebe pe mine, că de… și eu am cusururile mele călugărești, dar, fincă le cunosc, le mai înăduș și eu pe cât pot și mă silesc să fiu mai mult om decât călugăr.

Glicherie puse tablaua pe masa.

…O cafea cu lapte, de la care nimic nu lipsea, nici cozonacul, nici untul proaspăt, nici caimacul din belșug și nici chiar „marmelada” de mere domnești; ceaiul, ceva mai smerit, stătea retras la un colt în tovărășia unei sticluțe de jamacă și a câtorva pânișoare de post rotunde și mici.

– Și care cusur călugăresc crezi sfinția-ta că-i mai mare?

Se uită la mine lung, căutând a pricepe rostul întrebării mele.

– Fățărnicia, răspunse el zâmbind. Astăzi, d-ta, domnule Grigoriță, împreună cu dumnealui, sunteți ospeții mei. Acum, pe mine vă rog să mă iertați, că mă duc să mai regulez câte ceva prin mânăstire. La prânz ne vedem.

Glincherie intră, aducând pe tăblăruță rachiu și pâine tăiată în bucățele mici ca nafura.

– Ia mai bine luați câte un păhăruț de rachiu, zise părintele Vavila, turnându-ne la fiecare.

Era un rachiu de tescovină dumnezeiesc… Iar când Glingherie începu a aduce pe masa, nu te pricepeai de unde s-o mai începi; de la ochiuri cu mămăliguță caldă, de la brânza cu smântână, de la brânza de oi cu miros de brad, de la măsline lunguiațe și tari, zăcute în undelemn adevărat grecesc, ori de la sardelele afumate… Și chiar de-ai fi știut cum să începi, dar nu te pricepeai cum să urmezi și s-o sfârșești; căci și puii cu smântână și puii fripți, anume pregătiți pentru noi, te ispiteau tot cu atâta putere ca și ihneaua de hribi proaspeți, ca și rasolul de cegă și chiar ca chiftelele de cartoafe rumene și ispititoare pregătite tot anume, dar pentru părintele Vavila.

Asupra unui lucru nu mă puteam dumiri: în loc de vin, nu se afla pe masă decât o carafă mare, de cristal plină cu apă rece și limpede.

Și când dădui, după icrele negre, să-mi torn un pahar cu apă, călugărul mă opri…

– Da’ bine, domnule, vrai să te îmbolnăvești? Zise el scoțând de sub masa o sticlă de vin negru ca sângele de iepure și turnându-mi în pahar.

– O!… O!… părinte Vavila, dar asta-i curat fățărnicie călugărească!

– Se înțelege că-i fățărnicie;  intră pe ușă careva strain și neașteptat și vede pe masa coșcogea clondir de vin… și nu-i de bine.

– Da, zisei eu gustând un pahar, vinul sfinției-tale, părinte Vavila, cam miroase a mucegai, trebuie să fi țânând minte de mult. Cel puțin de dinainte de secularizare…

– Părinte Vavila, schimbă vorba Grigoriță, da’… aveți capre multe la mânăstire…

– Avem; da’ ce-i cu caprele?

– Ia să bagi de samă sfinția-ta că una din ele și-a pus în gând să-l îndrăgească pe dumnealui; mi-a spus c-aseară a ieșit din mânăstire și-o șezut tologit în iarba de pe marginea drumului până după miezul nopții; ba c-a avut și-o aventură galantă; înțelegi sfinția-ta, c-o asemenea mutră de dihanie nu putea să insufle sentimente de dragoste decât, doar, unei capre răpciugoase.

Grigoriță mușcă dintr-un măr și apoi sorbi din paharul de vin. Călugărul se înroși puțin și se uită pe furiș la mine, fără să răspundă nimic.

Eu rămăsei ca trăznit.

Totuși îmi ținui cumpătul pe cât putui.

– Ia vezi, părinte Vavila, zisei eu cu cea mai deplină convingere din lume, vezi sfinția-ta pe acest Grigoriță al nostru? Dacă nu va moșteni el împărăția cerului, apoi să știi    sfinția-ta că n-o mai moștenește nici un sărac cu duhul; am o ciudă grozavă pe el și, pentru a-l amărâ, am scornit în folosul meu o aventură galantă până ce și la Pângărați; adevărul este că am ieșit aseară din mânăstire, că m-am lungit în iarbă, dar în două secunde am adormit ca un bursuc și, de nu mă musluia un câne, aș fi dormit până la ziuă.

