A doua zi de Crăciun, cam pe la prânz, am rămas fără țigări. Studiez, critic, portofelul: tristețe și pe acolo și-atunci îmi zic că nimic nu este mai revigorant, mai de bon ton decât o plimbare prin aerul curat, mirosind a sărbătoare, până la bancomat și vre-un butic în foame de bani.
Buun! Arunc o țoală pe mine și ies, plin de voinicie, în aerul mirosind a cordită de la pocnitorile care n-au încetat a tulbura liniștea mahalalei toată ziua, și-o iau, ezitant, căci n-am fost băiat cuminte azi noapte ( de… nevasta la Roma, băiatul în India, fata la Amsterdam, eu, amărăștean în mahalaua Cotu negru, am făcut ce m-am priceput mai bine), spre centru.
Pe bancomatul de la banca mea se lăfăie o coală de dictando pe care cineva, grăbit, a scris: defect temporal și a lipit-o cu scotch pe ecran. Înțeleg: în astfel de momente înălțătoare până și ecuațiile lui Einstein sunt mahmure și mă mut la concurență. Asta îmi înfulecă cartela și, după ce mă află a cui sunt, cu nume, prenume și număr de cont, mă informează, cu o satisfacție intrinsecă, că va percepe un comision, că nu-s de-al casei, și că dacă-s de acord… ce PLM să mai zic, dau cu dejtu și dihania zornăie, hârâie, piuie, și-mi decartează lozu’.
Optimismul meu are largi fluctuații între plus și minus infinit căci, după ce am avut un puseu de mulțumire simțind portofelul ceva mai greu în buzunarul de la piept, încep să mă desumflu văzând cu ochii:
„Închis, închis până după sărbători, închis în prima și a doua zi de Crăciun!”
Coli de hârtie, parcă rupte din același caiet școlar și scrise de aceiași mână grăbită.
Parcă deodată simt crivățul subțire care pune stăpânire pe un bulevard fără de mașini, printre copaci dezfrunziți, liniștea apăsătoare, inumană, a trotuarelor goale, iar frigul mi se strecoară pe sub guler stârnind un frison anguasant:
„Ce… spuma mării Baltice cat eu, acuma, de nebun, pe străzi, când toată lumea-i acasă, pe la mese îmbelșugate și cu focul arzând vioi în cămin?”
Tocmai ezitam, simțind irealul care se strecura în sufletul meu când, virând de pe aleea dintre două blocuri, apare un omuleț aproape covârșit de două sacoșe pline. E transpirat, roșu în obraji, dar voios nevoie mare. Mă citește instant:
− E deschis la Berlin! Și trece tropăind, cu sacoșe cu tot, pe lângă mine, către o destinație incertă.
Mă ciupesc discret: nu dorm bre, și ăsta nu-i un vis a la Lovecraft cum mai am și nu prea rar…
Înapoi, în civilizație! Marketul e iluminat din belșug, o muzică tematică se aude ambiental, cald, și lume discretă. Umflu coșul de plastic și mă dezumanizez printre rafturi. Revin pe astă lume atunci când încep să-l simt în brațe: și mai ziceam de insul cu sacoșele… Mă uit în coș: toate îmi par de o stringentă necesitate. Abandonez a-mi face mea culpa și mă duc la casa de marcat. O fătucă politicoasă îmi ia banii și-mi urează „La mulți ani!”
− La mulți ani, fată frumoasă! îi răspund și mă bucur să o văd îmbujorându-se.
Transfer totul în sacoșă și, cam îngreunat, ies prin ușile care se deschid automat. Nu pot să-mi desprind gândul de la comparația cu omulețul încărcat de papornițe, de privirea lui aproape fixă, dar victorioasă, cu care a trecut pe lângă mine: atât de previzibili suntem…ronțăi și mă opresc brusc: previzibil? Tu la ce-ai ieșit din casă, boule?
Fac stânga-nprejur cu o spaimă nelămurită cum că eu am fost ultimul client, iar în urma mea magazinul s-a închis. Fătuca de la casă îmi citește panica din priviri și se agită și ea:
− S-a întâmplat ceva? Eu v-am dat restul corect…
− Șezi blând, fătucă, mă redresez. Doar ce-am uitat pentru ce-am intrat, de fapt, în magazin: două pachete de Whincester lung, te rog!
