− Păi… pe când eram scafandru…
− Ha! exclamă Costică ridicând privirea de pe tabla de șah. Numa’ scafandru n-ai mai fost, încolo… de toate!
− Da, măi dihanie! Abia terminasem școala și, cum n-am luat la facultate din prima, dar fiind întreținător de familie (taică-meu murise cu un an în urmă), mă amânaseră cu armata până după majorat. Știți cum era, partidul mi-a găsit imediat un rost și m-a trimis la canal, la Midia Năvodari unde se începea tronsonul dinspre mare.
− Și eu am servit la canal, se bagă Zolo, eram instructorul brigăzii artistice „Floare de bărăgan” …
− Halal! exclamă Don Professore, eu mai lipseam pe-acolo, să predau subtilitățile matematicii. Cu-așa marfă, de minune că s-a urnit ceva pe-acolo…
− Eram tânăr, mă. Și știi că n-am fost niciodată ușă de biserică. Chiar îmi plăcea. Trăgeam de covrigul unui Bugeac de cinci tone toată ziua. Mașină faină, mă, le-am prins pe alea cu motor original Ford, de 5000 de centimetri cubi și 140 de cai, mușca din țărână, mă! Te simțeai viu și-au ăștia pe-acolo niște tătăroaice…, dar când s-a anunțat că e nevoie de-un scafandru n-am ezitat o secundă.
− Nhihăiță, baba și cu mitraliera… Ce-aveai tu în clin cu scafandreala? Tre școală pentru asta, mă.
− Era perioada aia eroică, că n-ai ști… Tu cum ai ajuns maistrul Gică de la sculărie, că nu te-a fătat mă-ta cu strung cu tot!
− Ia, lăsați omul să povestească, se bagă împăciuitor Don Professore, mirosind scânteieri de personalitate.
− Mda… continui, examenul a fost scurt: care-și ține cel mai mult respirația și n-are rău de mare. Eu am avut bojocii cei mai tari, iar la faza cu răul de mare am mințit cu nerușinare. Și, iată-mă trecând puntea la bordul vasului de salvare Bursucul, care fusese de fapt un barcaz de optzeci de tone care se pensionase împreună cu tot echipajul și fusese tras în fundul radei. Când, la furtuna aia cumplită din, da’ voi n-aveți de unde ști, s-au prăpădit atunci o mulțime de vase și-apoi s-a pornit la construcția digurilor din stabilopozi care să ofere refugiu sigur, așa…
Fac o pauză strategică, pufăi trei fumuri din țigară și rad un pahar de bere:
− Unde rămăsesem? Aha! Atunci s-a prăpădit și Lotusul, cu tot echipajul, a fost jale mare, iar Comandamentul Naval a trimis Bursucul în dana uscată, i-au mai bătut două nituri, l-au vopsit, i-au pus motoare noi și, iaca noul vas de salvare. Acuma… cu echipajul altă afacere. A încropit Căpitănia și aici cum a putut. Eram toți, unul și unul!
− Dacă toți erau ca tine, îi de minune că nu s-a scufundat la prima ieșire în larg, se hăhăie Zolo.
− Eram adunați de prin toate colțurile țării, doar căpitanul era de meserie, dar să nu crezi, în câteva luni ne-a transformat în adevărați lupi de mare. Și să nu credeți că Vasiliu, că așa îl chema pe căpitan, ar fi fost vre-un cine știe ce marinar cu experiență, avea doar treizeci și trei de ani și-o moacă de contabil cu mânecuțe, unul dintr-ăla zelos și conștiincios, care cu timpul va deveni neapărat contabil-șef. Căpitanul avea o față blândă, chiar timidă, pistruiată (nu bătută de vânturi sau bronzată, căci, nu știu de ce, dar Vasiliu nu se bronza), sprâncenele blonde și păr bălai, de ucrainian, atent pieptănat cu cărare. Vorbea cu o voce înceată, care părea că scârțâie. Cred că folosea mai des decât toți ceilalți căpitani din Serviciul de navigație al Mării Negre astfel de cuvinte ca „vă rog” sau „fiți amabil”. Trebuie să vă zic de la bun început că Vasiliu, Vasea cum îl alintam când nu se afla prin preajmă, se pricepea bine la treburile marinărești. Nici nu mai trebuie spus că la noi pe vas domnea o ordine exemplară. Asta așa e. Atât că n-avea căpitanul nostru acea cutezanță proprie marinarilor, și echipajul, alcătuit cum vă zisei, din băieți tineri, îmbuibați cu povești de Jules Verne sau Jean Bart, care știau să prețuiască romantismul mării, nu putea să nu regrete acest lucru. Câte o dată, știți, e plăcut să auzi de pe puntea de comandă țipetele unui lup de mare trecut prin ciur și dârmon: „Tunete și fulgere! Toată lumea pe covertă, ocupați-vă locurile, ridicați ancora!”. Fără nici un fel de „vă rog”…
Și-apoi, Vasea avea o baftă teribilă. Noi eram încredințați că furtuna poate să înceapă numai după ce căpitanul a adus vasul în port. Dimpotrivă, era destul ca Vasiliu să dea ordinul de ieșire în larg, pentru ca orice furtună să se potolească numaidecât. Altor nave puteau să li se întâmple (și li se întâmplau!) tot felul de neplăceri. Alte nave puteau să treacă (și treceau!) prin tot felul de încercări. Cu Vasea la cârma Bursucului nu se întâmpla nimic de felul ăsta. Poate știți, e un praf împotriva rechinilor. Arunci o capsulă și poți să te scalzi liniștit căci nu se vâră nici o dihanie. Are praful ăsta un miros de nu-l suportă ăștia. Ei bine, Căpitanul Vasea era mai tare ca praful: orice nenorocire căuta să-l ocolească cu trei ancabluri!
