No comment

Reclame

Amnezia (V)

Șmecherul de cartier avea mâna prinsă într-un pumn de fier care se tot strângea. Gemu și căzu în genunchi. Ridică, umil, o privire:

− Nene! Au! Nene, noi glumeam. Plecăm. Auuu! Îmi rupi mâna. Neneeee…

Degetul mare a lui Pavel apăsa pe lama briceagului în timp ce încleștarea sporea. Nefericitul se chirci în genunchi. Din gâtlejul lui abia dacă mai ieșea un horcăit. Brusc, lama de oțel pocni cu un „cling” sec și căzu în zăpadă:

− Data viitoare va fi gâtul tău, îi șopti Pavel la ureche și-l eliberă.

Se întoarse rapid, nu fără o grimasă de durere. Din spate, un cetățean vădit băut, striga:

− Andrei. Unde ești Andrei? Nici de Revelion n-am tihnă de răul tău?

Privi scena, cu Maria în brațele lui Ioana și cu Pavel care îi întindea o mână lui Andrei pentru a se ridica din zăpadă:

− Ce se întâmplă aici? Se repezi spre Pavel: Ce-ai cu băiatul meu? Îî? Că-ți fu… se uită către Ioana cu Maria în brațe. Doamna asistentă. Vă face probleme individul ăsta?

− Tată! Andrei se interpuse între cei doi. Domnul ne-a salvat… Am fost atacat de o gașcă de-a lui Bubulac. Eu…

− Așa îți trebuie! Marș acasă! Motălău!

Andrei puse capul în pământ și se îndepărtă.

− Să vezi ce-ți face mă-ta, păi să mă sune pe mine o copchilă că băiatul meu ia bătaie de la niște golani?

− Andrei, strigă Maria și se smulse din brațele lui maică-sa, dar Pavel o prinse de mână și o trase la pieptul lui:

− Lasă-l. E bărbat. Trebuie să-și rezolve singur problemele, altfel nu te merită.

− Bărbat… Bărbați! Și tu. Izbucni în lacrimi și începu să-l lovească în piept cu pumnii ei mici. De ce sunteți așa? De ce atâta violență când totul ar putea fi frumos? Atât de frumos. De ce? De ce trebuie să ucideți întotdeauna, să distrugeți tot ce-au clădit alții, să călcați totul în picioare. De ce?

Pavel stătea încremenit.

− Maria. Pavel este rănit, iar tu îl lovești exact în rană.

Maria ridică privirea către Pavel. Pumnii îi tremurau:

− Și eu, vai! Și eu. Și eu, la fel ca toată lumea. Începu să hohotească, și eu sunt blestemată!

Pavel o mângâie pe cap:

− Nu ești blestemată copila mea. Întotdeauna există șansă. O săltă în brațe și-i șopti la ureche: „Andrei este un tânăr foarte brav. Mândrește-te cu el. Era cât pe-aci să fie mort pentru a te apăra”. Întoarse privirea către Ioana:

− Haidem acasă.

Odată intrată pe ușă Ioana își recăpătă calmul și inițiativa:

− Las-o din brațe că-i ditai dihania. Maria! Ia vezi dacă mai e apă caldă. Mergi, faci un duș și te bagi în pat. Tu, se uită aprigă la Pavel, treci în bucătărie să văd de n-au crăpat copcile. Hai!

Pavel zâmbi subțire.

Pe când îi punea pansamente peste locurile în care catgutul sfâșiase carnea, se auzi soneria de la intrare:

− Acum cine mai este? Se duse la ușă și privi prin vizor. Nu-mi spune?! Tatăl lui Andrei. Ieși tu, că eu îl bat.

Pavel își trase puloverul și ieși la ușă. Moșmondi la yală și întoarse privirea către Ioana:

− Nimic nu știi, rânji aceasta, se învârte, așa, și se retrase de după cuier.

− Da! Cu ce vă pot fi de folos.

Răsfirat la un metru și optzeci și cinci și la peste o sută de chile    Pavel umplea ușa.

