Îndeobște, în prag de sărbători, Don Profesore ne calcă și ne cară, claie peste grămadă, prin diverse locuri, care mai de care mai ciudate, pentru ca apoi să răposăm în grădina publică la o țuică fiartă, niște mititei, și multă logoree.
De data asta s-a întrecut pe sine:
− Mergem la grădina zoologică să vestim și la animale marea sărbătoare.
Cum nu se avea nimic a spune, am mai îngrămădit niște bancnote în portofel și i-am luat urma.
În drum ne găsim cu gașca și-o luăm, pe bisericuțe, spre capătul orașului.
N-am mai fost la grădina zoologică de vreo 10-15 ani de când copchii au crescut devenind interesați de alte aspecte anatomice.
Lume ca la bâlci.
Surpriză totală.
Totul renovat, lustruit, poleit…
Toate animalele au acum spații generoase în care se pot amăgi că sunt în libertate, curățenie perfectă, ce mai, față de cuștile îngrădite cu două rânduri de plasă și mirosurile de hazna, acum, aici, e paradisul.
Trecem pe la acvariile cu miriade de pești de prin toate colțurile lumii, pe la terariu, bine populat cu tot felul de lighioane și un bazin nou cu doi aligatori cam placizi, pe la urși, lupi… Ajungem la feline.
Două perechi de lei, leoparzi, râși, și într-un colt o apariție inedită.
Citesc eticheta: Irbis- Panteră neagră de Himalaya. Cum nu auzisem de pantere negre în Himalaya ci doar din cele pătate, devin brusc atent.
Mă apropii mai mult de geamul care ne separă de arealul animalelor. Privesc avid. Ceea ce văd îmi deranjează toate sistemele de valori atât de greu fixate până acum:
E adevărat că seamănă cu o felină, așa cum stă tolănită, (de ce oare mă exprim la feminin?) pe un pat din paie curate, dar asemănarea se oprește aici. Corpul alungit de o splendidă conformație musculară este acoperit de o piele lucioasă aproape neagră, dar care irizează în nuanțe de violet închis. Plecând de la umerii înguști, un gât vânjos sprijină un cap cu un craniu alungit în spate și un bot asemănător felinelor și canidelor, dar mai scurt și mai lat. Este clar că are mers biped deși din poziția în care stă e greu să distingi asta. Mă privește cu niște ochi negri fără pupile și intuiesc, chiar mai mult decât aș vrea, o stare de malițiozitate. Privirea devine insuportabilă prin fixitate și presiune psihică așa că plec capul. Înciudat, îl ridic din nou și constat că a ridicat o labă, care poate fi foarte bine și o mână, degetele fiind lungi, agile și cu o pieliță fină între falangele proximale, care mă duce cu gândul la o existență acvatică, sau amfibie, judecând după pielea pe care acum o pot asimila cu cea a unui delfin, și-și linge demontrativ niște gheare ușor curbate, străvezii și retractile cum, demonstrativ, îmi face proba de trei ori.
Stă cu capul semiîntors și aș putea să jur că mă urmărește cu coada ochilor.
Când să mă burzuluiesc la ea Don Profesore și cu Costică mă umflă de subțiori:
− Am crezut că te-ai rătăcit. Hai dom’le, că se răcesc mititeii…
Întorc capul. Privirea ei mă urmărește cu asiduitate până ce cotim pe culoar și-mi rămâne întipărită pe retină mult timp după aceea.
Țuica, mititeii, discuțiile în contradictoriu și vinul fiert își fac într-un târziu datoria și o uit, sau cel puțin, mă amăgesc cu asta.
*
Dimineață mă scol lejer mahmur căci Don Profesore ne-a târât la un Daniil care, după ce a strâmbat un pic din nas, ne-a adoptat și a mai făcut o vizită în beci.
Mă bag sub duș și-i dau cu apă călie până amorțesc de tot. La cafea simt că ceva nu-i în regulă. Mă sucesc, mă învârtesc, nu pricep și-ncep să mă enervez. Opresc radioul, aprind toate luminile și, încet-încet, mă dumiresc. Totul a fost „lucrat”. Nu că aș fi eu vreun obsedat al ordinii, dar am memorie fotografică. Iată: cartea, din care am citit alaltăieri, este acum închisă deși am prostul obicei să o las deschisă și cu fundul în sus, diverse mărunțișuri au fost mișcate din loc, dovadă urma de praf deranjată, mousul nu e la lungimea mea de antebraț ci mai aproape și altele și altele…
Caut în debara trusa criminalistică pe care n-am mai folosit-o de ani buni și încerc să obțin niște amprente, dar tot ce se relevă, de sub pudra de talc, sunt doar niște romburi întrețesute. Mă scarpin în vârful capului:
„Aici e ceva necurat, bărbate”.