Eram de juma’ de an pe mare și mi se părea deja că-s scafandru de o viață-ntreagă. Nimic spectaculos, câteva vase eșuate, câțiva nefericiți înecați, aproape că mă blazasem. Se făcuse toamnă, iar Bursucul era ancorat în rada Sulinei. Nu știu cum și de unde (tot partidu-i vinovat!) căpitanul Vasiliu aflase că picasem la examenul de facultate la mustață, pe motiv de „analiză matematică” așa că mă chema la el și mă tortura metodic cu funcții continue și derivabile, reprezentări grafice și alte alea. Așa a fost și-n noaptea aia. Îmi venise rândul de cart așa că Vasea a apărut cu trei coli de hârtie migălos umplute cu exerciții numai bune de spart creierii până dimineață și m-a bătut prietenește pe spate: „Ai carte, ai parte!”.
Semnalul de naufragiu l-am primit pe la miezul nopții, când furtuna era în toi. Trebuie spus că golful Musura e parcă anume destinat a fi adăpost în caz de furtună. Închipuți-vă o potcoavă între capetele căreia stă o monedă. Potcoava e golful Musura, iar moneda era insula Falca sfărâmată. Toată furia furtunii se spărgea de insulița asta, care stă la intrarea în golf. Desigur, când e furtună se ridică și în golf valurile, dar ele nu mai prezintă nici un pericol.
În noaptea aia însă se stârnise și în golf ceva de neînchipuit. Vântul își schimba mereu direcția și bătea în rafale, de parcă ar fi vrut să doboare micul vas. Vizibilitatea era infectă. Pe deasupra valurilor gonea o perdea deasă de stropi. Luminile orașului, de obicei puternice și clare, erau învăluite într-o pâclă.
Deasupra mării se ridicase o geană de lumină roșiatică, difuză, care producea o impresie lugubră.
M-am dus să-l anunț pe căpitan care dormea buștean deși nava avea un ruliu înfiorător care te arunca din dreapta-n stânga ca pe o surcică, iar Vasea, după ce s-a șters pe față cu un prosop umezit, m-a rugat frumos să trezesc echipajul și să ridicăm ancora pe câtă vreme el cere ordine de la căpitănie.
N-aveam ce scula căci băieții erau treji cu toții și adunați unul în altul ca să nu-i ia vântul. Echipajul se învioră imediat căci știa că acum furtuna se va potoli repede, în bunul obicei cu care ne obișnuise căpitanul Vasiliu. Așa s-a întâmplat și de data asta: abia a ordonat Vasea ridicarea ancorei, că vântul a început să slăbească văzând cu ochii. Când ieșeam din golf, furtuna dispăruse. Bătea, desigur, un vânt proaspăt, marea se mai zbenguia, dar furtuna își luase tălpășița cu coada-ntre picioare.
La revărsatul zorilor eram aproape de Falca sfărâmată. Vasul de la care primisem semnalele de naufragiu se scufundase de vreo trei ceasuri, iar echipajul fusese salvat de un tanc petrolier care naviga fără încărcătură. Era dat dispărut doar un singur pasager de pe bordul răposatei nave Mica Nigrum, prima și ultima navă pe care a avut-o Academia Română de Științe care la rândul ei a fost desființată pen’că mirosea a imperialism (ghinion!)
Ni s-a ordonat să cercetăm cu atenție locul naufragiului și să încercăm să-l găsim pe acest pasager.
Căpitanul mă cheamă pe puntea de comandă. Vasea ținea în mână o radiogramă. O recitea și fața lui exprima o sinceră nedumerire. O mutră de-asta cred că face un contabil când constată, deodată, că în borderoul de plăți au fost trecute două versuri dintr-o arie de operetă.
− Ascultă, tovarășe, îmi spune, cu ochii la radiogramă, o căutăm pe Mica Nigrum… Aici reciti, din nou, radiograma, apoi o împături cu grijă și-o vârî în buzunarul vestonului. Știi ce au ei în cală?
Cum Mica Negrum fusese a unei academii m-am exprimat că au, probabil, diverse aparate științifice.
− Din păcate te înșeli. Au niște fulgere.
− Ce fel de fulgere? îl întreb siderat.
− Globulare!
− Ei, lasă-mă, exclamă Costică.
− Adică cum, globulare? Adică, așa? Ca niște bile? Ha! Fulgere-bile, tare asta!
− Am citit eu câte ceva, se pronunță, cumva ezitant, Don Professore. Îmi căută privirea: fulgerele sunt fascicule de plasmă produse de ionizarea excesivă a atmosferei datorată marii diferențe de potențial electric dintre doi nori învecinați. În cazul unui fulger de mare amploare, energia electrodinamică declanșată de-a lungul unui fascicul de plasmă este atât de mare încât smulge, brutal, electronii din atomii de gaze atmosferice, în cantitate atât de mare încât apare fenomenul tensiunii superficiale (ca în cazul baloanelor de săpun), astfel că plasma ionizată rămâne captivă într-un cocon de electroni de formă, îndeobște, sferică. Dar asta nu durează mult căci odată combustibilul (electronii liberi) își regăsesc pozițiile în jurul nucleelor atomice, învelișul protector cedează iar plasma interacționează, de obicei violent, cu moleculele de gaz producându-se o explozie de toată frumusețea.
− Așa-i profesore! Ai nimerit-o! îl tachinez, distrându-mă să-l văd cum se burzuluiește. Ei bine, închipuie-ți că pe atunci n-aveam mai multă minte de câtă are Zolo acum, lovesc fără de milă de jur împrejur, așa încât am reacționat la fel: Ce… globulare, toa’ căpitan?
Vasiliu n-a mai apucat să-mi răspundă. Semnalizatorul de cart a strigat: „Om la apă!” și toți ne-am bulucit la tribord.
