Lumea toată, în alai…

Don’ Profesor a trecut pe la fiecare, și-a băgat cu nerușinare nasul prin frigidere de unde a luat ce i s-a părut suficient necesar pentru un picnic, și ne-a convocat la o agapă:

– Eu am adus mâncarea, voi aduceți băutura…

Cum nimic nu se mai avea a spune am adunat, mână de la mână, cu bucurie, și am încropit de nişte băutură.

– Vom ieși în natură, naturali adică cum ne-o creat natura !

– Doar nu vrei s-o facem pe nudiștii, speriem babele de pe băncuțe, protestez.

– Am fost greșit înțeles. Nu ne deplasăm în curu’ gol ci, tehnologic, goi.

– Oops! Nu mă abțin.

– Adică, inginere, hmmm, fără telefoane, camere foto, mp3-uri și alte alea, clar? Naturali în natură !!!

– Da’ ăla ce-i? Arăt incriminator o galenă de-o seamă cu Marconi care se ițea dintr-o sacoșă.

– Aia e excepția ce confirmă regula, mi-o taie scurt.

Înarmat cu o nuielușă pornește hotărât înainte biciuind câte o buruiană:

– Tragopogon adicătălea, barba-împăratului…

O ia în zigzag printre copaci:

– Mirabilis jalapa, cum s-ar zice… barba-lupului.

Eu încep să mă enervez. Trecusem deja de poienița unde adăstam la grătar și știam că următoarea e cam la vreo cinci sute de metri de pădure încâlcită.

– Crispis biennis, barba-ursului…

– În noada calului, profesore facem odată grătaru’ ăla că mă ia cu leașin ?!

Maestrul, eu, cum mă cunoașteți, a rămas la tranșat, frecat cu cimbru și usturoi, restul s-au dus după crengi și alte uscături.

Don’ Profesor scoate dihania și, manevrând cabalistic, reușește să prindă o hârâială:

– Radio Iași, cel mai tare program de radio din România!

– După Radio Erevan șoptesc în barbă și, cum din cutia de carton se revărsau acorduri de tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc,  mă răzbun dezvirginând palinca. De… necesități gastronomice.

Vin băieții, focul duduie, madam Vicoveanca rupe ochinșile, ce mai, idilic.

Sunt de o oră cu zarurile în mână. Nimeni nu vrea să mă bată. Costică a lu’ Codreanu-i negru, dar nu abandonează. Ilie ne privește cu ochi arzători, învingătorul la masă.  Dincolo’ălalt Costică  stă concentrat asupra tablei de șah în fața unui Zolo debusolat. Don’ Profesor chibițează cu rândul, dar cu coada ochiului și printre două zaruri îl văd moșmondind prin rucsacul, de pionier, cu care a venit. Simt ceva, dar zaru’ nu mă lasă să închei o concluzie logică. Sunt imbatabil, azi am dat duble de să nu mai joc doi ani. Don’ Profesor începe a declama:

– Tot mai mult zilele mele alunecă, vărsate în memorie…

E clar, gândesc, ce dracu’ n-am verificat rahatul ăla de rucsac?!

– Viața mi se transformă straniu, dedublată: există una reală și alta iluzorie, rodul memoriei, iar ele coexistă, una alături de alta.

Rămân cu zarurile în aer. Don’ profesor îmi prinde privirea:

– Și chiar acum, vezi, iarăși mă las pradă reflecțiilor: oare ce este memoria? Un bine, sau un chin? De ce ne-a fost dată ea?

Îmi desprind privirea din privirea lui pentru că știu ce va urma. Inima mi se strânge și zarurile sar în iarbă.

– După moarte Danei, credeam că nu poate fi suferință mai cumplită decât amintirea ducându-mă la ea, și aș fi vrut să o urmez, sau să devin un animal nesimțitor …

Costică ridică privirea din tabla de șah. Zolo îmi întoarce o privire jenată.

– Apoi, după un timp… am simțit că în chinurile amintirii există, pe lângă memoria care ne este dată ca o instanță de autojudecare, ca un nestins proces arzător, aș zice chiar ca o autocondamnare la execuție, și o consolare: faptul că Dana rămânea nedespărțită de mine continua să mă tortureze, dar și mă alina. Și atunci mi-am zis: memoria este răsplata răscumpărătoare a celui mai scump lucru răpit omului.

