− Cu plăcere, oricând sunteți binevenit, domnule, spune Maria și deconectează linia. Se apleacă pe spate, în scaunul ei, iar cu mâinile își masează mușchii gâtului pe care-i simțea încordați și dureroși.

Unul din voluntari vine cu o tavă, iar ea ia o cafea, cu un zâmbet recunoscător. Lumina roșie de pe consolă clipește din nou. Maria ezită, apoi apasă butonul pentru a se deconecta. A lucrat continuu în ultimele cinci ore așa că își poate permite o pauză de cafea de cinci minute.

Ridică cana și ia o înghițitură. Cafeaua are un gust de ars, astringent, ca și cum laptele s-a acrit. Dar are gâtul uscat, așa că o bea oricum. În ultima vreme, o mulțime de lucruri au gust nașpa. Nu este sigură dacă de vină este mâncarea, sau papilele ei gustative. Iar cana nu-i curată; pe margine există o urmă slabă de ruj. O așează pe birou lângă tastatură. Maria aproape că a uitat când s-a rujat ultima oară.

 Se autentifică din nou și consola se aprinde imediat. Își drege vocea:

 − Vă mulțumesc că ați apelat la linia centrală de consiliere în domeniul sănătății, numele meu este Maria. Îmi puteți spune, vă rog, simptomele principale?

 După o pauză, o voce bărbătească spune:

 − Ei, eu am o erupție… Și o răceală. Iar ochii îmi sunt iritați.

 − Mulțumesc, spune ea și dă clic pe linkul care afișează ecranul de diagnostic de pe monitorul ei. De fapt nu mai are nevoie, dar obiceiul s-a înrădăcinat.

 − Cum arată erupția? Mici stropi, sau pete mari umflate?

 Ea așteaptă, cu mâna pe mouse, răspunsul lui. Casca bâzâie slab. Își imaginează tânărul care a lăsat telefonul jos și își ridică tricoul pentru a verifica.

 Se uită în jur către ceilalți operatori, toți făcând același lucru. Ei bine, nu chiar toți: sunt câteva birouri goale astăzi.

 Răspunzi la apeluri, citești scriptul, introduci datele. Și când apar anumite cuvinte, sau expresii cheie, introduci codurile de alarmă. Apoi zâmbești (apelanții pot auzi asta în vocea ta) și explici.

 Apoi, sistemul se pune în mișcare. Iar pe console, luminile de apel continuă să clipească.

 − Puncte, se decide apelantul, într-un sfârșit. Sunt un fel gâlme mici de culoare roșiatică spre maro. Am crezut că am avut doar un guturai. Știi cum e, am trecut cu toții prin asta. Dar am început să mă simt un pic febril, iar apoi am observat aceste pete. Pe gât, apoi pe picioare. Acum sunt peste tot pe mine. Și în interiorul gurii, ca niște ulcere albe.

 Maria trecu apoi prin restul întrebărilor standard și, în sfârșit, cuvântul, pe care aștepta să-l vadă încă de la începutul apelului, apăru pe ecran.

 − Ai pojar, spuse ea.

 Fără coduri de alarmă. Fără echipe medicale în costume Hazmat, fără tehnicieni încruntați care să descarce date și să calculeze grafice, fără șefi care să plece grăbiți la întâlniri cu oficiali guvernamentali. Maria își reaminti cât de speriați erau în acele zile de început. Simptomele nu păreau să aibă o cauză comună. Mai întâi variola părea să fie favorita. Dar apoi Ebola și boala Creutzfeldt-Jakob și-au avut, de asemenea, zilele lor de glorie. Chiar și ciuma bubonică s-a băgat în seamă.

 − Pojar? repetă bărbatul. Cum au copii? El avu un râs scurt. Ha! OK! Pojar… Deci, ce ar trebui să fac acum?

 − Doar odihnește-te, spuse Maria, și ia-ți niște Claritine și Clotrimazol unguent, se dau fără rețetă, dar să le folosești doar dacă este absolut necesar.

 − Asta e? Asta-i chiar tot ce trebuie să fac?

 Ea dădu volumul din cască mai tare. Auzul ei nu mai e ce era.

 − Da, spuse. Asta e tot.