În apă se afla nu un om, ci o barcă pneumatică. În barcă se găsea într-adevăr un om. Prin binoclu se deslușea bine inscripția de pe botul bărcii: „Mica Nigrum”. Vasiliu nici n-a trebuit să-l caute pe naufragiat, căci el s-a înfățișat singur și credeți-mă pe cuvânt că era o figură tare ciudată, în orice caz cel mai ciudat naufragiat pe care l-a salvat vreodată.
După toate aparențele, nici nu s-a prea bucurat că a fost găsit. Cânta un cântec pirateresc, acompaniindu-se de chitară. Din când în când lăsa chitara, vâra un pantof în mare, lua apă și stropea geamantanul care ocupa aproape jumătate din barcă. Apoi lua iar chitara și cânta cât îl ținea gura:
Îmi place să văd pânza fremătând,
Pe căpitan văzduhu-adulmecând…
Tu, Madona, aibi grijă de pirați!
O, sfinți, pe mateloți să nu-i uitați!
Mi s-a făcut lehamite și mie,
La naiba cu atâta acalmie!
− O fi suferit un șoc nervos, se pronunță și doctorul nostru, un rezident tinerel care, înainte de-a ne trata, se încuie la el în cabină, iar gurile rele zic c-ar consulta niscaiva notițe de prin facultate.
Fără prea multă ceremonie l-am săltat pe punte. Cu tot cu geamantan, pentru că se apucase de mânerul lui cu amândouă mâinile.
− Mulțumesc, spuse, punând cu băgare de seamă valiza pe punte. Dați-mi voie să mă prezint: Antoniu Dănuț Preda doctorand al Facultății de Energetică, an terminal.
Era purul adevăr. Am avut foarte curând prilejul să ne convingem că tânărul din fața noastră chiar era doctor în științe energetice, dar atunci, pe punte, semăna mai degrabă cu un brigadier de hamali din port. Imaginați-vă un vlăjgan de aproape doi metri, într-un maiou, cu pantalonii uzi, suflecați până la genunchi. Avea o față plăcută, deschisă, veselă, cu pomeții obrajilor proeminenți, nas cârn și doi ochi căprui depărtați unul de altul. Părul negru, pana corbului, tuns pe-o parte, ud cum era, tot îi cădea, ca o meșă, peste sprâncenele stufoase, de unde-l sălta la loc, pe cap, cu un gest al mâinii stângi care-i devenise tic nervos. Zâmbea într-una cu niște dinți mari, albi, în stare, cred, să roadă lanțul de la ancoră și, în general era foarte mulțumit de sine și de tot ceea ce era în jurul lui.
− Sunteți de pe „Mica Nigrum”, îl întrebă politicos căpitanul.
Tânărul doctorand dădu din cap:
− Exact. Naufragiat, ca să zic așa… De mic copil visam la o aventură ca asta. Antoniu Dănuț râse cu dinții lui mari și continuă pe un ton confidențial: Chiar de la început aveam impresia că o să mi se-ntâmple o aventură. Ba chiar am ochit din vreme locul unde se afla barca asta. Acum toți traversează oceanele cu plutele, cu bărcile… Ați auzit de Kon Tiki, nu? Spuneți-mi, unde m-ar fi dus curentul ăsta?
Vasiliu se încruntă (nu suferea oamenii ușurateci), mestecă din buze și spuse pe un ton plictisit:
− Îmi pare bine… Îmi pare bine. Băieți, duceți-l în salon. Doctore, vezi, te rog, dacă are nevoie de ceva.
− Are nevoie de mâncare, bombăni rezidentul nostru, vizibil gelos pe această aparență stenică, el fiind mic, bondoc, și cu tendințe spre obezitate. E sănătos ca… făcu o pauză, căutând, se vede treaba, o expresie originală, apoi răsuflă adânc și încheie: E sănătos ca un buhai!
Toți cei care nu erau de cart îl însoțiră pe Dănuț în salon. Geamantanul îl căra el, iar chitara și pantofii le duseră, solemn, băieții. Doctorandul nostru le plăcuse numaidecât la toți.
După ce l-am echipat corespunzător, din efectele navei, și-a dat gata două porții de pârjoale în sos tomat, Antoniu Dănuț Preda se întinse, căscă de-i pârâiseră fălcile și se vedea bine că-l trage ața la somn, dar se scutură leonin și puse geamantanul pe masă:
− Și acum, să vedem ce mai fac dihăniile mele.
Zicând asta meșteri ceva la încuietorile geamantanului și…
Am văzut niște fulgere și am auzit un tunet. La drept vorbind n-a tunat. A răsturnat cineva un scaun și bucătarul a scăpat din mâini compotiera. Dar fulgerele erau cele mai autentice fulgere globulare.
Încă pe când eram mic am văzut un fulger globular. Asta s-a întâmplat la Soveja, pe o furtună. Dar fulgerul ăsta l-am văzut de departe, pe când astea stăteau la doi pași de mine. Erau pe puțin o duzină, umplând tot geamantanul. Cele mai mari erau cât pumnul șefului nostru de echipaj, adică cu un diametru de vreo cinsprezece centimetri. Toate se deosebeau la culoare. Numai două, mici de tot, erau negre, celelalte aveau diferite nuanțe-liliachie, verzuie, portocalie, galbenă… unul, de pildă, răspândea o lumină cenușie palidă, altul era de un roșu aprins…
Când Dănuț Preda deschise geamantanul, în salon se făcu deodată mai mult loc, căci toți se traseră la pereți. Atunci se lăsă o liniște atât de adâncă, încât se auzea bâzâitul slab al fulgerelor. Pe urmă Antoniu Dănuț luă în mâini un fulger verzui:
− Ce tot bâzâi: îl întrebă cu duioșie în glas. Nu-ți place vecinătatea asta? Ei lasă că te mutăm. Te mutăm noi… Dănuț vârî fulgerul în buzunarul pantalonilor și bâzâitul încetă. Omul zâmbi satisfăcut: Perfect!