Deschid calculatorul mă foiesc prin el, nimic atins și brusc îmi vine o idee. Mă duc în Google și deschid „History”:
„Hopa!”
Aici s-a săpat la greu. Cel puțin 200 de căutări în domenii atât de variate încât mă năucesc de tot. Îmi sar câteva în ochi: viața în campusurile universitare, interacțiunea student-profesor, psihologia studentului, interacțiuni în medii închise, frății studențești cu tot felul de probe pentru novici aspiranți, unele din ele atît de umilitoare de parcă-mi vine să mă duc și să-i iau de gît pe cei care au imaginat asemenea torturi moderne și să dau cu ei de pământ.
Rămân gânditor și, brusc, mi-aduc aminte că Fido m-a trezit azi noapte cu un lătrat ciudat, cum n-am mai auzit: mârîieli și lătrături scurte, defensive, și de avertizare. Cum a tăcut aproape imediat, am adormit la loc.
Misterele creierului urmează a fi devoalate, căci nici nu încerc să pricep ce conexiuni cauzale a făcut, dar pe fața interioară a ochilor se proiectează, parcă aievea, doi ochi negri, fără pupile.
Mă îmbrac și o iau, întins, spre grădina zoologică. Lunea e închis pentru curățenie, dar mă legitimez și sunt condus la birouri. Din toată conducerea este prezent doar contabilul și un biolog tinerel.
− Vreau să știu și eu când, cum, și de unde ați primit Irbisul… pantera neagră.
Mă mai legitimez odată și, după ce dă telefon directorului, don’ contabil devine cooperant:
− Să vedem, să vedem… Eu cu cifrele, se scuză. Trecem în biroul șefului, răscolește prin vrafuri de dosare, ridică din umeri.
Biologul se tot frăsuie pe scaun.
Îi fac semn.
− Săptămâna trecută. A venit o dubiță. Nu știam nimic. Nu ne anunțase nimeni… Nici Domnul Director nu știa.
Individul cu dubița s-a enervat. Zicea ceva că el a adus-o, mai departe nu-i mai pasă, și-o aruncă-n șanț că mai are și alte comenzi. Ce era să facem? Am descărcat lada, și-am semnat de primire.
− Da! Intervine radios contabilul. Am găsit. Asta e nota de descărcare, aici a semnat Domnul Director.
Iau hârtia. O comandă obișnuită la expeditor fiind trecută firma Degajament Import-Export SRL din București.
− Și… A verificat cineva această firmă? Cine sunt?
− Din păcate nu știu. Domnul Director când o veni. E plecat să contracteze hrană pentru animale… Nu cred că mai vine azi… Se uită, brusc, la mine cu o privire profesională: Doar nu bănuiți o fraudă? Cel mult o încurcătură birocratică. Noi, aici, am tratat animalul cu toată grija… Îl împunge pe biolog care se apără:
− Eu, nu-i zona mea, eu sunt serpetolog, eu cu sângele rece, încearcă o glumă.
− Nu acuză nimeni, pe nimeni. Pot să văd și eu animalul?
− Desigur! Se bulucesc amândoi la ușă, iar biologul țipă ca din gură de șarpe:
− Vasileeeee?! Vasile e îngrijitorul de la fenine mă pune, cumva conspirativ, în temă. El s-a, se… El le îngrijește.
Vasile, scund, vânjos, cu mutră de maistrul Gică de la sculărie, vine într-o fugă:
− Ce-i?
− Mergi cu Domnul Inspector și arată-i pantera. Irbisul, clarifică când vede că nu-i înțeles.
− Aaaa. Domnișoara Violeta, se dumirește Vasile și un zâmbet cald îi apare pe față. Poftiți, poftiți, pe aici. N-am văzut așa animal cuminte… și curat, ce n-ați pomenit.
Ajungem.
