De multe ori credem că societatea modernă este zenitul umanității până acum, percepând incorect „tehnologia” ca un meșteșug modern. Dar unele societăți din trecut au fost de fapt semnificativ mai creative decât le-am acordat vreodată credit. Nu numai că au creat tehnologie pe care o folosim și astăzi, dar uneori au conceput lucruri pe care încă nu le înțelegem pe deplin! Acestea sunt cele mai vechi tehnologii pe care oamenii de știință nu le pot explica!

Uriașă, leoaica se apropie amușinând. Puiul de om zăcea pe spate cu cordonul ombilical răsucit în jurul gâtului. Amușină și nările ei fornăiră. Se uită iar la ghemotocul care se sufoca. Îl împinse cu o labă.  Puiul, cu ultimele puteri, începu să dea din mâini și din picioare. Îl mai împinse odată, parcă în joacă. Mațul care-l strângea de gât se desfăcu un pic și copilul începu să răcnească din adâncul bojogilor.

Se retrase și se așeză pe labe. Puiul mai țipă odată apoi tăcu. Brusc, leoaica se ridică. Răsuci cu laba copilul pe spate și-l apucă de ceafă, în botul imens. Apoi începu să alerge. Bungalourile erau în fața ei. A săpat o groapă mică în care a pus puiul și-apoi a început să jelească.

Au ieși toți, cu armele pregătite:

− Așa face o leoaică când îi moare un pui, foarte periculos… S-au apropiat cu grijă.

Încă mai trăia. I-au deznodat mațul și l-au luat în casă. Doar eu am rămas afară. Făcea ture și răgea. M-am apropiat și i-am zis:

− E bine. E sănătos.

Și-a băgat, prin tufe, capul, la doi pași se mine. Am încremenit. S-a uitat în ochii mei și apoi, a plecat.

***

O cercetare despre caracatiţe oferă noi perspective asupra evoluţiei somnului

Caracatiţa este o creatură extraordinară nu doar datorită celor opt tentacule, trei inimi, abilităţii de a împroşca cerneală, capacităţii de camuflaj şi a faptului că moare după împerechere, scrie Reuters, potrivit Agerpres.
Un studiu realizat de o echipă de cercetători din Brazilia şi publicat joi arată că acest animal, considerat deja cel mai inteligent nevertebrat, prezintă alternativ două stări majore de somn, ciudat de asemănătoare cu cele ale oamenilor. Mai mult, caracatiţele ar putea chiar visa.
Descoperirile, susţin cercetătorii, oferă dovezi proaspete conform cărora caracatiţa are o neurobiologie complexă şi sofisticată, aflată la baza unui repertoriu comportamental la fel de sofisticat, care oferă totodată o perspectivă extinsă asupra evoluţiei somnului, o funcţie biologică esenţială.
Caracatiţele, aşa cum s-a crezut până acum, dormeau şi îşi schimbau culoarea în timp ce se aflau în stare de somnolenţă. Pentru realizarea noului studiu, cercetătorii au analizat în laborator o specie denumită Octopus insularis. Aceştia au descoperit că modificările de culoare sunt asociate cu două stări de somn distincte: ”somn profund” şi ”somn activ”.