Călugărul se uită țintă la mine, ca și cum ar fi simțit ticluirea minciunii; apoi    umplându-ne paharele la toți, închină și, bătându-mă pe umăr vesel și fără ascunzișuri:

– Tare mă tem, zise el uitându-mi-se drept în ochi, să nu moștenești d-ta împărăția iadului. Acum odihniți-vă oleacă, mă duc și eu să mă las un pic; după ce v-ați scula, mai mergem prin mânăstire, dacă vreți să-i vedeți heiurile.

– Mă, întreabă Gheorghiță, după ce intrarăm în odaie, în ce limbă vorbeai tu cu Vavila, de nu v-am înțeles deloc?

– Într-o limbă pe care niciodată n-o înțelege un gogoman ca tine. Bine, mă, dracu’ te punea să deschizi vorbă de aventura mea galantă? Cum ți-ai închipuit tu, cap sec, că mi s-ar fi putut mie întâmpla așa ceva tocmai la Pângărați? Și totuși o aventură galantă a fost, dar nu a mea, ci a lui Vavila. Acu’ vezi de mai deschide vorba, ori dă a înțelege ceva, cumva, că, pe crucea mea, de te pocnesc în cap cu ce-oi apuca.

După vorbă, Vavila veni și ne luă să mergem prin mânăstire.

– Ia să vie Inochentie c-o lumânare-ncoace.

Sosirăm la ușa beciurilor, o ușă groasă de stejar în două părți, ferecată cu șini groase de fier, cu broască de cetate și lăcata la fel; când se deschide în lături una din uși, lumina de-afară nu fu în stare să pătrundă întunerecul gârliciului până la fund; trebui, deci, să scoborâm cele treizeci și nouă de trepte, călăuziți de Inochentie, care ținea lumânarea ridicată sus înaintea noastră; ai fi zis că te scobori în fundul pământului; pe la jumătatea scoborâșului începem a simți răcoare; iar când ajunserăm la treapta din urmă, frigul ne cuprinse de-a binelea.

– Iaca, părinte Vavila, așa ai să te scobori sfinția-ta, când a fi și-a fi, în împărăția lui Scaraoschi, împreună cu prietenul ist de poronceală al sfinției-tale.

– Primesc, domnule Grigoriță, cu tocmeală, numai să găsesc acolo, ca și aici, raiul la fund.

Cotirăm în o hrubă lăturalnică pe stânga.

– Aici sunt vinurile, lămuri părintele Vavila.

Nu merserăm, în adevăr, decât vreo zece pași și începurăm a zări de o parte și de alta, înșirate frumos la rând, pe căpătâie poloboace mari de stejar groase în doage de două palmace și strânse temeinic în cercuri late și dese de fier. Pe fiecare poloboc era scris cu boia roșie veleatul și locul de unde plecase vinul:

„Odobești 1855”, „Nicorești 1850”, „Criscu-Corbului 1854”, „Cotnari 1884”… Numărarăm vreo cinzeci de poloboace tot cu vin de viță vestită. După ce ieșirăm din departamentul poloboacelor, intrăm în cel al garăfilor: în frizi lungi și adânci, lăsate înadins în ziduri, una deasupra alteia, sute și mii de butelci negre, astupate cu dopuri și ceruite, stăteau cuminți la șir și cu gâturile țapene una lângă alta.

– Ați fi înghețat de frig, zise părintele Vavila, scoțând de prin buzunările rasei și anteriului un rac și trei păharuțe, ia să vă încălziți oleacă; și luând o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne toarnă la fiecare; nu sfârșim de golit paharul și o căldură plăcută ne și învioră până-n vârful unghiilor; încă un pahar și butelca își dădu sufletul.

Făcurăm la dreapta în altă hrubă, despărțită de cea întâi tot printr-o ușă de stejar ferecată cu șini late de fier.

– Da ușa asta ce rost are, părinte Vavila, aici în inima pământului? Întrebai eu.

