‒ Mă, îi zic unui amic, la un pahar de vorbă, dacă cumva visezi noaptea că te piși, să n-ai ezitări, să sari imediat din pat, că altfel te faci de decor.
‒ Să nu-mi spui… se hăhăie amicul.
‒ Apăi, măi leatule, tu știi că de la voință, până la putirință, îi cale lungă. Nu zic, s-a învârtit și pe lângă mine, mă îmboldea printr-un vis, dar prostata mea mărită s-a opus eroic, mă, și-am priceput că-i ceva în neregulă de-am belit ochii ș-am sărit în capul oaselor. La mustață, mă, înc-o ’leacă și mă făceam de rușine, dar amicul acesta al nostru, nu spui cine, da’l dibui tu, n-avea complexe de-astea. Mă, și-mi zice că tocmai visa că se pișa așa, cu boltă, hotărât, și s-a trezit cu pijamaua udă până la gât!
Am informat pe toată lumea că de joi nu mai sunt disponibil.
Și, totuși…
Un El la ușă, lejer afumat și disperat:
− Domnu’ Mihai, slavă domnului, se răcesc ouăle!
− Poftim?
− Ouăle, incubatorul!
− Stai o țâră. Aștept pe fi-meu, acuș vine. Cu regret.
− Și ouăle mele? Mă omoară nevasta. Hai! Te iau cu mașina, te-aduc cu mașina. Te rog!
Aprind lumina de pe verandă și-l citesc mai bine. N-are față de criminal în serie. Cumva se citește și el:
− Hai, bre! Colea în deal… Ai mai fost pe la mine.
Mă mai uit odată la el și mutra lui îmi rămâne la fel de indiferentă. De l-aș mai fi văzut, măcar odată în viață, declicul s-ar fi produs.
Iau multimetrul și-o iau după el. În mașină mă zăpăcește de cap de casa pe care abia ce a târguit-o cu banii pe care i-a făcut în UK, mai că ratează o curbă și-mi zic că am avut o inspirație proastă.
O vilă tot numai fier forjat la intrare, intrăm pe o alee și mă dirijează undeva în stânga.
− Intrarea nu-i prin față? risc o întrebare.
− Ba da, da’ mergem la bucătărie…
− Ahaaa! Și la bucătărie se intră prin spate, mă edific.
− Păi, nu? Facem mizerie? Acolo e când vine cineva. Deschid ușile, să intre, eu mă bucur…
Îmi înghit limba.
Intrăm pe undeva pe o ușă mică din termopan la care abia mai ajungea lumina de la becul din stradă și-l văd cum se descalță și pune niște târlici în picioare. Ignor și, după ce-mi șterg, demonstrativ, pantofii pe covoraș, îl urmez.
Pare nemulțumit. După o ezitare o ia înainte. Traversăm holuri întunecoase, facem stânga, dreapta, un miros de cozonaci devine aproape demențial, coborâm și dăm în centrala termică.
Pe niște bănci șase incubatoare:
− Ăsta-i cu buba!
− Adu-n pahar cu vin, cât mă edific.
Nu-mi place să se bage altcineva în gospodăria mea.
− Eee?
− Se face. Dispari că-mi iei aerul.
− Gata! S-a rezolvat!
− Am zis eu! radiază de fericire, da’ ce-a avut?
− Da’ și ti fuși grija? Mai bine dă-mi o bucată de cozonac că leșin aici…
− Văleu! Hai sus! Să o cunoști pe nevastă-mea. Ea-i cu cozonacii!
Mă ridică pe trepte și strigă:
− Dano, domnu’ inginer! O reparat ăla! și spre mine: mă duc să scot niște vin.
Ridic cele câteva trepte. Ea este aplecată, îi văd curbura șoldului apoi mai ridic o treaptă și imaginea se întregește:
− Dana?
Se întoarce brusc:
− Tu?!
− Eu… Se pare că lumea-i mică tare. Dă-mi o bucată de cozonac că fac ulcer.
Se uită a mine cu ochi mari.
‒ Dă cozonacul ăla că leșin.
O puștoaică dă năvală:
− Ce bine miroase, mamă!