− Dimineața nu prea iese, obișnuiește să doarmă mai mult, și-i mofturoasă… a dat carnea la lei, a aruncat-o peste gard… a mâncat din fructele cimpanzeilor, dacă ați pomenit dumneavoastră… Panteră să mănânce fructe…
Mă aplec, mă sucesc, nu se vede nimic în obscuritatea grotei artificale.
− Ești amabil, îi întrerup logoreea, să intri pe partea cealaltă și să verifici dacă totul e în regulă?
Mă privește cu alți ochi:
− Se poate… Domnu’… Aseară i-am dat de mâncare și s-a dus la culcare…
− Vrei totuși să vezi? Sau trebuie să rog la conducere?
Pleacă bombănind.
Îl văd intrând pe o ușă abil mascată, echipat cu o salopetă din piele groasă, cu o cască de intervenții pe cap și două ustensile metalice în mâini.
Se apropie de intrarea în grotă:
− Violeta? Pisi, pisi, pis! Nik! Mai repetă odată apoi se apleacă precaut cu unul din instrumente, sub formă de furcă cu două brațe, înainte. Scoate o brichetă și luminează interiorul cu led-ul din dotare.
Se ridică nedumerit și ridică din umeri:
− Violeta nu este aici. A dispărut!
*
Sun la secție:
− Vasiliule?! Da, eu sunt. Trimite o operativă la grădina zoologică, avem un caz de dispariție. Da. O panteră. Cum? Nu, nu fac mișto de tine. Pe bune, mă! Un animal valoros, mii poate zeci de mii de euro. Da. Costi și cu Ionică. Bine. Da. I-aștept.
Promți băieții. I-am pus în temă și-am plecat. Tot drumul am simțit doi ochi în ceafă. Mă dojenesc: „Pici în paranoia, colega…”. Virez brusc la Lulu. Crâșma goală, mă uit la ceas, abia ce-a apărut mira:
− Mai ai rachiu dintr-ăla?
Se uită spre ușă apoi la mine:
− Mai am.
− Bagă o sută.
Moșmondește pe sub tejghea și vine cu un pahar umplut regește.
− N-ai văzut nimic…
− Eu? Protestez și bag mâna după portofel.
− E din partea casei.
Bat darabana cu degetele în tăblia mesei, mi-aprind o țigară și trag cu sete.
− „Probleme… Dorel?” Se bagă vecinul Lulu.
− Eeee. O chestie încâlcită…
− În ziua de azi toate sunt încâlcite, filozofează Lulu, frecând aprig un pahar.
*
Obosit de o zi de muncă anostă: aceiași bețivi, aceleași microdrame familiale, aceiași mizerie pe care trebuie să o tranșăm, o bucată ție, o bucată lui: „Ce să-ți fac. Legea e lege. Mă sinucid Don’ Procuror, să moară mama!”, și o iau spre casă.
Din urmă mă ajunge Ionică.
− Zi-i!
− Don’ Procuror… Firma nu se „ezistă”. Am luat firul și m-am poticnit într-un MOL din București. De acolo…
− Mașina?
− Furată.
− Amprente?
− Au folosit mănuși. Am găsit ceva romboidal, dar cam șterse. Am dat în căutare cine fabrică asemenea mănuși.
− Bine Ionuț. Nu-i zici lu’ Vasiliu că se șucăre…
− Se poate? Da’ ce, eu vă zic Dumneavoastră când el vă „supra’ pă anchetă”?
Mă uit la el. Îi rânjește mustața.
− Hai! Am chef de-o bere. Merge?
− Merge Don’ Procuror.
Ionuț are tot ce-i trebuie pentru a deveni un excelent reporter de investigație, dar nu ceea ce este suficient necesar unui ofițer de poliție, rigoarea. Îi comunic asta și face bot.
− Nu-i suficient ca tu să amușinezi, să simți, să refaci mental o acțiune. Trebuie să o probezi cu dovezi irefutabile. Iar dovezile sunt în cele mai neașteptate locuri. Aici trebuie să intervină imaginația ta și nu în a crea scenarii care sunt incerte.
− Da, Domnule Procuror, cum a fost în cazul cu mâinile tăiate… Cine s-ar fi așteptat ca ele să nu aparțină victimei ci a unui cadavru din morgă… Genial!
Mă ridic cam greu:
− Hai, Ionuț. Ai treabă?