În perioada de ”somn profund”, caracatiţa rămâne nemişcată, pielea de culoare deschisă şi pupilele contractându-se într-o fantă. În timpul ”somnului activ”, îşi schimbă culoarea şi textura pielii în mod dinamic şi îşi mişcă ambii ochi, contractându-şi în acelaşi timp ventuzele şi corpul, printr-o serie de spasme musculare.
Ciclul se repetă în timpul somnului. ”Somnul profund” durează de obicei circa şapte minute. Starea următoare, ”somnul activ”, ţine în mod obişnuit mai puţin de un minut.
Ciclul pare să fie similar, susţin cercetătorii, cu ”mişcarea rapidă a ochilor” sau REM şi ”şi mişcarea ochilor care nu este rapidă” sau non-REM, etape ale somnului prezente la oameni, precum şi la alte mamifere, păsări şi reptile.
Visele intense se petrec în timpul etapei REM, când ochii se mişcă rapid, respiraţia devine neregulată, ritmul cardiac creşte, iar muşchii paralizează pentru a nu se mişca în timpul somnului. Starea non-REM presupune mai mult somn profund şi mai puţine vise.
Autoarea principală a studiului, Sylvia Medeiros, a spus că descoperirile sugerează că şi caracatiţele ar putea visa sau trăi o stare similară.
”Dacă într-adevăr şi caracatiţele visează, este puţin probabil să fie sub forma unor poveşti pline de simboluri ca în cazul oamenilor”, a spus Medeiros, doctorandă în neuroştiinţe în cadrul Brain Institute al Universităţii Federale Rio Grande do Norte.
”Somnul activ” la caracatiţe are o durată foarte scurtă, de obicei de la câteva secunde la un minut. Dacă în timpul acestui stadiu se produc vise, ar trebui să fie mai mult asemenea unor videoclipuri de scurtă durată sau a unor GIF-uri”, a adăugat Medeiros.

Oamenii de ştiinţă încearcă să înţeleagă în profunzime originea şi evoluţia somnului.
Întrucât ultimul strămoş comun al vertebratelor, printre care şi oamenii, şi ai cefalopodelor, printre care şi caracatiţele, a trăit în urmă cu mai bine de o jumătate de miliard de ani, este puţin probabil ca modelele similare de somn să fi fost formate înaintea divergenţei evolutive, au mai precizat cercetătorii.
Asta ar putea însemna, au adăugat aceştia, că acest model similar de somn să se fi creat în mod independent la cele două grupe, un fenomen cunoscut sub denumirea de ”evoluţie convergentă”.
„Analiza somnului şi a viselor la caracatiţe ne oferă o perspectivă în vederea unei comparaţii psihologice şi neurobiologice cu vertebratele, din moment ce caracatiţele posedă mai multe trăsături cognitive sofisticate întâlnite doar la unele specii de vertebrate, dar cu o arhitectură cerebrală foarte diferită”, a precizat Sidarta Ribeiro, coautor al studiului, fondator al Brain Institute.
Ribeiro a menţionat că în studiile anterioare, caracatiţele, al căror sistem nervos prezintă un grad maxim de centralizare din rândul nevertebratelor, au abilităţi excepţionale de învăţare, inclusiv din domeniul deprinderilor spaţiale şi sociale, precum şi capacităţi de rezolvare a problemelor.
„A înţelege modalitatea prin care organisme atât de diferite precum oamenii şi caracatiţele au trăsături comune cum ar fi ciclul somnului deschide noi piste pentru investigarea cogniţiei la animale şi pentru înţelegerea unor principii generale care determină arhitectura creierului la aceste grupe de fiinţe dotate cu o inteligenţă superioară”, a mai spus Medeiros.

Mă cobor, ținându-mi pălăria cu mâna, și-i fac semn pilotului că poate decola. Mă așteaptă tustrei pe verandă. Băiatul mă ia de gât, fata mă mângâie pe obraz, soața mă pupă aerian.

  De data asta masa s-a servit în sufragerie și devin suspicios. Trag cu-n ochi la nevastă, dar Paul nu mă lasă:

   – Ia zi! Și cu aia cum a fost?

   – L-as că-ți povestesc…

Fiică-mea se uită pe-o sprânceană:

   – Nu din nou…

   – Păiiii, forasem ce forasem și maistrul îmi zice că am dat peste ceva ciudat. Ne-am târât de-a bușilea și am dat într-o grotă de cristal care sclipea fabulos în luminile lanternelor. Și, când să o explorăm, de după o stalagmită uriașă, toată din diamante, a ieșit un paianjen gigantic care la înșfăcat pe maistru. Buuuu!

Olivia își iese din fire:

   – Nu vrei să termini? Hai să mâncăm… la copii le e foame.

   – Da, iubită mică, acuș. Ce-ți veni?

   – Te porți cu ei de parcă i-ai crescut tu…

   – Cum?