Asta era prea de tot.
Rămăsesem buimaci, altfel n-aș putea să zic. Da, eram buimăciți și nu puteam scoate o vorbă.
− Acestea sunt fulgerele dumitale? Se auzi din ușă vocea calmă a căpitanului Vasiliu. Va să zică ai salvat o parte?
− Astea-s, zâmbi Antoniu Preda. Dar patru sute șapte bucăți s-au scufundat. Grosul încărcăturii. Tot fulgere alese, standard. În valiza asta aveam doar niște exemplare de experiență. Înțelegeți?
Căpitanul părea să fi înțeles. Noi, în schimb, știți, nu pricepeam nimic, absolut nimic! Și-atunci, deodată, parcă s-a rupt un stăvilar: ne-am năpustit care mai de care cu întrebările. Dar nimeni nu s-a apropiat de masă. La urma urmei ne era pur și simplu teamă. Închipuiți-vă că cineva ar deschide pe masă un geamantan plin cu șerpi; poate sunt dresați, totuși te cam trec fiorii… trebuie să recunoașteți că fulgerul globular nu e cu nimic mai bun (cel puțin la prima vedere) decât un șarpe veninos.
− Faceți liniște, băieți, spuse căpitanul. Tovarășul Preda o să vă explice acum totul.
− Numai că nu acum! spuse Dănuț pe un ton rugător. Mai întâi trebuie s-o găsim pe Mica Nigrum și să încercăm să scoatem la suprafață încărcătura…
Fie, am să vă explic, cedă el pe neașteptate. Am să vă explic în câteva cuvinte. Fulgerele globulare naturale sunt sălbatice, instabile. Ele ating uneori dimensiuni uriașe, cu un diametru de până la zece metri, dar au o existență scurtă, de cel mult două-trei minute. Ei bine, noi ne-am propus… Fulgerul globular, fraților, e un excelent acumulator de energie. Uneori e mai convenabil ca energia să fie transportată sub formă de fulgere globulare decât să fie transmisă prin cablu, sau depozitată în baterii. Priviți! Preda scoase din geamantan un fulger mare, galben. Chestia asta cântărește o nimica toată, vreo zece grame, dar conține suficientă energie pentru a pune în funcțiune o basculantă pe timp de un an. Ce e drept, noi nu am reușit încă să facem fulgere care să se conserve ani întregi. Deocamdată ele trăiesc de obicei puțin, vreo opt sau zece luni, rareori un an sau un an și jumătate.
Preda aruncă neglijent fulgerul în geamantan și scoase altul, foarte luminos.
− Iată o altă specie, pentru iluminat. Dă lumină cât un bec de trei sute de wați și nu se arde și nu se sparge… Ăsta, fulgerul negru, emite mai ales în radiații calorice, infraroșii. Acum, e drept, are o nuanță cenușie, dar când vom perfecționa tehnologia aceste fulgere vor fi absolut negre.
− Și… hm… nu-s periculoase? Întreabă cineva.
Dănuț izbucni în rs:
− Ia încercați să le luați în mână! Hai, care ai curaj?!
Spre cinstea băieților noștri trebuie spus că nu s-a fofilat nimeni. Toți s-au apropiat de geamantan.
− Dar mai întâi să închidem hublourile, ne preveni Antoniu. Dihăniile mele pot să-și ia zborul. Sunt cam nărăvașe…
Am scos și eu cu băgare de seamă din geamantan un fulger liliachiu. Trebuie să vă spun că era o senzație ciudată! Cam așa de parcă ai încerca să ții în mână o picătură de mercur, sau un săpun ud. Ți se pare că ai ceva în mână, dar cum apeși un pic, fuge… Fulgerele n-aveau, într-adevăr, aproape de loc greutate, în orice caz nu cântăreau mai mult decât niște baloane cu aer pentru copii. Fulgerul liliachiu era complet rece, pe când cel roșu abia puteai să-l ții în mână. Bucătarul, care a pus mâna pe el, l-a aruncat imediat la loc în geamantan.
− Fiți cu băgare de seamă, prieteni! Vă rog să fiți cu băgare de seamă! Repetă Dănuț. Trebuie să vă purtați delicat cu ele. Ia să vă arăt eu…
Dar n-a mai apucat să ne arate. Am fost convocați pe puntea de comandă:
− Uite-o și pe Mica Nigrum, spuse Vasiliu. Poți s-o admiri!
De fapt nu prea aveai ce admira. Din apă răsăreau numai vârful catargelor. Izbindu-se de stânci Mica Nigrum s-a scufundat cam la o sută de metri de Falca sfărâmată.
Închipuiți-vă două creste stâncoase, ce se cațără din mare și se întind paralel pe o distanță de un sfert de milă. Stâncile erau negre, joase și răsăreau din apă ca niște măsele stricate. Cunoșteam bine Falca asta Sfărâmată. Multe vase și-au găsit aici sfârșitul. Pe vreme de furtună valurile se plimbau în voie pe deasupra stâncilor și lumina micului far instalat pe una din stânci se vedea prost… Da, Falca Sfărâmată știa să muște rău!
− Adâncimea nu e mare, spuse căpitanul. Vreo cinsprezece metri. Ei, ce spui? Am putea scoate fulgerele astea? Notează, te rog, că e o acțiune voluntară. Așa mi s-a transmis de la direcție. Cine poate ști cum au să se comporte sub apă…
− Da, foarte interesant! Interveni Antoniu Preda. Noi am făcut tot felul de experimente cu ele, dar să le ținem sub apă…, ei bine, asta nu ne-a trecut prin cap! Până acum e de presupus că s-au conservat, dar… Dacă explodează unul, iau foc toate celelalte și atunci s-a zis cu insulița asta. Știți ce? Dănuț se întoarse spre căpitan: dați-mi un acvalang și intru eu. Am să pot. S-a făcut?