− Eu? La ordinele D-voastră!
− Mergi la sediu, zi-i că am zis eu lu’ Avram și ia pe semnătură cea mai performantă cameră pe care o găsești la „Confiscări”. După aia…
*
Pe alee simt o răscolire. Mă uit în stradă: nimeni. Mă desfac la pruhab și micționez prelung. Fido vine și se lipește de piciorul meu. Îi simt tremurul prin gambă. Își ia suficient curaj și-apoi saltă și el cracul și decartează privindu-mă în ochi.
− Hai bărbate!
Marcherul pus sus la ușă e rupt.
− Fido! Mergi în spate.
Temporizez. Îmi scot lent pardesiul, baleind roată. Lumină în atelier.
Mă descalț. Îmi pun papucii de casă și deschid ușa.
*
E acolo, întinsă pe canapea.
− Ahaaaa. Musafiri!
Boticul de căprioară se strâmbă caraghios și-mi răspunde într-o ciripeală peltică:
− Din cauza ta, am căzut la examen!
*
E aici.
La mine.
În cel mai intim loc. Aici unde îmi permit totul?! O privesc din nou:
− Tot în curu’ gol…
În lumina rece a neonului o disec vizual:
Are cam un metru cinzeci, așa lungită cum e și aduce destul de bine cu un om, doar că ceea ce se vor picioare sunt mai mult niște tentacule ținute laolaltă, brațele sunt fără încheieturi, iar capul e mult prelungit spre spate.
Impresia generală e favorabilă, ca atunci când vezi un animal frumos. Îți place deși nu ai putea exprima în cuvinte de ce.
Tăcerea se prelungește, iar peste ochii mari și negri se lasă o pleoapă.
− Hmmm! Mă scarpin în barbă: Ceva jenant… o frăție, ceva?
− Sunt studentă la antropologie, e bine? Facem un tur al galaxiei. Nimeni nu m-a citit până acum… doar tu. Iar face botul ăla frumos, iar tentaculele ce țin de picioare se foiesc unele de altele.
− Bine. Am priceput. Ai fost demascată. De ce nu te-ai retras? Universul te așteaptă…
− Aaaa! Nu știii!
− Pune-mă la încercare.
− Sunt niște reguli…
Mi-aduc aminte de căutările Google
− Yap! Și niște cabale, nu? Care-i pedeapsa pentru că ai fost demascată?
− Oooo! Știi!!!!!!!!!!!!!!
Se prelinge pe mine, iar boticul de căprioară mă tamponează agresiv.
E caldă, e fierbinte, și fremătătoare.
Mă năpădește.
…
Am o stare de sublim orgasm și decartez cum nu cred că am mai făcut-o vreodată. Nesățioasă absorbește tot.
Stă deasupra mea încă vibrând, iar tentaculele terminate cu pernițe -ventuze se sprijină pe pieptul meu. Ghearele se extrag, străvezii, și-mi trasează dungi albe pe piele:
− Da. Reguli josnice… copilărești. Dar numai pentru că am vrut eu. Ochii tăi… Ochii tăi atunci când m-ai văzut prima oară… Privirea aia m-a pătruns până în vintre, ca tu, acum!
Las, mental, să se scurgă totul, încerc să redevin rațional, dar pot?!
Mă autoimpun:
− Țumpii! O pauzică mică, să se reîncarce acumulatorii…
Mă sușesc de sub ea și mă înfig în pachetul de țigări.
O urmăresc cu colțul ochiului și cu un pic de spaimă: oare voi mai simți vreodată acea încleștare totală?
Vine pe la spate și mă cuprinde cu toate tentaculele.
Arde, și-o las dracului de țigare!
*
Fido latră isteric.
Ușa se deschide și un ins, lejer negricios, își face apariția. Până să sar eu, ea ridică o lăbuță-tentacul.
Se duce-n hol de unde-i aud vorbind. Ciripesc, ce ciripesc, uneori pe tonuri cam ridicate, apoi el pleacă.
Violeta mă scarpină cu ghearele ei translucide sub șold:
− E timpul să plec. Rămâi cu bine, frumosul meu.
Poate voi reveni!
*
O urmăreasc cum se prelinge pe ușă și cad cu capul pe pernă:
− Ahh, Violeta! Ce mi-ai făcut?
Tentaculele tale…
***
Mihail stories 