Fratele lu’ bunicu’ se ajunsese vechil și era mare geambaș.
Bunică-mea fugită de acasă la nici 16 ani, cu poetul satului, s-a întors după aproape doi ani cu bunicu-meu, pe care, misterios, l-a găsit instalând linia de telegraf București-Iași. Pentru ca tacâmul să fie complet, l-a adus și pe fratele lui geamăn, Vasile, contrabandist din fire. Acum, că veni vorbire, cei doi erau gemeni doar cu numele căci nu era om mai așezat și mai chibzuit ca bunicul, dar nici nu găseai, cât ai căuta, o dihanie mai fără de minte ca moșu-meu.
După momentul de stupoare, familia s-a reunit în variantă lărgită și, după dezbateri aprinse, dar mai ales pentru că Marița era cam prea dolofană pentru a scăpa ochilor iscoditori ai mătușilor, s-a decis, în disperare de cauză, să se pună de-o nuntă. Când bunicu’ a fost chemat la zestre, el depuse, conștiincios, ultimul salar de la Compania de Telefoane și așteptă. Moșu-meu îl luă și el deoparte pe ăl bătrân și, după o discuție de taină ieșiră amândoi fericiți, cam îmbujorați și, anunțară nunta.
Tinerilor însurăței li s-a dat casa din Focșani, în mahalaua fânăriei, casă strămoșească, care era, de când familia se retrase la țară, doar pentru protocol, iar moșu’ a rămas că vechil la moșie, la Popești.
După ce rușii au dat foc la casă, în iarna lui 1945, familia s-a retras la țară.
În ’48, văzând că rușii nu dau nici un semn că au de gând să plece (au plecat abia în 1958), moșu’ Vasile on’cărcat toate boarfele, a pus deasupra pe cumnată-sa, cu copchii cu tot și s-au întors în Focșani.
Din casa rechiziționată de ruși nu mai erau decât pereții, dar și ăia au trebuit dărâmați, ocazie cu care, moșu, a refăcut tunelul săpat de bunul Toma acum mai bine de o sută de ani și care ducea în Calea Dracilor, lucrarea făcută de Ștefan cel mare pe sub Milcov, ca legătură strategică între Moldova și Țara Românească, prin care puteau trece două care cu fân unul pe lângă celălalt.
Încet, încet, casa s-a refăcut, nu cum era odinioară, dar moșu’ Vasile adusese de la moșie tot ce-a găsit mai bun pe-acolo, din ce dosise de rechiziționări. Aveam și un teren mare peste drum, plin cu cruci vechi, iar dihania de moșu-meu lăsa animalele aduse la târg să pască acolo.
Dacă închid ochii îl văd dinainte, de jos, în sus: niște bocanci de aviator, nemțești, nădragi de lână albă, un chimir de piele imens pe tot burdihanul așijderea, o cămașă de borangic cu multe modele pe care o purta suflecată și o vestă de jder de care atârnau tot felul de prostii.
La 6-7 anișori ai mei de eram cătinel, știam să mîn vacile și să mă pun de-a curmezișul unui bou încăpățânat care mă putea spulbera cu un corn, ca să-l duc de acasă până în Fânărie, Oborul de vite, nu mare distanță, cam 500 de metri.
Când moșu-meu antama marfa eu ridicam copita și răzuiam să se vadă că-i animal tânăr și apucam, spre hazul tuturor ditai dihania de floace, o făceam să coboare capul și-i desfăceam gura ca să i se vadă dinții. Afacerea mergea oablă, nu țin minte să ne fi întors cu vreun animal acasă și atunci… Atunci se deschidea un sertăraș de la chimir și iarmarocu’ era al meu.
Prietenii, care-mi erau voluntari supuși, luau și ei un pumn de mărunțiș și ne dădeam bezmetici prin căluți, mașinuțe și, la un deget ridicat de moșu’ Vasile, în roata mare… nebunie !!!