Simt cum mi se ridică părul pe mâini. Nici ceilalți nu o duc mai bine.

– Prin ea natura se achită față de noi pentru ceea ce ne ia moartea. În asta și constă sărmana noastră nemurire.

Radioul îl întrerupe cu un șuvoi de cârâieturi și trăsnete și apoi tace brusc.

În liniștea care s-a lăsat realizăm că abia de ne vedem deși nu e decât ora patru și câteva minute.

Un tunet prelung se rostogolește peste copaci.

– Furtună! răcnesc și ne aruncăm care mai de care să strângem lucrurile. O luăm la fugă, pieziș, spre adăpostul de pândă al pădurarului pe lângă care trecusem venind încoa’.

În urma noastră de dezlănțuie iadul. Vântul răsucește copacii ca pe surcele, iar crengi uscate mă lovesc din toate părțile. Nu mai văd nimic de praf și frunze ridicate de curenții de aer. Mă detașez de mine și parcă mă văd de la spate mergând cocârjat prin vortexul ce vrea să ne aspire. O strălucire vie mă orbește și cad în genunchi. Din spate cineva mă ia de subțioară. Tunetul ne sparge timpanele, iar unda de șoc ne aruncă la pământ.

„Ăsta a fost aproape, aproape de tot…”

Costică face cu degetul, adăpostul pădurarului e în fața noastră. Mă așez în șezut și râd mânzește:

– Tare fraților, tare! Ca pe vremuri.

– Văleu! Îl aud pe Don’ Profesor, văleleuuuu!!!

– Ce-ai mă? mă îngrijorez…

– Aparatul! Aparatul, am uitat aparatul !!!

– Dă-l dracu’ de aparat, nu vezi ce-i afară?

Unde te duci? Dau să-l prind, dar se ferește și dispare în ploaie.

Mă ridic să-l urmez, o mână mă trage înapoi:

– Lasă-l… tu nu știi. Privirea lui Zolo e încărcată de o amară tristețe.

Fumez stând pe vine.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ploaia se oprește brusc și doi cintezoi îndrăgostiți fac ture aruncând curcubeie de lumină cu aripile lor. Mai întâi auzit, apoi chiar el, don’ Profesor vine gârbovit cu aparatul strâns la piept. Trăsnetul l-a lovit în plin. E negru și plesnit pe o parte. Mă trece un fior imaginându-mi că puteam să fiu eu acela.

– Ia dă-l încoa’… mă prefac entuziasmat… N-are mai nica’, mă profesore, ți-l repară tata, de nou ți-l fac…

– Sărmana noastră nemurire, bolborosește, o scamă pe cadranul timpului. Ai suflat și totul rămâne din nou imaculat, curat, fără amintiri de prisos…

Se scutură parcă de-un frison, își pune rucsacul în spate şi o ia spre casă. Ne încolonăm, conştiincios, în spatele lui şi Don Profesor dă tonul:

– Râde iară primăvara,

   Peste câmpuri, peste plai,

   Veselia umple ţara,

   C-a venit Întâi de Mai!

– Mulțumim din inimă partidului ! răcnim la unison.

– Era cadou de la nevastă-sa, ronțăie Zolo la urechea mea.

 – Peste mări şi peste ţări,

   Se adună pe cărări,

   Lumea toată în alai

   Pentru al nostru Întâi de Mai !

***

Empatie III

Acum vă prezint varianta de final propusă de Daniela G. , variantă care, spre deosebire de cele sfidător masculine, propuse de către mine și Faraon, accentuează pe trăirile afective, pe sufletul de mamă și speranță.

 Empatie

Plouă torențial, o ploaie atipică acestui sfârșit de aprilie, și e frig.

La intersecția cu Republicii, pe una din bănci, o fetița de trei-patru ani stă zgribulită, cu genunchii strânși în brațe, în ploaie, plângând, dar nimeni nu se oprește să o ajute.

Involuntar fac un pas înainte apoi mă opresc. Trecători grăbiți îmi aruncă priviri compătimitoare, sau de-a dreptul ostile.

‒ Mami? se tângui fata. Ajută-mă, mami!

Lacrimile se amestecă cu ploaia care curge pe fața mea. Nu pot pleca.

Ceea ce este sinucidere.

