P-aci, pe la mine, chestia cu cocoșii-i fumată de mult, chiar și cu cățeaua lui Maloș care se produce nocturn atunci când intră în călduri m-am învățat, acum descoperind o oarece muzicalitate, o chemare către abisale infinituri, drept pentru care o mai acompaniez pe la trei de noapte spre încântarea vecinilor din mahala.
În atmosfera asta pașnică a apărut, ca întotdeauna, și elementul disturbator:
Într-o dimineață, pe la cinci, cam pe când ți-e somnul mai dulce și ești pe erotice, un geamăt lugubru face să mi se ridice părul măciucă (asta a fost o licență poetică- nu puteam spune chelie măciucă…). Mă salt panicat în dos, cu inima-n gât, și rămân nemișcat încercând să identific sursa abominabilului sunet.
Nik! Liniștea de dimineață, doar dinspre gară pufăitul înfundat al unei locomotive.
Bag din nou cornu-n pernă și ațipesc. Ți-ai găsit:
Ceva horror, de zombi proaspăt ieșiți din morminte, mă zbârcește de tot. Sar din pat, pun mâna pe bâta de baseball, și-n pijamale ies pe ușa din spate, dinspre care mi s-a părut că aud sinistrul zgomot.
Dincolo de gard, Costică, și ăsta tot în pijamale, care nu găsise la îndemână decât mopul, amușina încrâncenat, cătând spre mine:
– De la tine vine jalea asta de mortăciune trasă de coadă?
– Nu mă Costică! Eu ziceam că de la tine, c-ai călcat într-o capcană de-aia de șobolani de le tot pui noaptea pe la cotineața găinilor.
– Neee! Ce să fie? Nevastă-mea a făcut un atac de panică…
Brusc, geamătul agonic, amintind de chinurile inchiziției răsună, din nou, în toată splendoarea lui.
Dacă n-ar fi fost gardul cred că săream unul în brațele celuilalt.
– De-acolo se-aude! Dinspre voliera lui Ailoaie.
Mă cat mai așa, mai într-o parte, de unde puteam să văd, cât de cât, înspre voliera pe care vecinul limitrof al lui Costică și-a instalat-o pe casă și mă chitesc. Nik! Voliera pustie, cum rămăsese după ce-o intrat o mâță de i-o halit toți porumbeii. Mă dau și mai în spate, mă urc pe scara sprijinită de magazie, și-atunci îl văd:
Un păun imens, cu coada desfăcută, își chema deznădăjduit și fără de speranță soața de care fusese despărțit în mod samavolnic și închis, singur cuc, în volieră.
Mă vede și el și, fixându-mă cu-n ochi, emite din nou semnalul acela de moarte iminentă.
Pe la opt merg împreună cu Costică, cu jalba-n proțap, pe cealaltă stradă la adresa susnumitului Ailoaie. Acolo lume adunată la poartă. Se strânsese juma’ de mahala.
Se pornesc discuții pline de soluții de la, îl mănânc fript pe varză, până la reunirea familiei atât de barbar despărțite.
Iese Ailoaie și mai să fie linșat. Promite să mute dihania și lumea se întoarce, cumva învingătoare, spre case.
A doua dimineață, tot pe la cinci, sar iar din pat. Păunul își făcea din nou programul matinal.
Mărunțesc din buze și încep să mă îmbrac:
– Treburi de-asta nu se fac, mormăi în timp ce mă chinui să-mi trag șosetele. Un pic de respect, ce naiba! Mă ambalez singur: Îți bag păunul pe-o parte și-l scot pe ailaltă! Eeeee!
Ies cu ciomagul în mână, hotărât să-mi fac singur dreptate când, dinspre casa lui Ailoaie, se aud zbierete:
– Stai dom’le, nu da! Văleu! Hoții! Mă omoarăăă!
Apuc să văd o mână care înfulecă păunul de gât tocmai când deschidea pliscul ca să mai facă o cântare apoi se face liniște.
„Asta e! Mi-a luat-o altul înainte!”
M-am consolat singur, dar tot am rămas cu un regret amar: că n-am fost suficient de inspirat și-am ratat spectacolul cu Costică, roșu la față, care intră la circa de poliție cu Ailoaie luat de gulerul pijamalei, într-o mână, și cu păunul, cu ochii holbați, în cealaltă.
***
Mihail stories 