 De fapt, cazuri dramatice, cu lumini intermitente și sirene, n-au fost nici la început. Apelurile erau aproape toate aparent banale, cam aceleași în fiecare zi: tuse, răceli și infecții toracice. Nimic serios.

 Tehnicienii de laborator au încetat să mai lucreze toată noaptea, oamenii în halate albe au început să pară mai puțin îngrijorați. A fost o iluminare generală a atmosferei, un sentiment de criză evitat.

 Dar apelurile continuau să vină.

 − Nu există nici un plan de tratament specific, continuă Maria, pentru că … ea se oprește, gândind: pentru că vei fi mort în termen de trei luni, dar continuă: sistemul imunitar va porni la luptă cam în 7-14 zile.

 − Bine, răspunse el, cu un oftat de ușurare. Ar trebui să stau departe de locul de muncă? Suntem foarte puțin personal, evident, și …

Maria își apasă mâna pe piept:

 − Da. Doar …, fii cu familia ta cât mai poți, aproape că apucă să zică, dar continuă cu o vioiciune bine antrenată: Vă recomandăm să stați acasă până când simptomele vor dispărea.

 Peste câteva săptămâni el va suna din nou. Pentru că, chiar dacă simptomele rujeolei au dispărut, el va avea unele noi. Operatorul care îi va primi apelul îi va emite o rețetă prin telefon, urmând protocoalele Second Wave. Medicamentele vor calma oreionul, sau gastroenterita, sau orice altceva va avea, și el va simți că revine pe picioare.

 Pentru o vreme.

 − Bine, așa o să fac, spune vocea la urechea ei. M-am gândit, știi, cu tot ce auzi, dar … bine, oricum. Un alt mic râs: pojar! Și-l poate imagina clar, pe acest bărbat, zâmbind și clătinând din cap. Mulțumesc, Maria, nu? Mulțumesc atât de mult… Mă simt deja mai bine.

 Dacă va mai suna și a treia oară, conform scenariului i va spune că trebuie să meargă la o clinică specială pentru un tratament suplimentar. Operatorul îi va căuta adresa și îl va trimite la unitatea cea mai apropiată de casa sa: Este bine, știm ce provoacă asta. Virusul a fost identificat și suntem în așteptarea unui vaccin. Permiteți-mi să vă spun unde trebuie să mergeți. Aveți un stilou, sau doriți să încarc indicațiile, pentru dumneavoastră, pe mail?

 Nu există vaccin, desigur. Fără tratament. Facilitățile nu sunt de fapt clinici ci doar locuri în care se poate muri decent.

 − Sunteți oricând binevenit, domnule, spuse Maria și deconectează linia.

Așa se sfârșește lumea: nu cu o explozie apocaliptică, ci cu un strănut.

Nu se poate împotrivi hohotului de râs isteric care îi izbucnește din gât. Se alege cu o privire ascuțită din partea managerului, dar fără niciun comentariu. Operatorii au foarte multe libertăți în această perioadă.

 Medicii și personalul de laborator au fost considerați lucrătorii cheie la început, dar Maria și echipa ei sunt cei care și-au câștigat respectul în aceste ultime zile. Este nevoie de un anumit tip de abilitate pentru a fi mereu cu un zâmbet pe față, pentru a-i face pe apelanți să creadă, chiar dacă pentru puțin timp, că totul va fi bine.

Își luă cafeaua rece și-și despachetează sandvișul pe care l-a luat mai devreme de la automat. Are un gust la fel de rău precum cafeaua așa că îl pune înapoi în punga de plastic. Oricum, nu i-a mai fost foame de ceva vreme.

Simptome? Bine… N-am mâncat de trei zile. Pierderea poftei de mâncare este un simptom?

Da. Este. Vei avea nevoie de tratament suplimentar, apelantule…

Maria își puse casca și apăsă butonul de apel de pe tastatură.

 − Vă mulțumim că ați sunat la Linia Centrală de Consiliere în Sănătate. Numele meu este Maria, puteți să-mi spuneți simptomele voastre primare?

 Degetele ei plutesc peste tastatură și caută locația celei mai apropiate clinici de casa ei.