Ni s-a explicat iar și iar: acești copii care plâng nu sunt reali. Sunt o capcană. Oaspeții noștri neinvitați și-au modificat rapid strategia alegând cel mai jalnic lucru ca momeală. Și ce poate face un om să reacționeze mai mult decât un copil care plânge?

Cel puțin, obișnuia.

Milioane au fost păcăliți. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei. Au explodat? au fost ingurgitați de o ființă malefică? Sau au fost teleportați pe o altă planetă unde toată lumea trăiește în pace și armonie? Tot ce suntem siguri este că au dispărut într-un fulger de lumină, împreună cu copilul necăjit pe care s-au oprit să-l ajute.

Noi, cei care am supraviețuit, suntem nevoiți a ne asuma ce este mai rău.

O tehnică aproape perfectă, este de mărturisit: folosirea empatiei împotriva noastră. Mă întreb în câte lumi au făcut asta înainte să vină aici.

Dar, în timp ce mă uit în jos la fetiță, cu părul ud lipit pe față, cu ochii închiși, și muci picurându-i pe bărbie, îmi dau seama că capcana este de două ori mai perfidă decât credeam cândva. Acum realizez că ne dezumanizează. Cum va arăta societatea peste câțiva ani, dacă toți oamenii care trăiesc în ea nu vor putea – sau nu vor voi – să se oprească și să verifice un copil care plânge?

‒ Ajutați-mă!

Ploaia este necruțătoare, iar eu stau parcă înrădăcinat la fața băncuței, în timp ce mulțimea străbate torentul, trecând pe lângă mine cu capul plecat.

Ce se întâmplă dacă acesta este de fapt un copil real, cu o durere adevărată? Dar dacă nu e?

Ridic privirea spre cerul gri și-apoi iau decizia mea.

Fetița zace cocoșată în ploaie, plângând, dar nimeni nu se oprește să o ajute.

Respir adânc și mă aplec…

„Fie ce-o fi…”, îmi spun, întinzând brațele spre copil.

„Oricum vom muri cu toții lent, cu inimile înghețate, ca în «Crăiasa Zăpezii»…”

Fetița mi se cuibărește în brațe ca un prunc la pieptul mamei. O lumină blândă și caldă ne învăluie, iar aerul se umple de miresme subtile și nemaiîntâlnite. Privesc cu uimire micuța ființă din brațele mele, care are un trup strălucitor și diafan.

„Dar stai, și brațele mele sunt la fel, sau ceea ce pot zări din trupul meu… Unde sunt?… Ooo, tot aici…”

Văd oamenii trecând în continuare grăbiți, cu privirile în pământ, prin ploaia cenușie. Dar totodată văd și atmosfera luminoasă și calmă din jurul meu și al fetiței.

Ca două realități de sticlă suprapuse… Pe cea pe care îmi focalizez atenția, o pot aduce în prim-plan, fără ca cealaltă să dispară complet.

 Mă așez în mijlocul drumului năpădit de ploaie și întind brațele să prind un trecător posomorât. Dar el trece prin mine ca și cum n-aș fi. Mă întorc la lumină…

„Ce-i de făcut?” mă întreb. „Trebuie să mă întorc”, îmi răspunde copila la gândul meu nerostit. Și continuă: „Cât încă mai sunt inimi care nu au murit, mai este speranță”…

Îmi întorc privirea și realizez că în jurul meu sunt nenumărate ființe asemănătoare cu mine. Le aud gândurile și le simt bunăvoința și iubirea.

Înțeleg că sunt pregătiți să mă ajute să mă „nasc” pe deplin în această lume…                                                                

                                                                       ***

Tarde venietibus osa!

Nu-i cum le socotești tu, ci cum vor sferele cele înalte a se întâmpla 😉 așa că a mai apărut o oportunitate: am primit ramburs un colet, deci mai am la dispoziție patru seturi de volume Vieți importante.

Primul venit, primul servit la mihailxmihai@gmail.com

Fiecare carte vine cu un Ex libris și autograful autorului, cele trei volume fiind cuantificate la 70 RON + taxele poștale.

În aceiași ordine de idei, coletul pare scăpat din blocada de la Marianopol, așa c-aș putea fi fericit că l-am recuperat, deși distracția m-a costat 50 de lei .

😀