− Eu sunt Vasile, tatăl lui Andrei.

− Am avut plăcerea…

− Eu… dădu să se întoarcă, dar cineva îl împunse din spate. Eu am venit să-mi cer scuze.

− Poftim. Intrați!

Vasile intră într-o dungă. În spate, Andrei, cam tras la față, dar cu jar în priviri.

În bucătărie, Vasile dădu cu ochii de pansamentele pline de sânge și ustensilele pe care Ioana uitase să le strângă:

− Vai de mine. V-au rănit. Sunt complet dezolat. Am venit cât de repede am putut, ca fulgerul, dar nu m-am gândit că Andrei ar putea fi în primejdie, copii, se mai joacă, mai dau din mâini…

− Copiii au crescut, Domnule Vasile. Prin alte părți, la vârsta asta au la rândul lor copii și-și asumă responsabilități. Insuficiența dumneavoastră psihică de a realiza că a devenit adult copilul pe care l-ați crescut, îl poate costa și pe el și pe dumneavoastră. În loc să transferați bogăția de cunoștințe pe care ați acumulat-o către fiul vostru ați preferat o atitudine de stăpân-sclav, absolut impardonabilă. Vă accept scuzele cu condiția de a vă modifica acest comportament.

Vasile rămăsese năuc. Încet, încet, cele spuse se înșurubară în creierul său. Se holbă la Pavel care, tacticos strânse de pe masă resturile medicale și, neștiind unde să le arunce, le îngrămădi într-un colț, apoi luă sticla și două păhăruțe. Turnă calm:

− Domnule Vasile. Eu am întâlnit multe culturi umane. Peste tot accentul se pune pe speranță, pe idealizarea prezentului transpus în viitor, așa că eu vă urez „La mulți ani !”, cu speranța că veți construi un viitor mai frumos decât cel prezent.

Ridică paharul și ciocniră. Vasile era încă neclar. Privi avid spre sticlă:

− Pot…?  A fost o noapte dură!

− Te rog! Vin imediat. Simte-te ca acasă. Mai adineaori am auzit expresia asta și-mi place.

Ieși în hol. Pe un taburet Andrei își frământa mâinile. Ridică o privire speriat- încrezătoare, dar umilită:

− Domnule…

− Stai aici, îl apăsă pe scaun Pavel.

Ciocăni la ușa dormitorului. Ioana deschise ușa doar de-un ochi.

− Ce face?

− Plânge.

− Las’ că-i dau eu ceva să-i treacă. Hai încoa’. Domnul Vasile vrea să-și ceară scuze. În dreptul bucătăriei o basculă înăuntru pe Ioana și-apoi îl împunse, cu un deget noduros, pe Andrei:

− Hai! Ce stai? Fugi la ea!

*

Amnezia (IV)

El nu înțelegea. Era complet pierdut și nu o scăpa din priviri. Și avea o privire carnivoră care făcea să i se strângă, aproape dureros, pântecele…

Preluă inițiativa:

− Acuș e miezul nopții… Va fi un joc de artificii. Hai pe balcon. Ia și șampania aia. Eu nu mă mai ating de ea!

Din nou, uimită, văzu dezinvoltura cu care el desfăcu șampania, îl privi cum, masiv fiind, toarnă atent licoarea în paharele înalte, iar degetele acelea boante, aproape fără unghii, cuprind cu gingășie piciorul subțire al paharului și îl înmânează cu o ușoară plecăciune. Se conformă cu un surâs:

Începe numărătoarea inversă. Se priviră în ochi.

− La mulți ani Ioana. Nici nu știu câți sunt…

− Ascultă! 2019, La mulți ani…Trebuie să-ți punem un nume…. așa … până … Ce nume zici că ți s-ar potrivi?

El rămase gânditor.

− Ce zici de Pavel.

03, 02, 01, 00 La mulți ani! La mulți ani 2019!

− La mulți ani Pavel! Ciocniră cupele de cristal.