Dana se albește la față.
− Domnu’ inginer, direct din butoiul pentru paște. Un aligote, o splendoare, un parfum…
Sună telefonul:
− Tată, unde naiba ești? Scăpăm avionul.
Draci în el de avion. Asta mă doare pe mine acum?
Mă uit la copila asta și ea-mi zâmbește galeș și provocator ca maică-sa!
O povestire publicată în volumul de autor: ”Orașele viitorului” , antologator Dan Popescu.
Războiul lasă în urmă doar remușcări
și pentru învinși, și pentru învingători.
Trec pe lângă troița de pe creastă, iau virajul la dreapta și Orașul se profilează în fața ochilor mei.
Autostrada e praf, totul arată că nimeni n-a mai călcat pe aici de ani buni. Fac slalom printre gropi ajungând în fața obeliscului de la intrare. Se ține bine, sprijinit în cele două statui reprezentându-l pe Atlas, în stânga, și pe Heracle, în dreapta, unul sprijinind cerul, iar celălalt Pământul. Blocurile de piatră au urme de gloanțe, iar în spatele portalului, descopăr un întreg cimitir cu mașini de război.
Aici s-a dat o luptă pe viață și pe moarte, doar ronțăi din buze căci îndelungata singurătate m-a făcut să vorbesc cu mine însumi.
Opresc motorul, cobor, și încep să mă scutur metodic. Praful, praful fin și radioactiv, se insinuează prin toate lagărele slăbite ale unei scule de supraviețuire ce a cunoscut și vremuri mai bune.
− Ce naiba caut aici?
Îmi ascult vocea care se reverberează printre blocuri de piatră, clădiri distruse și arse. Ce naiba… Totu-i praf și pulbere.
− Poate-ți cauți moartea, străine! se aude de undeva dintre ruine și un glonte ricoșează din armura brațului drept, aproape dezechilibrându-mă. Costumul reacționează violent și scormonește cu două raze de plasmă locul de unde s-a tras.
Îl liniștesc cu un gând: Defensiv, Vasil, defensiv, iar apoi cu glas tare:
− Ieși să te văd! Nu-ți vreau răul. Vreau doar să mă închin la mormintele străbunilor mei și-apoi voi pleca.
− Adevăr grăiești?
− Eu sunt Diomede, cel care a luptat în războaiele clone, fiul lui Clymena și fratele geamăn al Diomedei, cea care s-a jertfit pe Tars pentru a salva legiunile lui Cottus.
De pe sub dărâmături încep a se apropia, temători, mai mulți luptători. Sunt în zdrențe, iar pe chipul lor se citește foamea.
− Nu poți fi tu acela. Au trecut după socotelile noastre mai bine de trei sute de ani.
Costumul îl identifică pe vorbitor cu cel care a tras în mine:
− Cine ești tu, cel care ai vrut să mă ucizi neprovocat? Cine ești tu ca să tăgăduiești vorbele mele?
Îl privesc în ochi și cade în genunchi:
− Iertare, mărite Diomede, de spaima omului prost și gândul ticălos. Mai suntem doar o mână de oameni și cred că ne vom stinge. Ai milă! Doar frica m-a îndemnat la un act necugetat.
− Ridică-te! Și voi. Pe acolo, de unde vin, timpul a avut altă curgere. După cum spuneam, vreau să aduc jertfă la mormântul bunilor mei. Apoi voi pleca.
Se aude un suspin de ușurare.
− Dar înainte vreau să cunosc comunitatea. Cum te cheamă?
− Alexis, prea mărite, cade iar în genunchi, suntem puțini și săraci și nu avem fecioare care să se ridice la Înălțimile Voastre.
Mă izbește un hohot. Mă las în genunchi și încep să râd homeric, cum n-am mai râs de zeci de ani, și-apoi printre lacrimi îi văd, nelămuriți și speriați, iar râsul mi se transformă într-un bocet. Un bocet adânc, un bocet din adâncul ființei mele.
Îngenunchează toți și plângem.
Udăm cu apa ochilor străvechile noastre lăcașuri peste care s-a așternut praful și ruina unui război atât de vechi de i-am pierdut socoteala.