Vasiliu mestecă multă vreme din buze, apoi mă întrebă:
− Dumneata ce zici?
I-am zis că sunt gata să cobor. Dar dacă voi găsi, totuși, un costum pe măsura lui Antoniu Preda, e mai bine să coborâm amândoi, pentru că fulgerele astea, așa cum a spus chiar Dănuț însuși, sunt nărăvașe.
− E-n regulă! exclamă Dănuț. Mergem împreună.
I-am explicat că, la bord, decide căpitanul.
Vasiliu a mestecat încă multă vreme din buze, uitându-se plictisit la catargele care răsăreau din apă.
− Mergeți amândoi, spuse în cele din urmă. Încărcați fulgerele în barca pneumatică și le duceți pe insulă. Uite colo; vedeți? Am să chem prin radio un șlep, fiindcă nu vreau să-mi expun Nava.
Trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă, chiar așa nebun cum mă știți. În două rânduri am avut prilejul să particip la îndepărtarea unor mine submarine. Eu le legam, cu mii de precauții, într-un ham special, apoi mă îndepărtam prudent, iar ele erau scoase la suprafață în capătul unui catarg lung de unde erau duse la mal pentru a fi dezamorsate sau distruse de către geniști, dar alea erau niște lăzi negre acoperite cu scoici și iarbă de mare, aproape familiare prin prezență, în schimb fulgerele luminau. Și cum mai luminau! Când am ajuns la cală și le-am văzut, am simțit o dorință irezistibilă de a ieși cât mai repede la suprafață… Fulgerele iradiau o lumină fantastică- puternică, scânteietoare, fremătătoare. Era ceva înfiorător, dar frumos. Știți, lumea submarină e bogată în priveliști frumoase. Dacă, de pildă, te culci pe spate și te uiți prin valuri la soare, vezi un joc de culori uluitor. Dar o frumusețe ca asta nu mai avusesem prilejul să văd. Nici nu știu cum să mă exprim. Luați niște briliante, măriți-le pe fiecare până la mărimea unui cantalup, aruncați-le în apă și luminați-le… Apa era verzuie-albastră și foarte curată, iar fulgerele iradiau o lumină galben- portocalie. Rezulta o priveliște feerică cu totul neobișnuită: în apă jucau niște culori de o strălucire orbitoare, de la galben-portocaliu până la purpuriu.
Am uitat să vă zic că fulgerele se mișcau. Pluteau, legănându-se încet, ca niște meduze mari, ceea ce stârnea un joc de culori cu neputință de descris. Nu mai spun de bulele de aer care se ridicau la suprafață la fiecare expirație a noastră; ei bine, cea mai uluitoare era luminiscența acestor bășici. Nu știu în virtutea căror legi ale opticii se întâmpla lucrul ăsta, dar fiecare bulă de aer era luminată pe dinăuntru și lumina asta era alta decât lumina din apă. Bășicile aveau o luminiscență roșie, portocalie, galbenă, pe câtă vreme apa își menținea mereu o nuanță mai dulce-purpurie, verzuie, albastră. Nu mi-am închipuit niciodată că pot exista combinații de culori atât de bogate…
Antoniu Preda prinse un fulger și-l privi cu atenție. Mi s-a părut că nu era prea mulțumit și se temea de ceva. De fapt îmi închipuiam eu de ce anume ar putea el să se teamă. Dar teama de la început, ca să zic așa, a trecut și trebuia o spaimă mult mai mare pentru a mă inerva din nou. Nici eu nu știu de ce dar aveam convingerea că nu se va produce nici o catastrofă.
Pe urmă Preda a coborât în cală și a început să aleagă fulgerele. După câte îmi dau seama, le alegea pe cele mai periculoase. Am observat că erau mai luminoase decât celelalte.
Am avut bătaie de cap cu fulgerele astea. Le scoteam câte două-trei bucăți. Preda le pescuia cu o plasă, mi le dădea mie, iar eu le scoteam la suprafață și le puneam în barcă. Când adunam vreo douăzeci- douăzeci și cinci de bucăți, mă urcam în barcă și vâsleam până la insuliță. Aici descoperisem o scobitură în stâncă pe care-o alintam peșteră, la gura căreia întinsesem o foaie de cort. Le depozitam acolo, apoi mă întorceam la Preda sub apă. Din oră în oră făceam câte o pauză și câtă vreme noi ne trăgeam sufletul venea o șalupă de pe Bursucul ( ancorat la vre-o două ancabluri, căci Vasiliu a refuzat să se apropie mai mult), iar băieții schimbau buteliile cu aer comprimat.
Începusem pe la unsprezece. Pe la șase seara pe Mica Nigrum mai rămăseseră maxim o sută de fulgere. Ne-am aburcat din nou acvalangurile socotind că vom termina înainte de lăsarea întunericului, dar a fost să fie altfel.
În primul moment nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Ne căzneam în cală (fulgerele alergau de parcă erau vii și nu voiau să se lase prinse), când deodată am simțit că la suprafață s-a petrecut ceva. Apa se întunecă și se auzi un vuiet înfundat. Apoi am deslușit zgomotul elicelor. În astfel de cazuri scafandrul nu se înșeală niciodată! Mi-am dat seama că Bursucul se îndepărtează.
Uraganul s-a abătut pe neașteptate. Pe Marea neagră se întâmplă așa toamna. Bursucul nu putea să nu plece, căci altfel ar fi fost aruncat pe stânci. Trebuia să plece neîntârziat. Vasiliu nu a mai avut timp să ne prevină, căci era nevoit să salveze nava și echipajul. În locul lui aș fi procedat întocmai.
Noi doi am rămas pe Falca Sfărâmată.
L-am dus pe Dănuț pe insuliță. Am izbutit să ieșim la mal și să ne vârâm sub foaia de cort. Ne-am scos acvalangurile și am răsuflat mai în voie. În peșteră era lumină și cald, de la fulgere.