   – Vii aici rânjind cu poveștile astea puerile, iei totul de-a gata. Și eu?

   – Tu ce?

   – Eu care i-am dus în brațe când erau bolnavi, eu care i-am dus la creșă, eu care trebuia să-i zic directorului să mă învoiască, eu…. la mine nu se gândește nimeni.

Dana sare și o ia în brațe, Paul face un gest a lehamite:

   – Și voiați să muriți de foame, proastelor. Tata e un erou. Dacă nu era el aici ne era sfârșitul, în scorbura asta!

Trag aer în piept:

    – Asta este. Așa s-a vrut să fie. Putea să fie și mai bine, putea să fie și mai rău.

Judecați voi cum este.

Să lăsăm trecutului ce-i al trecutului și să privim prezentul. Iaca: am o femeie frumoasă, pe care o iubesc din suflet, o luptătoare căci altfel nu a-și fi luat-o și, mai am, un serviciu care-mi impune să stau trei luni de zile departe de casă. Asta e și nu văd nici o neglijență din partea mea căci întotdeauna am căutat să compensensez absența atunci când am venit acasă. Amândoi mai avem și doi copii deștepți și nervoși care fac urât când nu primesc de mâncare. Este? Hai! Să mâncăm!

   – Tată, putem vorbi un pic?

   – Da fetiță…

   – Afară…

   – Bine.

– Sunt gravidă.

   – Mda… Mă-ta știe?

   – Mă omoară… sare și mă ia în brațe: Tată, ce mă fac?

   – Stai, să ne gândim… mai am eu câte ceva, pus deoparte, dar… cine-i băiatul?

   – Nu sunt sigură… Bănuiesc că…

   – În câte luni?

   – Doar trei săptămâni.

   –Facem un avort și gata…

   – Daaa?

   – Păi ce putem…. Mă caut după portofelel: Cât mai costă o chestie de-asta?

   – Alerg să-i zic… te pup tata!

   – Cui să-i spui? Nu mai înțeleg nimic…

Mă așez în fotoliul meu și-mi aprind, gânditor, o țigară.

Paul se apropie ezitant.

   – Hai, vorbește! Acum cât încă sunt în tonus.

   – În primul rând, am fost acceptat la universitate, îmi dă un vraf de hârtii, Semnează! Și aici…Așa!

   – Asta cât mai costă? Mă caut din nou la portofel.

   –În al doilea rând,continuă cumva stingherit, te iubesc mult tatăiar în al treilea, eu am făcut sex cu soră-mea. A fost, așa… o nebunie. Parcă ne-a luat cineva mințile.

   Dă să fugă afară:

Te pup, tată! Mulțumesc de avort. Am tren la două!

   Îi fac semn să aștepte:

   – De fapt… fiule, ea e sora ta dar în fapt… O știi pe mătușa Emerald. A rămas așa, ca sor-ta. Trebuia să plece la studii așa că am luat noi fetița să o creștem, apoi ea l-a cunoscut pe unchi-tu Grig care știi că-i așa, mai ciufut. Am hotărât atunci să o înfiem pe Dana, deci nu ți-e decât, foarte vag, o verișoară. Chimia sângelui n-a dat greș, deci nu trebuie să-ți faci „mea culpa” degeaba.

– Dar asta schimbă totul! O iubesc, tată. La naiba cu el de avort!

Parcă-i explodează plămânii: Dana! Iubita mea. Aleargă la ea.

Rămân singur și privesc țigara cum arde.

Olivia coboară scările:

   – Nu fi așa de nefericit, nesimțitule. Dolores pe care ai făcut-o cu Ingrid, pleacă la Priceton, unde-i de două ori mai scump iar sărmanul de Don a lui Grig o iubește fără să știe că-i e, de fapt, mătușă… Și i-ai zis…?

   – Mda… Cred că trebuie… cred că-i timpul. Va fi dificil, foarte dificil. Tu i-ai zis lui Grig?