Jucam la roata norocului și ne umpleam de bomboane ieftine dar odată s-a oprit pana de gâscă în dreptul unui pachet de biscuiți rotunzi, aurii, care se topeau în gură, erau numai miere și fistic.
Când ajungeam acasă moșu’ era deja plecat, deși în câteva rânduri, mai ales când avea poftă de pește, trântea ditamai monstrul de sturion sărat pe masa din curte și ordona pește cu saramură și usturoi.
Apoi îi băga cu sila un teanc de bani în sân lu’ bunică-mea după care se culcucea în fân și răcnea:
– Talaneeee! Acasăăăă măăăă! și harmăsarul de doi stânjeni de nu-i vedeai greabănu’ se-mpintena odată de ziceai că ditai căruța e un fulg luat de vânt. Când ajungea la moșie, cale de vreo 35 de kilometri, Negru se priponea în picioarele dindărăt de mai să răstoarne căruța. Ritualul continua cu:
– Candela și altaru’ mă-tii de cal, că ai vărsat sticla pe mine… uite fă ce-o făcut o dihanie de cal, o palmă pe crupă, ăsta alerga cu căruță cu tot, la paie și apă iar buna îl lua de-o aripă pe necredincios :
– Ce mă fac cu tine ne norocitule!!!
Bunicul s-a întors din prizonierat extrem de marcat, și atitudinea triumfalist- orgolioasă pe care o adopta Vasile îl agasa profund. Nu de puține ori am fost subiect de dispută între ei unul trăgând de mine cea iar altul hăis, cu atât mai mult cu cât bunică-mea se rătăcise în taroturi, ventuze cu sânge și altele și mai breze.
Că Moșu’ nu era ușă de biserică știa o lume întreagă așa că zvonurile că ar fi fost omorât de Miliție păreau credibile. Apoi a venit Securitatea peste noi și a răscolit tot iar bunicul a fost luat la interogatorii.
Ultima oară când l-am văzut pe moșu’ Vasile era într-o luni. Probabil că venise pe jos căci m-am trezit cu el în cameră. Mi-a zis:
– Hai cu mine.
Am mers în spate unde insistase, în ciuda protestelor lui bunică-mea, să ridice o magazie din resturile de cărămizi rămase de la demolarea pereților. Îl văd că dă deoparte tot felul de mobile vechi și începe a desface niște cărămizi. Scoate un pachet înfășurat în hârtie cerată, îl desface și mi-l arată: Bani, foarte mulți bani și din cei noi, cu Republica Populară Română pe ei.
– Acum tu ești bărbatul casei. Gospodărește-i cu chibzuință, cel mai bine ar fi să-i dai, pe ascuns, lu’ bunică-ta, dar cu grijă să nu te afle careva. Și să nu cheltuiți mult odată ca să se întrebe lumea… Da? La câte le-am făcut noi amândoi… am toată nădejdea în tine. Să fii atent căci mulți ochi vor fi ațintiți pe voi.
Promiți? Băiatu’ lu’ moșu. M-a strâns în brațe și a fugit.
Nu mult după aceea s-a întors și maică-mea din Balta Brăilei, unde dusese lumina marxim-leninismului și i s-a repartizat o școală la cinci kilometri de oraș unde rămânea de luni până sâmbăta.
Eu m-am ținut de promisiune. Am făcut niște socoteli și am împărțit banii cam cât să ajungă pentru o lună apoi i-am pus prima tranșă lui bunică-mea sub pernă. I-a găsit și nu-i venea să creadă. A alergat prin casă, prin curte, apoi am văzut-o cum se duce în spate la magazie. A revenit nedumerită apoi a luat banii la piept și a plâns.
Până la urmă, banii s-au terminat. Când a văzut că nu-i mai găsește sub pernă, a mai așteptat o lună și apoi s-a dus la meșterul Avram care și-a luat dălțile și ciocănelile și a scris, la rând, numele lui moșu-meu pe crucea cea mare de la mormântul familiei.
Bunica a venit cu un buchet de flori, la așezat pe placa de marmură, și-apoi a plâns.
***
Mihail stories 