Epic

Reclame

Fata cu arbaleta (IV)

OS-u’, un l’ent colonel cam ciufut, mă informează:

– Vei face aruncarea grenadei doar cu locotenenţii şi suba pentru că trupa  n’are orele de teoretic.

  Altă viaţă…prind trenul de 12 juma, ronţăi mental.

La popotă, după anunț, mare dezamăgire, dar şi priviri uşurate. Locotenenţii pun mesele la un loc şi mă invită în capul mesei.  În partea ailaltă Suba.  Sporovăim, la un moment dat, unul mă roagă să povestesc cea mai dificilă zi din viaţa mea.

Ezit, toţi ochii pe mine și  peste toţi un laser  de argon pur care mă baleiază rapid.

– Din păcate, și întotdeauna, cea mai grea încercare se dovedeşte a fi…următoarea!

Văd nelămurire şi o dreg:

– Fiecare nouă zi  din viața unui om e o provocare și, prin misterul sorții – mai grea ca cea trecută, sau ultima.

Văd că nu le-a plăcut, vroiau poveşti eroice. Văd că nu scap, capitulez:

– Bine… Să v-o zic pe aia cu forţarea Siretului. E mai uşurică, mă acopăr, precaut… Deci… Eram, cum sunteţi voi acu’, la o aplicaţie, pe vremea mea, se făceau aplicaţii, nu jucării ca acum; proteste, râsete, chicoteli. V-ar trece râsu’ după un marş forţat de 25 de km. , echipaţi regulamentar, adică tot: de la completu’ chimic, arma din dotare, baionetă, foaie de cort, mască, lopăţică, raniţă completată regulamentar cu 15 kile de bolovani, plus, la fiecare după poziţie în pluton, câte două, sau trei, incărcături de AG , mitraliera de companie şi afetul, başca un geamantan cu gustarea de la 11, plin cu conserve de pateu şi pâine. Îîî? Oftaturi… Aaaa, uitasem staţia de emisie-recepţie.

– Eee, asta nu se pune, juma de kil’ acolo…aud un glas.

– Ba se pune, copil, că era un RG 10, pe lămpi , rusească. 22 dă’ kile ca popa.

 

Era cam pe la sfârşitul lui februarie, se mişca ceva, da’ pe Siret încă mai curgeau sloiuri. La tragerea la sorţi am picat noi. Urma să forţăm Siretul, să spargem frontul inamic într-o lovitură punctiformă şi să susţinem un cap de pod până venea grosul infanteriei motorizate care stătea în afara razei loviturilor de artilerie.

  Inamicii râdeau înfundat. S-au urcat în TAB-uri şi s-au instalat, confortabil, pe celalalt mal.

Nu mă mai urcasem într-o barcă gonfrabilă.  Părea solidă, cu o funie zdravănă agăţată de jur împrejur.

Un fior scurt mi-a strâmbat coloana vertebrală.

Papa Dram, d-l colonel în retragere, nelipsit de la asemenea evenimente, mă strânge de mână : Să nu dai drumu’, nici mort, la funia asta!

În liniștea serii, ecoul spuselor lui s-au înşurubat, adânc.

  Decolăm pe la 4 juma’ .

Din aval venea o geană de lumină, cât să lumineze creasta valului. Celălalt mal părea a fi pe o altă planetă.

Brusc, în dreapta, vâlvătăi uriaşe și o rostogolire de tunet ne anunţă, cu o întârziere de microsecunde, minute acum, că pregătirea de artilerie a început.

Lopătăm, intens, dar curentul puternic ne duce mult la vale, încercăm să stăpânim animala, care începe să se rotească ca titirezu’, (ar fi trebuit să ne antrenăm , mai întâi pe ziuă, vara , emit un ultim gând). Lovită de un sloi, deja în tangaj, plină de oameni, barca ridică botu’n sus şi ne aruncă de-a berbeleacu’ în apă.

– Dar aveaţi veste de salvare, nu-i aşa, izbucneşte un locotenent subţirel.

– Da, aveam. De fapt, asta ne-a salvat pe toţi, numa’ că eu am fost mai ghinionist, barca s-a răsturnat peste mine!

Aţi băgat, vreodată,  mâna în apă cu gheaţă?

 

– Trebuia să vă rotiţi pe dreapta cu faţa în sus şi cu picioarele să împingeţi în barcă şi să ieşiţi la suprafaţă… explică doct spătosul de la plutonul trei.

– Aşa am scris şi eu în raport, remarc, lejer gânditor, numa’ că… ceva, greu şi hotătât, m-a apucat de raniţă şi m-a târât în jos. Funia s-a desfășurat pe scoabe şi m-am trezit cu un sloi de… cine ştie câte chile în braţe, stătea înfipt cu ciocu’ între marginile funiei şi mă târa cu el, la vale, cu barcă cu tot.

– Trebuia să daţi drumul la funie şi să ieşiţi pe sub el, doar aveaţi vesta, vă trăgea afară, se agită şi Costel, primul care a sărit din TAB, după mine (impecabil).

– D-l căpitan, era deja în criză de oxigen, adrenalina eliberată în primul moment, îi consumase jumătate din rezerva din plămâni, apoi era echipat de luptă, în bandurieră avea arma, plus apa din haine, bocancii…, nu pot crede că mai avea flotabilitate. Dacă dădea drumul la funie, se ducea la fund ca… bolovanul.

Limpede, vocea Subei, reverberă in sala , acum, goală. La câteva mese, Vasile , Fisch şi un L’ent major cu AOS pe braţ, sorbeau ceva, şoptind cabalistic.

Mă ridic:

– Eee, important e că sunt acu’ cu voi, deci totul s-a terminat cu bine. Hai! La culcare că mă scoate la raport Ofițerul de Servici, e târziu!!!

Se ridică ca arşi şi, cu ochii pe banderola majorului, dispar doi, câte trei. Ofiţerul îi urmează îndeaproape, parcă vânând iepuri.

Vasile, galant, oferă braţul Subei, rămân cu Fisch. Ăsta cască gura de două ori, după aer, şi-mi toarnă din cana de inox:

– Cumplită cumpănă, don’ In’ptan, da’ cum de-ați tras la mal, aţi tăiat funia de pe mâna degerată şi aţi mai ajuns, şi cu arma’n mâna la tabără, să murim toţi de dambla, asta eu n’am să uit, câte zile oi avea!!!

Dau un gât  şi mă înec:

– Ce făcuşi bre, am scăpat atunci şi vrei să mor acuma?

– Palincă de găinaţ, ardelenească, de la don’ Lent Colonel, de la ceangăii de-or dat juramăntu’, marfă.

– Aha! mă dumiresc, de caise…

*