Zâmbesc, zâmbește și ea, și văd un șirag cu brățări, agățat lângă rastelul cu țigări. Ochesc una și zic:
− Și brățara aia! Mi-o dă și, până să se dezmeticească, i-o strecor pe mâna stângă:
−Să-ți poarte noroc!
Se îmbujorează din nou, cu culoarea aia frumoasă, trandafirie, de fată sănătoasă, de la țară, și ochii i se umezesc.
− Mulțumesc, abia șoptește, iar eu îi fac cu ochiul și dispar înainte ca situația să se complice.
Cu inimă ușoară, inimă zlobie de barbugiu bătârn, iau un viraj către casă pe o scurtătură dintre blocuri.
Incredibil!
La Sifonăria lui Vasile e deschis.
Intru, încă nevenindu-mi a crede: lume ca la balamuc care când mă vede, exclamă:
− Ingineru’ mai lipsea!
Mă las bătut prietenește pe spinare până la tejghea, unde Vasile, un minion rotofei, bobinează niște sarmale în foi de viță, lucioase de cât sunt de grase: le apucă cu degetele precum niște cârnăciori, de un capăt, le învârte prin castronul cu smântână și-apoi le îndeasă în gură dimpreună cu un boț de mămăligă și le molfăie rumegător. Spectacolul mi-e cunoscut așa că rotesc privirea prin local, doar clienți cu state, grupați pe bisericuțe, în diverse stadii alcoolice, de tavan atârnă o ghirlandă cu beculețe, singurele ce luminează mesele chefliilor. În fund doi pui se rotesc agale în rotisorul electric, iar din imitația de tonomat american se revarsă vocea baritonală a lui Don Williams. E cald, miroase a mujdei de usturoi și a subțiori transpirate, este intim, și simt și eu o detașare plăcută.
Fac o estimare rapidă, nu-s mulți, n-ai să intri în faliment, ce naiba, doar e Crăciunul:
− Vasile! Un rând la toată lumea! Din partea mea!
Mă scobesc printre dinți gândind la cât de simplă și frumoasă este viața dacă nu ți-o complici singur și cu mâna ta, clătesc gura cu ultimul rest de vin din pahar și mă ridic, ce-i drept, cam greu.
− Ia zi, patroane, cât face puiul, țuica și vinul, mă caut la portofel…
− Îi din partea casei, răspunde Vasile, iar când să protestez îmi arată o sacoșă: Laptopul lui nepotu-miu, nu mai merge, nu știu ce are… ia vezi mătăluță că m-a înnebunit de cap. Îmi dai telefon, de-l repari, și vine tat-su să-l ia. Da?
− Se face, bre! Cum i-o fi norocul că dacă n-am piesa defectă o să trebuiască să aștepte să fac un online și-s sărbătorile… pricepi!
Umflu cele două sacoșe, și evacuez stabilimentul deja cam pustiu. Afară se întunecase și-o iau spre casă. Un taxi trece agale pe lângă mine. Șuier ca din gură de șarpe:
− Tu ești salvatorul meu providențial, gâfâi în timp ce șoferul trage scaunul mai în spate ca să pot încăpea cu mine și toate papornițele:
− Acasă! Home, sweet home, i’m coming!
Ăsta râde și ambalează.
Soba rece. Pun de-un foc și trec în bucătărie. Aprind și aici ochiul mare de la aragaz și încep să scot din sacoșe. Scot și lista pe care, de bine ce-am făcut-o, a rămas într-un fund de buzunar. Desigur, după cum îmi confirmă și confruntarea cu frigiderul, multe-s dubluri: N-are nika Nhihăiță, două bătăi strică… Draci! Am uitat de hârtie igienică. Mă uit, critic, la rola cu șervete de bucătărie, e aproape plină: Tu îți vei schimba destinația, vei trece la munca de jos!
Am obosit tot trambalând de colo-colo. Mi-aprind o țigară și dau cu mâna pe sub masă. Bidonul gol. Asta e… ai să faci o vizită și-n beci apoi, brusc, am o sclipire. Înfulec sacoșa cu laptopul lui nepotu. Desigur! Vasile nu avea cum să greșească. La fund, lângă încărcător, un bidon, de un litru, cu nohan roșu.
Torn în pahar vinul gros, aproape violet, și sorb agale:
− Așa Nhihăiță, tată! Nimic nu se pierde, totul se transformă!
***
Mihail stories 