Vântul se întețea. Deodată s-a făcut întuneric. Ochii obosiseră al naibii din pricina luminii puternice a fulgerelor. Nu mai vedeam aproape nimic. De altminteri ce-aș fi putut vedea? Peștera se afla la vreo treizeci de metri de țărm. Valurile asaltau furioase insulița, se prăvăleau pe stânci, se înălțau ca un zid cenușiu-murdar…
Totul a durat vre-un sfert de oră, poate și mai puțin.
− Ei, cum stăm cu aventura? L-am întrebat pe Antoniu Preda.
− Perfect, mi-a răspuns el. E interesant de știut ce-o să fie mai departe.
Băiatul părea să nu-și piardă firea cu una cu două. I-am spus că nu ne paște nici o primejdie: stăm aici până trece uraganul, apoi vine Bursucul și ne ia.
− Totul ca într-un roman care se respectă, spuse Dănuț. Un naufragiu, o insulă nelocuită, comori de pe un vas naufragiat… Niciodată un naufragiat nu a fost înzestrat cu atâta energie. Avem aici energie cât ar cuprinde zece trenuri cu păcură. Observă ce minunat este ambalată această energie, nici măcar nu te mânjești pe mâini.
Antoniu Preda tăcu. Pe fața lui am observat o expresie de îngrijorare.
− Da, sunt amuzante dihăniile astea, urmă el cu o voce voit veselă. Aproape vid… O plasmă gazoasă: un amestec de nuclee de atomi de gaz și de electroni liberi. Peste vreo cinci ani fulgerele vor deveni produs de larg consum. Ai să intri în magazin și ai să spui: „Dați-mi și mie două bucăți…”.
Îmi dădeam seama că Dănuț deschisese înadins discuția asta. Era ceva ce-l îngrijora, iar el voia să-mi distragă atenția. L-am întrebat de ce nu se descompun fulgerele.
− E un câmp magnetic, îmi răspunse. În fizică asta se numește efect pinch, sau efect de comprimare. La început apare o descărcare electrică în formă de coloană, apoi, sub presiunea propriului ei câmp magnetic, coloana de plasmă gazoasă se comprimă și se transformă în vapori. Plasma comprimată se încălzește și începe să iradieze lumină. Se poate chiar realiza o compresie la care plasma va începe…
Antoniu Preda nu-și sfârși vorba. De sus căzu ceva peste foaia de cort. Am ieșit imediat din peșteră și când mi s-au obișnuit ochii cu semiobscuritatea, am văzut că era barca noastră pneumatică, pe care valurile o azvârliseră pe insuliță. Cu chiu cu vai am izbutit să trag barca sub o margine a foii de cort peste care am îngrămădit niște bolovani.
Vântul deveni tot mai aspru, picăturile de apă izbeau în față ca boabele de grindină. M-am vârât din nou în peșteră. Dănuț examina un fulger portocaliu și cânta indispus:
Mi s-a făcut lehamite și mie
La naiba cu atâta acalmie!
Hei! Hei!
Văzându-mă, tăcu și aruncă imediat fulgerul la o parte.
− Oricum, e plăcut să naufragiezi cu o încărcătură ca asta, spuse cu o voce voioasă care suna fals. Pentru niște naufragiați e o întreagă problemă să facă focul, pe când noi avem în cantități nelimitate căldură și lumină…
− Ascultă, Antoniu Dănuț, l-am întrerupt eu. Hai să dăm cărțile pe față. Ia spune, ce s-a întâmplat? Văd că ești neliniștit.
Preda îmi aruncă o privire, apoi își făcu de lucru cu acvalangul.
− Hai spune, stărui. N-are rost să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
− Bine, răspunse posac. Știi… dihăniile s-au răzvrătit. Sub apă presiunea e mai mare și procesul de formare a atomilor din plasma gazoasă s-a accelerat. Nu mai poate fi oprit. Fulgerele se încălzesc. Vezi, luminează tot mai tare. Nu va trece mult timp și…
Antoniu Preda tăcu.
− Explodează? întrebai.
Antoniu Preda dădu în silă din cap.
− Da. Nu prea-mi pare rău de fulgere. E o serie de probă. Le-am încercat rezistența la transport: cu trenul, apoi cu avionul, acum cu un vapor… au rezistat foarte bine. La un naufragiu nu ne-am gândit. Nu, nu-mi pare rău de ele. Vorba e însă unde ne ascundem?…
− Peste cât timp se va produce… explozia?
− Peste vreo oră jumătate.
− Ce-ar fi să le-aruncăm în mare?
Dănuț râse forțat:
− M-am gândit și eu la asta. Nu merge. Închipuiește-ți unde o să le ducă vântul ăsta! S-ar putea produce accidente, ba chiar catastrofe. Nu sunt niște fulgere obișnuite, sunt încărcate cu o energie de mii de ori mai mare ca a unui fulger, sau a unui trăsnet normal. Nu, în nici un caz, n-aș putea să trăiesc cu asta pe conștiință.
− Atunci să le dăm la fund.
− Fulgerele sunt mai ușoare ca apa, n-au să se scufunde. Și apoi au să explodeze și sub apă…
Ascultam urletul vântului. Uraganul trecuse și acum bătea numai un vânt puternic. Ar fi fost însă o nebunie să ieșim în larg cu barca pneumatică. Așa gândea și Dănuț.
− Poate vine Bursucul? întrebă el.
După mine slabă speranță. Deși vaporul se afla probabil pe aici pe undeva, aproape, Vasiliu nu s-ar apropia de Falca sfărâmată nici mort pe o vreme din asta. O să aștepte să se calmeze marea. Mai ales că nici nu știa că fulgerele vor exploda.
I-am explicat lui Antoniu Preda în câteva cuvinte ce fel de fire avea căpitanul nostru.