Simt o mână pe umăr. Alexis se apleacă într-un genunchi:
− Haideți! Poftiți, Luminăția Vostră! O-ți fi obosit de drum lung, flămând și însetat. Odată avem și noi un oaspete, face un gest din mână. Mă ridic, greoi, în costum:
− Nu mi-ar strica o baie și… mii de zei, nici o femeie n-ar strica. Fecioarele ține-le pentru ăi de-s cu cașul la gură.
Orașul a fost bombardat masiv. Trec pe lângă un Consiliu și o Bibliotecă în ruine ajungând în centru. Printr-o ironie a sorții Marele Amfiteatru a scăpat aproape întreg. Iar sub el e buncărul…, gândesc. Intrăm pe sub poarta lovită de o rachetă, care acum stă crăcănată în sus…
− Cum ați supraviețuit?
− Noi nu suntem din oraș… Noi suntem lucrătorii.
− Sclavii?!
− Da, Luminăția Ta!
− Nu-mi mai spune așa. N-am fost niciodată stăpân de sclavi.
− Iertare!
Avansăm. A doua poartă, intactă, făcea intrarea spre domul acoperit.
− Unii dintre noi, din cei care am mai lucrat în oraș, am știut cum se deschide. Aici radiațiile au fost mai slabe. Ne-am adus femeile și copiii… trei sute de ani de chinuri, mai bine muream. Ăștia suntem…
Amfiteatrul a fost împânzit de sute de bordeie de lut care se întind atât cât pot cuprinde cu privirea. Estimez peste o mie de băștinași.
− Ce le dai de mâncare?
− Cultivăm cartofi, cresc bine și avem șobolani. Nu reușim să-i prindem pe cât de repede se înmulțesc.
− Apă?
− Apa curge dintr-o țeavă, nu știm de unde vine, dar e bună de băut. Adunăm și distribuim, dar ne-am înmulțit… e greu.
Costumul scanează și îmi zice că intrarea în liftul către buncăr e acoperită de moloz.
− Ia 20 de oameni mai vajnici și pune-i să sape aici până dau de un perete de oțel. Iar tu vino și arată-mi unde pot să fac și eu o baie.
Mă cufund în apa fierbinte într-o stare de extaz. Privesc cum face bulbuci pe pielea mea și mă las pe spate în imensa cadă de bronz. Vasil tropăie în colțul în care l-am pus să stea în picioare și simt două mâini mici care îmi cuprind ceafa:
− Al nostru Alexis a zis că nu-ți dorești o fecioară, tu, războinicule.
Mâinile ei sunt ca un balsam. Se preling pe pielea mea precum niște șerpi și-mi găsesc toate extremitățile nervoase pe care abia ce le ating, pentru a reveni apoi, din nou și din nou.
− Adevărat, continuă, căci de ce un războinic ar trebui să învețe o fecioară taina? Un războinic vrea mai mult. Vrea totul. Și atunci, eu, Cybele, stăpâna maternității, m-am simțit obligată. Mâna ei coboară prin apa fierbinte și eu gem. Îmi plac oamenii care știu ce vor de la viață, îmi plac bărbații puternici, îmi place de tine, Diomede.
Mă încalecă și se pogoară asupra mea. Apa începe a se învolbura și cada i se dovedește neîndestulătoare.
Cred c-am adormit. Deschid un ochi. Ea este îmbrăcată în toga rituală.
− Dă jos aia! Imediat! Mă salt din cadă și mă uit după un prosop. Nu văd nici unul și atunci, dintr-o mișcare, smulg toga de pe ea și încep să mă fricționez viguros.
E speriată. Stă într-un genunchi și-și acoperă sânii cu brațul stâng.
− Niciodată să nu mai faci asta. Treci și curăță-l pe Vasil. Mai adu două fete, vreau să-l văd lună. Cine te crezi? Mi te crezi soție?
− Străbunica mea a fost stăpâna Casei cu Sălcii și concubina oficială a guvernatorului, iar de după schizmă a avut grijă ca tradiția să nu moară. Știu foarte bine ce sunt. Ți-am primit sămânța și sunt mândră.