                                    ***

Ne apropiem de coasta dealului. Trag ușor de hățuri, iar Agata, iapa mea de patru ani, se oprește ciulind urechile și fornăind ușor în aerul rece al dimineții.  Cu un mic efort, căci implantul nu a mai fost folosit de mult, inițializez vederea panoramică. În spate, urcând poteca îngustă și bolovănoasă, îi văd pe cei patru trégheri călări ducând de dârlogi câte un cal, iar în ariergardă pe fiul meu cel mare, Cyril.

Ridic brațul drept cu pumnul strâns. Cinste lui, băiatul e vigilent. Micul convoi se oprește, iar eu mă cobor de pe cal. Îmi iau binoclul și caut un loc bun pentru observare.

Așezat strategic, între patru dealuri, castelul îmi apare ca un bătrân anaconda străduindu-se, cu ultimele puteri, să strivească o broască țestoasă. Lovitura nucleară l-a ratat cu puțin, domul central fiind doar fisurat, dar spirala zidurilor de apărare a fost spulberată în partea vestică iar nimeni, se pare, nu s-a mai obosit să repare. Acum se ridică, mohorât și dezolant, din cețuri. Nici o mișcare, nici un semn. Îmi privesc cronologiul apoi fixez binoclul pe turnul de apărare din dreapta.

Un spot verde și două roșii. Semnalul. Ridic semnalizatorul răspunzând. Doar un flash de confirmare și totul redevine static.

Când a patra soție mi-a murit în brațe, la doar șaisprezece ani, fără a-mi lăsa un urmaș, războinicul din mine a acceptat înfrângerea dureroasă și umilitoare. M-am retras, în dezonoare, pe domeniile mele așteptând să mor, încet, odată cu lumea asta care mi-a fost cămin atât amar de timp. Doar fiul cel mare m-a urmat, iară sihăstream de mai bine de șase ani atunci când am primit acea ciudată și neașteptată vizită.

Cyril mi-aduce dinainte un omuleț cam la cincizeci de ani, ușor cocârjat, îmbrăcat într-o sutană neagră prea largă, murdară de noroi, și speriat foarte. Repede am priceput că e doar un actor prost căci privirea lui iscoditoare scanează cu colțurile ochilor, absolut profesionist, încăperea, iar de pe fața lunguiață, plină de crețuri mici, prefăcătoria și șiretenia se pot aduna cu polonicul.

− L-am găsit dând târcoale, iar norocul lui a fost că Cezar și Aristotel erau legați căci îți mai aduceam doar anteriul. Spune că vrea să vorbească cu un mare luptător al războaielor clone. I-am zis că nu se află pe aici nici un războinic și să-și vadă de drum, dar a insistat făcând aluzie la un semn de recunoaștere pe care acesta l-ar avea și-atunci m-am gândit să-l aduc dinaintea ta.

− Ia spune, străine… Ce nevoi te îndeamnă la drum primejdios prin vremile astea tulburi?

− Prea buna mea stăpână, căreia îi sunt credincios secretar și trezorier, începe mieros, pe care viteazul nostru războinic o cunoaște, m-a însărcinat cu un mesaj pe care să-l înmânez personal, de la care să aștept un răspuns, indiferent care ar fi acela.

− Și… cine este stăpâna ta, mesagerule?

− Numele stăpânei mele este Isabela.

Isabela, aaa, ce tinereți tumultoase… Prea frumoasa Isabela, la fel de alunecoasă precum mesagerul ei. Isabela maestră a artelor interzise, dar și în cea a iubirii care, cândva, de mult, parcă prea de mult, m-a adăugat în panoplia trofeelor sale. Prea bine! Este timpul pentru o revanșă.

Parcă citindu-mi gândurile, cocoșatul grăi:

− Deci… acesta să fie acel războinic căruia trebuie să-i înmânez mesajul?

− Este posibil. Să citesc mesajul și-apoi vei vedea.