− Crezi? Spuse gânditor Dănuț. Mie mi-a făcut impresia că… nu știu cum să-ți explic… În trecut astfel de oameni au descoperit țările și mările pământului, iar în viitor au să zboare spre Lună, spre Marte, spre stele…
Mi l-am închipuit pe Vasiliu conducând o astronavă și am ridicat din umeri.
− Tu îți închipui că acolo au să zboare oameni cu totul deosebiți? întrebă Dănuț. Nu. Au să fie tot niște oameni oameni precum căpitanul vostru, ca tine… Da, da! Iar peste o sută de ani au să se alcătuiască legende despre dânșii și în aceste legende ei au să apară ca vitejii din poveste… De altminteri fulgerele mele au și ele firi deosebite, spuse Antoniu Preda zâmbind. Unele sunt încăpățânate, altele rele, șirete. Sunt și unele liniștite, blânde. Am observat că cele mai bune fulgere, cele negre, sunt întotdeauna modeste. Nu aruncă scântei, nu bâzâie, nu te orbesc. Au însă mai multă energie și sunt, ca să zic așa, mai cumsecade decât cele care bâzâie într-una. Brusc se pare că-i vine o idee: Ce-ar fi totuși să semnalizăm. Îîî? Ascultă aici…
Trebuie să spun că Antoniu Preda era vrednic de toată lauda. Atunci nu prea-mi închipuiam încă ce e explozia unui fulger. Mă obișnuisem cu ele și mi se păreau familiare și destul de inofensive. Dănuț, însă își cunoștea prea bine dihăniile. Totuși nu s-a lăsat copleșit de panică și capul lui continua să lucreze bine.
Ideea lui nu era rea deloc. În orice caz asta ne oferea o oarecare șansă de salvare. Trebuia să luăm un fulger, să ne urcăm pe creștetul unei stânci și, fluturând prin fața lui o bucată din foaia de cort, să transmitem semnale către Bursucul, indiferent pe unde s-o afla. Ce e drept, nu știam în ce direcție se află vasul dar fulgerul răspândește lumina circular, pe toată circumferința.
Nu era o plăcere să ieși din peștera caldă. Obosisem peste măsură, cu atâtea scufundări, iar urcușul pe stânca abruptă era greu chiar și pentru un om odihnit. Vă mărturisesc că m-am gândit din nou să aruncăm în mare blestematele alea de fulgere, ca să le ducă vântul unde-o fi să fie. Dar nu i-am spus nimic lui Antoniu Preda. Dacă e s-o pățim, măcar să rămânem camarazi până la sfârșit.
Am tăiat o bucată din foaia de cort, Dănuț alesese unul din cele mai luminoase fulgere îl pusese în plasă și-am început urcușul. Stânca nu era prea înaltă; să fi tot avut vreo cinci metri dar eu nu vedeam nimic. Ochii, inflamați din pricina luminii puternice mă dureau și lăcrimau. Totul în jur părea cufundat într-o beznă desăvârșită. Am fost nevoiți să învelim fulgerul în foaia de cort pentru că ne orbea.
Acești cinci metri n-am săi uit cât oi trăi. Vântul rece și umed mă silea să mă lipesc de stâncă, iar stânca era ascuțită, parcă ar fi avut ghimpi. Mi-am zdrelit până la sânge mâinile și genunchii și m-am lovit la un umăr. Și dacă totuși am ajuns sus, asta se datorează numai lui Dănuț. M-a azvârlit, pur și simplu, pe creștetul stâncii, pe când eu n-am mai putut să mă trag în sus.
Semnalul de primejdie, vestitul S.O.S., constă în nouă lumini, șase scurte și trei lungi. Fulgerul se tot smulgea în bătaia vântului. Legasem plasa de curea, căci în mâini țineam pânza. Nu vedeam nimic. Fulgerările mă orbiseră cu totul. Din pricina luminii puternice o durere cumplită îmi sfredelea ochii. Apoi am căzut într-o stare de apatie. Mi-am zis că Bursucul nu o să vie; Vasiliu nu o să cuteze să se apropie de Falca sfărâmată. Dar semnalizam mai departe. Trei scurte, trei lung, trei scurte… La început mai număram semnalele și făceam pauză de cuvânt, pe urmă m-am încurcat și nu le-am mai numărat. Mâinile lucrau singure: trei puncte, trei linii, trei puncte…
Nu-mi mai aduc aminte cât timp a trecut. La un moment dat Dănuț m-a tras de picior. M-am întors și mi s-a părut că văd, ca prin ceață, o fâșie de lumină dănțuind pe întinsul mării. Era reflector cel mare de pe Bursucul care venea spre insulă cu amândouă motoarele ambalate la maxim.
Cu chiu, cu vai, m-am dat jos de pe stâncă. Antoniu Preda mi-a luat plasa cu fulgerul și m-a târât în peșteră unde mi-a pus o compresă cu apă rece peste ochi. Durerea a mai slăbit, iar eu mi-am permis, în sfârșit , să mă relaxez.
După o jumătate de oră a venit șalupa. Nici acum nu știu cum au reușit băieții să se apropie de stânci. Valurile vuiau atât de tare că nu se auzeau strigătele oamenilor. Șalupa se tot umplea cu apă pe care trebuia să o scoatem în permanență.
De cum se văzu pe punte Antoniu Preda se repezi către Vasiliu și-i strigă:
− Tovarășe căpitan, vasul să plece imediat de aici… Imediat!
Nu puteam să-l văd pe Vasiliu, așa cu ochii bandajați cum eram, dar i-am auzit vocea- politicoasă, scârțâită, și foarte calmă:
− Fii, te rog, liniștit. Avem tot timpul să ne îndepărtăm.
Mi-am ridicat, în ciuda protestelor doctorului, bandajul de pe ochi căci voiam să-l văd pe căpitan. Vă jur că era la fel ca întotdeauna!