Se ridică din genunchi și mă privește sfidătoare:
− Dacă vrei să mă omori acum, ai să omori și-o parte din tine.
Mă uit la ea: e ca o harpie, mai că nu sare să-mi scoată ochii.
− Sămânța mea nu mai e bună. Iar dacă, totuși, vei rămâne grea, să lepezi fătul ca să nu aduci pe lume un monstru. Treci și freacă costumul, zic mai blând, și… mai stau mult în curul gol?
Alexis e numai un zâmbet. Pe masa de inox sunt chestii diverse, incognoscibile, dar comestibile.
Mănânc cu foamea masculului satisfăcut și-i fac semn să se apropie:
− Vrei mărire? Să te fac șef peste toată regiunea… mai sunt oaze?
− Da. Mai la nord. Mai sunt două. Ne-am războit cu ei în mai multe rânduri, dar n-am reușit să-i dovedim de tot. Rânjește și-atunci îi trag un dos de palmă care-l dă de-a rostogolul.
− Nu-i bine să dorești răul altuia, căci se va întoarce, într-o zi, împotriva ta.
− Iertare, Măria…
− Să ai încredere în mine!
− E cam devreme Preamărite. Abia ce-ai venit. Te-ai ridicat asupra noastră cu puterea unor vremi trecute și-acum vrei să-ți dăm crez. Noi am făcut tot ce ne-ai cerut, am săpat tunelul și-am găsit poarta de fier. Adevărat! Ai arătat că știi locurile, dar nici noi nu am rămas datori. Acum ești fără costumul care te protejează și am putea să te ucidem lesnicios, dar ce folos am căpăta? Căci de la tine, sufletul îmi zice că vom câștiga înzecit.
− Ai gândit bine, Alexis, și ascultă: mărirea e doar o glumă, precum drogul ăla pe care l-ai pus în mâncare.
Alexis se îngălbenește.
− Și nu-s chiar așa ușor de omorât, chiar fără de costum. Acum, arată-mi pe harta asta unde sunt cele două tabere. Mă voi ocupa personal de ele.
Vasil strălucește de curățenie și se deschide să mă primească. Mergem la locul săpăturilor. S-a muncit, nu glumă. Tunelul are aproape zece metri și văd chesonul liftului.
− Înapoi!
Degajez cu câteva jeturi de plasmă și mă apropii de ușă.
Încerc codul primit de la bază și scrâșnesc: Dobitocii! Au schimbat parola…
Cybele, într-o nouă rochie, de data asta din mătase albă, mătură cu faldurile acesteia mizeria de pe jos.
− Poate, Stăpânul nostru Diomede, cel cu o sută de chipuri, are nevoie de asta…
Îmi întinde o cartelă de acces cu dungă vineție.
Străbunica ei nu și-a pierdut timpul degeaba.
Aici totul e intact. Le arăt unde sunt rezervele de hrană, medicamentele, îmbrăcămintea și, în euforia creată, mă îndrept către punctul tactic. Silozurile de la nivelul trei sunt full de focoase nucleare și rachete purtătoare, în stare perfectă, capabile să rupă un asteroid în două, toate setate pe caută și distruge. Sunt la a șaptea așezare importantă pe care o vizitez, iar Comandantul chiar voia să-mi anuleze misiunea, pentru că totul era distrus, zdrobit iremediabil. Mă ia un tremur nervos gândind ce măcel ar fi fost dacă n-aș fi insistat să continui recunoașterea și-am fi aterizat cu toate navele.
Dezactivez toate sistemele și-apoi le blochez. Când mă întorc, din ușă mă privea Cybele:
− De la început am știut că ai venit cu un țel mai înalt, mărite Diomede. Ți se citea în privire.
Alexis mă conduce până la marginea orașului:
− Ne pare rău că nu mai stai.
− Călătorului îi șade bine cu drumul.