 

Ea gemu și se simți, parcă dezvirginată a doua oară. Nu se mai culcase cu nimeni de cinci ani de când murise Vlad. Totul i se păruse meschin, această goană după bani, după funcții și mărire, bărbații care o priveau ca pe o bucată de carne în care să se înfigă, să-și facă orgasmul lor mic, penibil, să stropească cu sperma, cu puii lor, aiurea și să-i lase să moară fără scop, fără țel, rușinos…

El o preluă cu brațele încleștate pe mijlocul ei și-l simți adânc și totul se pierdu. Se rătăci în trăiri și brusc zvâcni din tors în sus. Pavel, surprins, contră dur intensificând tăria brațelor care o încătușau. Ea se prăbuși într-un haos de senzații, iar când, fierbinte, sămânța lui o năpădi în vintre, simți că leșină. Se zbătu haotic până când brațele bărbatului și-au slăbit puterea și atunci, o liniște, o mare pace o cuprinse.

 

Telefonul sună insistent. Ioana se răsuci din brațele lui Pavel și întinse mâna:

− Da! Ascultă și se albi la față.

− Ce-i? Întrebă bărbatul.

Ioana sări din pat și începu să se îmbrace febril:

− Îl bat unii pe Andrei. Prietenul lui Maria. Vai! Și le-am zis… Să nu o violeze… sunt beți. Ce-a fost în capul meu s-o las?

Pavel zvâcni din pat:

− Nu ai să o poți păzi toată viața. Trebuie să-și asume acțiunile.

Deși panicată și nemaiștiind ce să pună pe ea, Ioana nu putu să nu vadă cum compleul indispensabil capătă brusc personalitate proprie și se ridică pe corpul bărbatului care-l încheie cu o simplă atingere la ceafă. Înainte ca ea să termine el era deja echipat, o ajută să-și tragă geaca de piele, și ieșiră amândoi în fugă.

− Unde!? grăi bărbatul, iar inflexiunea groasă, vestitoare de primejdii o făcu să tremure.

− Încoa’, în parcul din fața școlii.

Aici trei adolescenți, cam la 18 ani, îl aruncau pe Andrei de la unul la altul:

− Ai venit tu să ne iei gagicele, mă? Ei las că-ți dăm noi muie azi și-o futem și pe curva aia a ta.

Pavel parcă dispăru. Individul care-o ținea pe Maria fu spulberat de un dos de palmă, iar fata, încă năucă, ajunse în brațele mamei ei.

Cei trei se reorganizară:

− Hopa! Se pronunță unul mai înalt care părea șeful. A venit babacul. Tataie, i-ați parașuta și mergi acasă c-aici e treabă de bărbați. Nu te băga, c-o iei.

− Vorbești prea mult, tinere.

Ăsta făcu un gest. Ceilalți doi săriră pe Pavel, dar acesta nu mai era acolo. Se simțiră apucați de gât ca două găini bete și se pupară reciproc într-un sunet sec.

− Am să te tai! Individul se năpusti, dar Andrei sări pe el. Se rostogoliră la pământ. Andrei îl apucă stângaci de gât fără a realiza cuțitul care se îndrepta spre ficatul său. Deodată se simți ridicat în aer și se rostogoli în zăpada murdară. Privi peste umăr.

Șmecherul de cartier avea mâna prinsă într-un pumn de fier care se tot strângea. Gemu și căzu în genunchi.

*

Inimǎ de Reginǎ — Într-un gând, Eliza…

Îmi amintesc cǎ existǎ în casǎ o carte pe care bunica o adora, ea care iubea lectura ca pe o a doua naturǎ a ființei legatǎ pe viațǎ de zecile,chiar sutele, sau poate miile de romane citite. Bunica citea în fiecare searǎ. O auzeam oftȃnd ori de cȃte ori îşi scotea ochelarii întinzȃndu-se dupǎ întrerupǎtorulveiozei, […]

via Inimǎ de Reginǎ — Într-un gând, Eliza…