   – Mai bine nu. Eram niște copii nebuni. Să lăsăm trecutului ce-i al trecutului…

   – Mda… Odraslele ne moștenesc.

*

Elicopterul mă lasă, aproape riscant, pe platforma de foraj marin.

 Maistrul răcnește spre mine, încercând să se facă auzit în crivățul aspru:

   – Bine ați revenit, Domnule Inginer.

   – Mulțumesc, John. Toate-s OK?  Ceva probleme?

   – Câteva, minore… Nimic serios. La Dumneavoastră, acasă?

   – La fel. Doar ce s-a’nsurat fi-meu cu fii-mea!

***

Nu-mi dă pace o întrebare :

– Ce s-a întâmplat cu vecinii mei ?! Deja au trecut trei zile de când nu se mai înjură, nu mai strigă unul la altul…

– Probabil că s-au certat…

@picassonicolas5

Copilul meu, ce acum lumea începi a osebi, ascultă la bunul tău:

Întâiu ridică ochilie, fără uși și fără ferești. Fă-o largă, pentru tine, căci multe vei mai pune-n ea, dar strâmtă, mortală, pentru dușmanul de-o vrea să intre. Pune o sobă, căci ea te va încălzi, un pat căci pe el te vei odihni, un scaun căci pe el vei ședea și o masă căci la ea vei mânca, iar pe ea o lampă căci ea te va lumina. Așează acolo mintea ta apoi te hodinește.

Odihna muncii asteia să nu fie prea lungă căci afară clopotele bat secunde, iar timpul trece.

Apoi, de jur împrejur, ridică iar pereți, pereți grei, cu uși din oțel și zidește un alt rând de camere. Să nu vrei prea multe, căci nu vei izbândi a le termina, dar nici prea puține căci aici, în fiecare, și fără se le amesteci, îți vei așeaza visele.

Trageți sufletul și pe masă, la lumina lămpii tale, scrie cu pana-n pergament spre neuitare, numele la fiecare.

 Acum o apă să-nconjoare totul, doar punți, zig-zag înșelător tu țese, dragoni de foc să-i pui de pază și apoi, mândru, așează-n fața ta câmpie. Câmpie primăvăratecă, de-un verde crud și-atât cât, cu privirea, poți cuprinde.

Realizările tale ridică-le pe platoul vast din fața ta și bucură-te văzând cum orașul se ridică! Trofeele, doar ce-i mai scump, neprețuit, le trece peste cele zece punți, peste zece ape, prin cele zece uși ferecate în cele zece camere și le vei da hrană viselor tale, să se îmbogățească și să crească, iar sclipirea… în ceas de taină, în chilia minții tale, la lumina lămpii sufletului tău, așeaz-o pe hârtie.

Munca să nu-ți fie stearpă.

Îngrijește-te, atunci când timpul ți-a venit, de-o femeie, pe măsura minții și sufletului tău, cu care să împarți belșugul strădaniilor tale, care să-ți lase urmași care să continue ceea ce-ai început tu.

Mulți vor râvni la ceea ce ai ridicat, dar tu să-i amăgești pe cele zece punți și să-i îneci în cele zece ape.

Târziu, când tigrul din tine-a obosit, când leii tineri își cer obolul… le dă la fiecare câte-o bucățică, lasă-i să zboare în cele patru zări unde să-și ridice și ei zidirea lor. Nu le da prea mult ca să nu se mulțumească, dar nici prea puțin ca să să nu izbândească și-i vei privi mulțumit că au grijă de ele și înfloresc cum tu n-ai știut, poate, s-o faci.

Și-i simți pe cei care de-o viață s-au înecat în labirinturile punților tale cum de-au trecut redută, după redută, și-acum bat în ultima poartă.

Și-atunci să le deschizi viselor tale loc de zbor, să meargă la alții, cum s-or ști și pricepe, dușmanii să nu mai găsească nimic de folos, iar tu…

Închis în chiliuța ta, la strălucirea slabă-a lămpii, mai scrie un ultim cuvânt.

Și-apoi în patul care te-așteptă, te-așeză… să hodinești!

***