Încalec motorul și-i dau bice. Mă opresc pe culme, lângă troiță, și trimit un prim pachet de informații. În cască aud un șuierat de uimire și stupoare: O să se bucure tare comandantul când o să vadă asta …
− Mai sunt două la nord, probabil mai noi, de care nu știam, dar o să trec să le verific și pe ele. Vă trimit harta. Aici am dezactivat. Puteți să lansați când doriți. Să deminăm totul și-apoi să recolonizăm lumea asta pustiită.
O dâră incandescentă coboară din cer și, lovind orașul, ridică o ciupercă de praf și flăcări.
Nu stau să mai privesc:
− Care-i următoarea țintă?
− Ți-am trimis coordonatele și istoricul.
− Legenda?
− Trebuia să te faci actor, face haz operatorul.
− Mda! Mai am doar mai puțin de trei sute zile-luptă și mă-ntorc acasă. Chiar am să mă gândesc…
De după troiță apare Cybele.
‒ Le-ai zis? o întreb.
‒ Da, dar nu toți m-au crezut.
‒ Amin!
Costumul luat din buncăr îi vine ca turnat. Îi fac semn să urce în spate.
În cască îl aud pe operator:
− Vei fi Hetanochir, fiu al lui Uranus și Geea.
Simt presiunea brațelor ei pe pieptul meu și mă cuprinde ceva, așa… ca o căldură:
Era o toamnă blândă, pe nesimțite frunzele se colorau în roșu și-ți picau în cap agale, iar eu picasem, la rându-mi, în borcanul cu melancolie. Disperat de situație și de pereții care mă apăsau greu, mi-am lut o carte și m-am refugiat în parc. Un parc mic, doar cu câteva bănci, o minune scăpată de sub rigla arhitecților urbani datorită unghiului îngust și nepractic în care era poziționat.
Reciteam, de fapt, descoperind sensuri noi acolo unde la prima lectură trecusem superficial când, simt pe mână un bot umed. Dihania, un cățel cât pumnul meu, dar plin de personalitate, se înghesuie, dând aprig din coadă, și reușește să se bage sub hanorac, de unde scoate doar botul.
Rotesc privirea descoperind și proprietarul, de fapt o proprietară minionă, roșcată și cu nasul cârn, care cerceta tufișurile, glăsuind în sotto-voce:
‒ Asimov, trebuie să mergem acasă. Asimov, dacă întârzii la școală o să mă supăr foarte tare!
Asimov, cum era clar că-l cheamă pe teckelul de la mine din poală, își trase nasul și se făcu colac în poala mea. Era clar că nu vrea acasă, iar de școala fetei nici că-i păsa.
Copila mai dădu odată roată prin parc, apoi se înfipse în picioare dinaintea mea:
‒ Asimov, ieși afară! Iar dumneata, om în toată firea, nu-i mai cântați în strune.
‒ Uite, zic, și-a găsit culcuș bun. Cățeii din soiul acesta sunt friguroși, iar eu chiar n-am nici o treabă.
Închid cartea, o bag într-un buzunar la hanorac și-i zic:
‒ Hai! Te conduc până acasă, lasă-l să mai sta la căldurică.
Fătuca m-a privit cu niște ochi verzi, pătrunzători, încercând să discearnă un scop ascuns în propunerea mea, dar eu eram complet sincer, deși fata îmi plăcea, asta-i clar.
‒ Bine! și a luat-o înainte hotărât.
Urcăm dealul prin străduțe și oprim în fața unei case proaspăt renovate:
‒ Dar…
‒ Proprietarul a murit și tata a cumpărat casa, mă informează văzând uimirea mea, și-apoi dictatorial: Asimov!
Bag mâna la piept și-l extrag pe Asimov făcut colac și nefericit foarte. Mă privește cu ochi galeși în timp ce stăpâna îl abordează profesionist, cu o mână pe burtă și alta sub cap.
Ne privim o ultimă oară înainte de a intra pe poartă, iar eu îmi exprim nedumerirea:
‒ Bine, bine! Dar de ce Asimov?!
S-a întors brusc, cu cățelul în brațe, și m-a scanat încă odată:
‒ Dar dumneavoastră știți cine e Asimov?
‒ Iaca știu, zâmbesc amuzat.