După o scurtă ezitare, secretarul face o pasă cabalistică extrăgând de sub sutană un pergament făcut sul apoi, așezându-se într-un genunchi, mi-l înmânează cu amândouă mâinile. Coțcar, coțcar, dar individul nu a uitat bunele maniere; desfac sigiliul și citesc:

„Dragul meu prieten, drag. Ahh, Isabela, acum suntem prieteni, ai? Vremuri tulburi și agitate ne-au îndepărtat unul de altul, dar eu ți-am păstrat în suflet toată dragostea ta  dimpreună cu toți banii din pungă, scrâșnesc aducerii aminte, dar cu o doză de umor: ce naiv mai eram! Ultimile evenimente, ce nu decurg prea bine pentru poporul nostru, atât de încercat în luptă, m-au convins că este timpul la o schimbare. Călătorului îi șade bine cu drumul. Aha! Fugi, lașă mică! Apoi mă-ncrunt pe dinăuntru: că parcă eu oi fi mai breaz: cine s-a ascuns în capătul ăsta de lume ca să moară precum leul bătrân și rănit? Eeee? Isabelo, Isabelo, joci murdar. Special ne-ai aruncat în aceeași oală, ca să nu te mai pot refuza…  Dar a pleca la drum  acum, când totul se prăvale în jurul nostru, ar fi o nechibzuință vecină cu moartea dacă nu ai avea un tovarăș priceput care să înlăture primejdia rea; și-atunci eu m-am gândit la tine. Neînfricatul meu spadasin, artist în ale războiului, doar tu ești acela care ar putea să ne scoată, teferi, la liman.  Așa fată dragă, periuța moale pe spinarea mea, strânge mrejele în jurul prăzii. S-apoi? Are și ea dreptatea ei. Ce-ți oferă? O aventură, poate ultima aventură, o alternativă demnă de luat în calcul hibernării letargice în așteptarea unui deznodământ umilitor. Ai făcut tot ce-ți stătea în puteri să faci, dar nu-i de demnitatea ta de soldat să vezi cum îți mor femeile în brațe la nici șaisprezece ani încercând, în chinuri, să nască, să vezi trădarea din jurul tău care a condamnat această lume printr-un atac mârșav, sub centură, în chiar structura ei genetică. Această aventură ar putea fi prilejul stingerii unei datorii pe care o am către tine, înzecit, căci dobânda va fi pe măsură. Nu ezita, drag prieten, căci, deși nu ai nimic de pierdut, ai avea atât de mult de câștigat!

A ta, cea care nu te-a uitat niciodată, Isabela!”

      Fac plata către salahori. Atunci când caii lor încep să coboare, precaut, pe poteca îngustă și pietroasă, arunc un gândac în spinarea aceluia din ei care nu mi s-a părut a fi localnic. Micul robot se agață de vesta insului și, după ce își încleștează ghearele în pielea tare, arată acum identic cu celelalte capse. Implantul din stânga se activează. Oriunde va merge, pe această planetă, voi fi avertizat atunci când își iese din rutină. După ce mai rotesc odată privirea apuc cei doi cai de dârlogi și cobor în urma băiatului meu.

 Șuier ușor, iar Cyril își bagă pintenii în burta calului. Încremenesc amândoi.

− Încet, băiete! Locul ăsta-i plin de capcane.

− Chestii mortale?

− Nuuu! N-ar putea ascunde o asemenea energie potențială de senzorii mei și mi-am făcut atent temele pe când eram pe culme, nu… chestii mici, lui Isabela îi place să se joace…

Brusc, Cezar se lipește cu burta de pământ. Aristotel încremenește în poziție de aport, apoi zvâcnește lateral dreapta exact la timp pentru a scăpa de o limbă translucidă ce a făcut să șuiere aerul exact pe locul în care stătea. Cezar face, sincron, un salt în față și se camuflează din nou. Aristotel pășește-n față expunându-se până-n ultima zecime de secundă. Limba translucidă pornește spre el, dar Cezar o interceptează cu un salt atletic sfârtecând-o în fălci. Capătul retezat se zbate haotic aruncând cu un gel alburiu în toate direcțiile apoi se retrage în pământ.

− Limba soacrei. Te lasă chior, ciung, sau olog, dar nu te omoară. Armă de demobilizare. Să te întorci târându-te, să vadă toți ce pățesc cei care încalcă teritoriul, care imobilizează oameni și fonduri pentru a-l trata și a-i asigura subzistența nefericitului căci, un om rănit e mai scump decât unul mort. O armă perfectă pentru Isabela, așa cum o cunosc eu. Mie mi s-a făcut foame, iar caii dau semne de oboseală… O să facem tabăra aici.