– Apoi în hruba asta ținem fruptul alb și închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brânza de oi.

Străbăturăm printre două șiruri alcătuite din o sumedenie de putini și fășcuțe, care cu brânză de oi, care cu de vaci, care cu unt; printre străchini smălțuite și mari pline cu smântână; pe sub un șir nesfârșit de beșici și de coșulețe de coajă de brad, pline toate cu brânză de oi și spânzurate de cârlige bătute-n bolta hrubei, alăturea cu o mulțime de hârzoabe cu păstrăvi afumați, jamboane, slănini, ghiudemuri și fel de fel de pastrămuri, de asemenea spânzurate în cârlige…

Cotirăm la dreapta în hruba cu băcălii… Nu te mai pricepeai ce era acolo: burdufuri de capră pline cu undelemnuri grecești; în firizi iarăși anume făcute, sticle tot cu untdelemn, numai cât de „parnavans” galben cum îi chihlibarul și limpede ca lacrima; în altă parte poloboace cu măsline, cu capere, cu sardele, tinichele mari cu icre negre, toate cam pe sfârșite; teancuri de cutii cu sardele și stive de lumânări de spermanțetă „Apolo Kerzen”, învelite în hârtie portocalie; damigene cu romuri albe și roșii, galoane mari cu tot soiul de rachiuri, coniacuri, lichioruri, vininapșuri, compoturi și o mulțime de alte mărunțișuri, de nu te mai ducea mintea să le însemni pe toate…

– Bine, cuvioase, da’ cu ce-am văzut eu în beciurile sfinției-tale, începând cu vinurile și sfârșind cu băcăliile, socot că toată suflarea călugărească ar putea-o duce până la a doua venire.

– Ar putea-o duce și până la a treia venire, dacă n-ar fi cele metropolii cu toți slujbașii lor mari și mici și episcopiile de asemenea; dacă n-ar mai fi ispravnici, privighetori, protopopi, primary, ba câte o data și perceptori; și dacă mai pui pe deasupra prietenii și pe lumea care nu se mai curmă pe la sărbători și pe la zile mari, apoi înțelegi bine că un rând nu trebuie să se sfârșească și altul nou trebuie să sosească de la Galați.

Ș-apoi nu știu cum de s-a făcut de vine p-aici numai lume subțire greu de-npăcat iară boieroaicele, mai ales, sunt gingașe de tot la mâncare; ș-apoi nu vin câte una, două, vin câte zece deodată.

– Apoi atunci îi greu de tot, părinte Vavila. Să împaci sfinția-ta cu de toate pe zece boieroaice gingașe deodată, îi greu… greu de tot.

Călugărul se uită la mine cu înțeles, zâmbi și nu zise nimic.

*

(adaptare romanțată după C. Hogaș)

Rătăcit printre ciolane

Pre când eram în anul doi de facultate la un chef de’sta studențesc, mai amestecat, un amic aduce prospătură de anul întâi.

Între toate răsărea, ca bârna-n ochi, o făptură fabuloasă. Scheletică de se vedeau oasele pe fața ei, când puneai mâna pe umărul ei simțeai cum i se dizlocă cartilagiile… ce mai, nu trebuia să strănuți în preajma ei că o pierdeai…

Da’ avea niște ochi, bre… niște ochi de te rătăceai cu totul… Acolo era începutul și sfârșitul adicătelea alfa și omega, leațul de la gât și ultima ta suflare.

La faze de-astea mă inhib. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu mă apropiu de ea. M-am ascuns, m-am îmbătat, am cântat pe masă…

Se împrăștie poporul și-am văzut că se împrăștie de tot. Camera a rămas goală. Doar ea rezemată, ca o scândură, de basicul dulap de cămin. Se uita fix la mine cu ochii ăia de drăcoaică.

N-am mai stat la întrebări și răspunsuri, am luat-o pe sus și m-am rătăcit printre ciolane.

Trei zile m-au durut toate alea… O colegă de grupă, cu care, dacă nu apărea nevastă-mea, ar fi trebuit să umplu Fălticeniul de Ghihaili, m-a citit din prima:

– Ce-i, mă, cu tine? Ești tot numa’ vânătăi…

– Encounters of the Third, am rânjit eu misterios.

 

***