‒ Atunci, am să vă povestesc când ne vom revedea, întârzii la școală!
Concediat, dar cu promisiunea unei noi întâlniri, o iau și eu pe străduțe, spre casă, cu frunze aurii căzându-mi pe umeri, cu imaginea copilei pe retină și vocea ei: … când ne vom revedea…
Și-așa au trecut săptămâni, imaginea ei s-a estompat, chiar toamna se pregătea de culcare, eu tocmai închideam o carte de Asimov din care citeam, când simt o zvârlugă sărind pe mine și începând să mă lingă și să se gudure frenetic.
Asimov.
Alături, ea, privindu-ne ușor amuzată, parcă matern.
‒ De ce Asimov?
Îmi zâmbește blând și brusc îmi face semn:
‒ Hai! Am să te duc undeva unde nu cred c-ai mai fost!
Mă ridic de pe bancă cu Asimov la piept, dar după ce-am străbătut câteva străduțe s-a cerut jos. Aici pare în mediul lui. Zburdă, doar întorcând din când în când capul să vadă ce facem noi. Nu cred că am mai fost pe strada asta, Asimov se oprește și latră, răgușit.
‒ Aplecă-te! îmi zice fata, și-o văd dând cu mâna dreaptă deoparte niște mărăcini și strecurându-se înăuntru. O urmez, cu mărăcinii brăzdând urme pe hanorac și… surpriză. Un foișor din lemn, înconjurat din toate părțile de buruieni.
‒ Hopa! exclam.
‒ Asimov l-a descoperit, îmi zice fata, scheuna că nu poate să vină la mine și a trebuit să mă târăsc până la el. Nu, că-i extraordinar?!!!
Mă ridic în picioare, rupând cu umerii o mulțime de bălării, și examinez locul: foișorul e putred tot, dar încă se ține bine, cum constat împingând cu umărul într-un stâlp. După ce-mi termin examinarea îmi cobor privirea spre ea. Acum stă într-un colț, cu genunchii la gură, și-o privire speriată:
‒ Nu știu ce-a fost în capul meu…
Tremură. O iau în brațe. Arde toată.
‒ Nu!
Gâfâi ușor cu capul ei pe umeri și totuși ceva nu-mi dă pace:
‒ De ce Asimov?!
Se urcă pe mine, sânii ei mă împung agresiv în piept și-mi pune un deget pe buze:
‒ Bunicu’, bunicul citea mult SF și-i plăcea de Asimov, spunea că i-ar place să trăiască într-o lume de-a lui.
‒ S-a dus, continuă văzând semnul meu de întrebare, iar tu, tu citeai o carte de Asimov, dragule!
Ultima oară a venit plângând:
‒ A murit Asimov.
Am căutat s-o consolez, dar parcă firele care ne uneau se rupseseră.
Apoi foișorul a fost demolat, iar la întrebările mele constructorul mi-a zis că proprietarul a vândut tot și a plecat în occident.
Am extras textul ăsta din povestirea Prefăcutele fețe ale nopții, premiată de Helion în 2018, tocmai pentru a ilustra că nimic nu s-a schimbat de atunci în starea mea de spirit, relativ la politichia română.
„În fața ta numai bube, plutesc, aerian, decorativ, întinde mâna, ia și tu buba ta, arde-o cu fierul de călcat, fă-o dreaptă, îndreapt-o să se asorteze cu liniia gurii, cu linia curului, cu linia pe care trebuie să o urmăm pe drumul de căcat care se varsă într-o bubă de rahat cu miliarde de handicapați cu ochi, dând din mâini, grași, slabi, cuminți, obraznici, proști, șmecheri, varză, apă și pământ, zare de oase răsărind din neant, dezastru ecologic urmat de terraformare în spirale genetice înghesuite, în aburi de alcool pur expirat pe gură, văduve vesele încarcerate în oglinzi de metal exalând impresii uitate, dinamică sufletească pierdută în spații uitate, agonia pruncului nenăscut uitat în pântece pe când răsărea soarele, jalea interstațială a neuronului rămas fără sinapsă, usturimea inghinală a unei penetrații ascunse, neavenite, pe direcții compromise, pe trasee interzise, din spații nedefinite, ascunzișuri de forță pentru băieți de băieți unde în ropote de aplauze să o scoată să dea cu ea de masă ca să crape obrazul fetei de rușinea dintre picioare, în octombrie pe seară, când ia pus-o cu un bec nou la WC, pe unde un carcalac se răscrăcăna vioi că acum are lumină poa’ să mănânce rahat în tihnă luându-se la întrecere cu plasma de tre’pă trei de pe covoare rupte de trecători grăbiți în lupta cu diavolul.