− Dar suntem la câteva sute de metri de castel…

− Foarte bine! Înseamnă că ne-au văzut. De-or avea vreo nevoie, să vină ei la noi. Se întunecă. Eu, unul, nu-mi mai risc câinii și caii pe jucăriile Isabelei.

*

„Vind doua topoare din otel calitate superioara. Postat 17:53 14.11.2023, expiră 21.11.2023 id=470.586”

Bre… omu’ ăsta-i dus cu capu’: de vreo patru ani tot pune anunțul ăsta, cam la trei luni odată și însoțit de aceiași poză sugestivă, de m-am simțit obligat 😀 să o postez și eu.

Mi-am tras un scuter electric, acu’ de black Friday, la plesneală (50%, e-o foame de bani, frate, ce nu s-a pomenit. Deci fac comanda vineri, pe la prânz, și sâmbătă mă sună că-i cu obectu’ la poartă, nici n-aveam bani destui în casă, de l-am abordat frontal: ai scris în SMS cash, sau card, n-ai Reader, nu-i vina mea, mergem la primul bancomat, să scot lozu’) , să mă mișc și eu mai slobod, o țigare, o pâne și-altele pe-acolo, că tare-i silos să, scoate mașina din garaj, bagă mașina-n garaj pentru temirice și-mi zic:

Bre, toți după furat. Cât îl las, 5 minute-n față la vre-un butic, mă-ntorc pe jos.

Drept pentru care ș-așa deci… m-am înfipt pe laptop și-am târguit de la EMag, nici prea ieftin că-i din oțel chinezesc tip plastilină, nici prea scump că le plătesc reclamele, o alarmă (113 decibeli- îți curge sânge din urechi), și-un lanț țeapăn.

Nici n-apuc s-ating butonul că și-mi vine confirmarea pe Mail, și mi-am și eu momentul meu de plăcută efuziune.

A doua zi deschid radios, cu speranțe îndreptățite, telefonul, la o bipăială discretă și, DA! primesc mesajul: Produsele vândute de Little Domi din comanda 3419…. mi-alunecă ochii, sunt pregătite pentru livrare… nu mai citesc, e OK! îmi zic, o fi vre-un subcontractor.

După încă vreo 30 de secunde, iară bipăială.

Măi să fie: Produsele vândute deMax-sell din comanda 3419…. mi-alunecă ochii, sunt pregătite pentru livrare…

Băi, îmi zic, e ceva neclar p-aci. Ăștia ce mai vor?

Intru la detalii, unu’ cu alarma, ăllalt cu lanțul, care va să zică două tarife de transport.

Cum ziceam: Toți după furat! ăștia cred că s-o găsit hoțu’ cu prostu’, așa că le scriu ceva de dulce și trag la imprimantă.

Azi, pe la nouă și-un sfert mă sună: Domnu’ am adus comanda… O țâră, acuș ajung la poartă.

Înfulec portofelul, hârtia și-un tub de superglue și mă reped la poartă. Tocmai ce trăgea o dubiță.

Copilu’ avea amândouă pachetele pregătite, pe bancheta din dreapta.

‒ Alarma, îi zic.

Îmi dă pachetul și-l pun la subțioară.

‒ Lanțul.

Îmi dă și pachețelul ăsta și eu, prestidigitator, dau două dungi de superglue și lipesc hârtia trasă la imprimantă.

‒ Pe ăsta să-l trimiți înapoi cu salutări din partea mea.

Protestează, dar citește biletul:

Eu am făcut o singură comandă către eMAG.ro,

înregistrată cu  #341908670 din 12 nov. 2023, 11:23,

pentru Alarma Antifurt și Lanț antifurt, așa că înțeleg

că cele două produse vin la pachet.

Cine a împărțit comanda în două, ca să plătesc

 transportul de două ori, să-și lege lanțul de gât

și s-arunce cheia, că eu nu sunt fraierul lui.

  rânjește, eu îi dau banii pentru alarmă și-și cată de drum.

De fapt mi-amintisem că e un lanț țeapăn, atârnat într-un cui în magazie, cu care fostul proprietar, fie-i țărâna ușoară, lega cânele.