− Grăbiți-vă, tovarășe căpitan, grăbiți-vă, stăruia Dănuț panicat la culme. Fulgerele pot să explodeze dintr-o clipă în alta!
− Mulțumesc, am să țin cont de sfatul dumitale, răspunse căpitanul. Totuși nu ne convine să ne grăbim prea mult, și la ochii holbați ai lui Antoniu Preda se explică: Explozia va crea un val uriaș, un tsunami care se propagă cu o viteză de avion, așa că tot nu scăpăm noi de el. Mașinile însă trebuiesc cruțate, vom avea nevoie de ele pentru o manevrabilitate maximă.
Dănuț ronțăi câteva clipe cele spuse de Vasiliu și-apoi izbucni în râs:
− Aveți dreptate, tovarășe căpitan, și se apucă să fluiere cântecul lui preferat.
Fulgerele au explodat abia peste o oră, când Bursucul se afla la cincisprezece mile de insulă.
Mi-am ridicat din nou bandajul și împreună cu ceilalți am fugit pe punte.
La pupa, spintecând întunericul nopții, se ivi un disc galben, care se răspândea cu o viteză uluitoare. În primul moment semăna cu Soarele pe jumătate ascuns după orizont. Apoi focul se înălță, deveni alb-liliachiu, lumină marea zbuciumată și se stinse brusc, lăsând în zare o geană de lumină roșiatică ce se destrăma încet.
Insula Falca sfărâmată încetase să mai existe.
− Faină poveste, oftă Don Professore, iar eu săltai o sprânceană crezând că mă ia peste picior, dar privindu-l picat în reverie realizai că-i sincer.
− Și, totuși, exclamă Zolo care tot butona la smart, aici apare o insulă, fulgerele tale n-au sfărâmat-o de tot?
− Ba de tot, dar probabil au mai rămas stânci submarine. Aluviunile Dunării s-au sedimentat acolo și a apărut o nouă insulă, care se numește acum, nu mă întrebați de ce, insula K, sau insula Fericirii. Apropo, cică ne certăm cu ucrainienii a cui e…
− Și tu ce-ai făcut?
− Eu? Ce era să fac? Doctorii de la Constanța au zis că am trei puncte cu desprindere de retină așa că am fost pensionat cu fast de către căpitanul Vasiliu și echipaj și m-am întors acasă, unde am stat orb vreo două săptămâni supravegheat acerb de maică-mea și soră-mea, cu rândul, ca să nu-mi scot bandajul. Mi s-a dat păpică în gură ca la bebeluși, ba chiar la budă eram dus de mânuță. Nici de fumat n-am putut să fumez că cică mărește tensiunea vaselor de sânge capilare… Dar m-am reparat că știți că nu-s rău de carne și-apoi a început celălalt joc: țară, țară, vrem ostași. Patria mă chema sub arme!
− Povestea ta, spuse gânditor Costică, are o singură și majoră hibă: Cum se face că, deși le-ai prezentat ca pe niște realizări sigure, impedimentul cu statul sub apă presupun că putea fi depășit, nimeni nu a mai auzit de fulgerele tale globulare?
− Eeee, altă poveste. Explozia insulei nu numai că a panicat anumite minți obtuze din organismele de conducere comuniste, auzindu-se voci care cereau întreruperea imediată a experimentelor ca fiind prea periculoase, dar a creat valuri și la propriu și la figurat. Rușii s-au burzuluit imediat și, bănuind că dezvoltăm o nouă armă, au cerut toată documentația conform cu Tratatul CAER și regulile Pactului de la Varșovia. Românii au trimis și ei ceva și-apoi, poate-ați auzit de orășelul ăla din Siberia care a făcut bum! Trei mii de oameni calcinați într-o secundă. Oricum, după armată, cu treabă prin București, am trecut și pe la Dănuț (îmi lăsase ăsta adresa), a ieșit maică-sa și, la o cafea și-o dulceață, mi s-a plâns că nu-l mai vede mai deloc: „Vine o mașină de armată îl ia și lipsește cu săptămânile”. Cică i-a zis că lucrează la niște săgeți de lumină care pot să topească oțelul ca pe ceară.
− Ei, lasă-mă, explodă Costică. Acuma ne-o bagă pe aia cu tancurile laser ale lui Ceașcă. Măi, ce om!
− Da, mă dihanie, nici eu n-am legat atunci, dar mai târziu… fulgerele globulare ar fi sursa de energie perfectă pentru niște lasere de mare putere care sug megawații ca pe te miri ce. Și… nu te mai minuna așa, citește și tu printre rânduri. Cum se face că din toată lumea asta mare cel mai mare laser din lume se află tocmai la Măgurele? Mai ai vre-un neuron funcțional? Zece petawați, mă. Știi cât înseamnă asta?
− Zece urmat de cincisprezece zerouri, răspunde instinctiv Don Professore.
− Mda, o dă cotită Costică, o fi ceva, că tare știi tu să mai îmbârligi lumea. Da’ eu nu cred o iotă!
Gașca s-a spart, eu am strâns în urma lor, am dus în bucătărie…
N-aveam tihnă.
Mă duc și iau din sufragerie unul din albumele cu poze, ăl mai vechi.
Uite-mă în diverse ipostaze, de la copchil până la adolescentul rebel și tânărul responsabil (he!!!) de mai târziu. Trag o poză din banda de staniol, în spatele ei, camuflată, se află o alta, o fotografie cu zimți, cam ștearsă, din care rânjesc către aparatul SMENA mutrele a doi flăcăi trași în costume de scafandru. Eram într-o pauză de odihnă, în barca pneumatică, și doctorul, venit să ne verifice nivelul azotului din sânge, ne-a tras în poză.
Dănuț mă ținea de umeri, aveam amândoi în câte-o mână o sferă luminoasă, și râdeam către obiectiv cu inocența tinereții.
***
Mihail stories 