Carnagiu uman răuvoit de voi, înțeles de noi, uman, mereu la fel în catacombe grecești, răsunând salve de tun în urdiile noastre ciumate, printre pupile de lașe orizonturi incerte, la margine de șanț acolo unde te-a aruncat mă-ta.”
Aglomerat, deși e abia ora opt. Scot bilețelul cu data și numărul de ordine, îmi pun ochelarii și citesc cu glas tare:
– Eu am numărul doisprezece, unde să mă așez?
– Ce număr, dom’le? Aici nu-i cu număr, aici îi cum am venit. Eu sunt aici de la șase! se agită un moș încă verde, la fel ca pălăria de pădurar, cu pană de păun, pe care o ține bine îndesată pe cap deși pe hol e destul de cald.
– Iar eu de la șase și un sfert, se agită o bătrânică, cu un șirag imens cu perle din plastic sidefiu la gât, și sunt după domnul. Treceți la rând.
– Bine, dar la ce ne-a mai dat asistenta biletele astea? protestez mai mult generic pentru că situația era clară.
– Alea le dă așa, ca să știe ea câți are pe zi, da’ aici să stă la rând, așa să știi.
– La rând, la rând, se-aud vociferări de pe băncuța îngustă și lungă pe care stau îngrămădiți precum angry birds.
– Bine, bine, dar totuși, de curiozitate, ce număr de ordine ai? îl presez pe pană de păun.
Bodogăne în barbă: da’ să știi că nu, că eu de la șase, dar văd că morbul curiozitățíi a început deja să-l mistuie, așa că-ncepe să scotocească în portofel. Cu coada ochiului o văd pe băbuța cu perlele executând, precipitat, aceiași mișcare. Pană de păun scoate triumfător bilețelul și citește:
– Nouă! Vezi, ți-am zis eu că sunt înaintea ta, treci la rând!
– Un pic, un pic, se precipită madam, care se pare c-a găsit biletul de ordine, dar eu am numărul șase, așa că sunt înaintea dumitale, și-l arată incriminator pe coadă de păun.
– Stai oleacă cocoană, să ne înțelegem, eu sunt aici de la șase, nu vii mata… Toată lumea caută și scoate bonurile de ordine:
– Eu am cinci, deci mata ești după mine.
– Ba eu am patru!
Se pornește o hărmălaie generală, toți agitându-se, unul la altul, cu bonurile în mână.
Asistenta deschide ușa, dar n-are cu cine discuta. Îi zâmbesc cu moaca mea pentru export, iar ea îmi ia bilețelul și mă invită în cabinet.
Surpriza sfârșitului de săptămână.
Cum presupun că și celelalte povestiri sunt cel puțin la fel de bune ca a mea 😉 recomand călduros!!!
Nu cred că-i rău dacă adaug că toate drepturile de autor au fost donate pentru acte caritabile
– De ce bărbații mai în vârstă lăcrimează atât de ușor?
– Apăi, fată dragă, și-aduc aminte de câte-ar fi putut să facă și n-au făcut, și… continuă bărbatul cântărind-o din priviri, mai ales, la câte-au făcut și-ar mai face, da’…
Sunt trei surori, toate roșcate și cu nasul pistruiat, care se tot împing una în alta pe bancheta compartimentului chicotind cu priviri codane aruncate către mine. Observă că mă trezesc și încearcă să se stăpânească, cu greu. Cea mai mare, cam la șaisprezece ani, își descoperă brusc menirea de bonă și începe să le aranjeze pe cele mai mici: acuș ajungem și voi uite în ce hal sunteți. Mă uit pe geam: nici un declic. O câmpie anostă, arsă de soare și năpădită de ciulini, defilează în viteza trenului. Îmi scutur capul într-o patetică încercare de a-mi reașeza amintirile la locul lor, dar spațiul interior rămâne la fel de gol. Conștiința de sine este totuși prezentă căci accept faptul cu un stoicism bonom în care mă recunosc: asta e, om vedea ce-o fi.
Mă ridic și fac câteva mișcări de dezmorțire, apoi ies pe coridor. Arunc o ultimă privire în compartiment, către plasele de bagaje: chiar de-aveam nu l-aș recunoaște, rânjesc pe dinăuntru, iar privirea-mi cade, din nou, către cele trei fete. Sunt dezorientate acum, chiar speriate că rămân singure:
‒ Mă întorc! le zic și asta pare să le readucă buna dispoziție.
Am o dorință impetuoasă de a mă vedea într-o oglindă așa că traversez cu pași mari coridorul nu fără a remarca, cu vederea periferică, că-n compartimente sunt numai femei, unele tinere și foarte tinere, câteva de vârsta a doua îmbrăcate în ceva ce seamănă cu uniforma de stewardesă. Toaleta de la capătul culoarului nu are oglindă așa că trec în vagonul următor, care e fără compartimente, cu banchete largi așezate longitudinal. Și aici tot femei, de toate vârstele, care ridică privirile spre a mă cerceta scurt, revenind apoi la discuțiile în surdină dintre ele. Traversez și vagonul acesta, iar următorul e un salon medical. Paturi specializate așezate tot longitudinal, iar în ele femei rănite, unele destul de grav, încât sunt intubate și conectate la tot felul de dispozitive medicale. Simt o înfiorare și măresc pasul, ieșind din acest vagon aproape alergând. În hallway, pe un perete, o oglindă. Mă reped asupra ei și mă privesc: sunt eu, dar doar atât. Cine sunt rămâne un mister.
‒ Amnezie retrogradă, aud, și mă întorc: pe o banchetă îngustă stă o femeie tânără, în același costum de stewardesă, care mă privește cu un ochi critic, profesional. E brunetă, are părul atât de negru încât aruncă reflexii albăstrii și realizez că toate celelalte erau blonde, sau roșcate.
‒ Ați avut un șoc puternic, fizic sau emoțional, iar creierul se protejează de acea amintire traumatică. În timp amintirile vor reveni.
‒ Mda, mârâi interior, neștiind ce să mai zic.
Trenul se apropie de un oraș, iar tânăra se ridică, îți netezește cu un get reflex fusta, apoi ia pe umăr o geantă profesională în aceiași nuanță mov cu a costumului:
‒ Rondol, mă informează, iar trenul încetinește și oprește într-o piațetă largă. Ușile se deschid automat, iar femeia coboară.
Mă privește de jos întrebător, iar eu îmi zic că Rondol e la fel de bun ca oricare alt loc și cobor la rându-mi. În urma mea ușile se închid și, silențios, trenul se pune în mișcare, traversează piața și dispare printre două imobile impozante.
E soare și adie un vânt călduț, primăvăratic. Pășesc ca pe vată și-mi rotesc privirea. Piațeta e înconjurată de clădiri într-o varietate eclectică de stiluri și epoci, mai fac un pas și mă ia amețeala. O mână mică, dar vânjoasă, mă apucă de antebraț:
‒ Încetișor! Privește-mă! Uită-te la mine!
Mă focalizez pe chipul ei de tigroaică – o tătăroaică, îmi șoptește cineva în creier – și dansul clădirilor din jurul meu se domolește.
‒ Ce-ai să faci acum? mă întreabă. Ai vre-un ban?
‒ Nu știu.
Mă mai scanează odată cu privirea-i neagră ca tăciunele, apoi pare că ia o decizie:
‒ Ai să vii la mine. Până ne lămurim ce-i cu dumneata.
Tonul este decis așa că o urmez, precum un cățel rătăcit pe prima persoană care-i acordă atenție.
Mihail stories 