RRR

Casc de-mi pârâie fălcile: 

– Am ajuns?

Jaris, secundul și unicul membru de echipaj, mă privește de peste postul de pilotaj:

– Aproape, Șefu’!

– Gunoaie?

– Mizerie multă… Doar a fost sectorul rușilor!

– Mda! Las’ că am văzut și pe la alte case. Mă duc  să-mi beau cafeaua. Belește ochii. Nu vreau să mi-o vărs în poală!

– Da, Șefu’. Lin ca paserile cerului.

Ajut imprimanta 3D cu un șut și, cu cafeaua în mână, mă instalez comod în scaunul de comandant:

– Jurnal de bord.

– Nou, sau continuare?

− Nou. Data stelară… bagă din burtă. Computatorul bipăie și mă holbez la cifre: Am dormit ceva, dom’le!  Suntem deasupra Siberiei și văd focurile unei așezări de nomazi Dukha…

– Nu văd nici un foc și am dat focalul la maxim.

– Tu scrie ce zic eu! E jurnalul meu, scriu ce vreau în el, eeee! Deci! Ai băgat cu nomazii?

– Băgat.

− Daaaaa! Și ei și noi înfruntăm aceleași friguri cosmice…

– În Siberia e vară.

– Ei nu, că-nebunesc! Pune-te pe mute, bagă o piesă de Siberius… Așa-i mai bine.

Mă ridic din fotoliu și, cu cana în mână, mă apropiu de hubloul lateral. Privesc emisfera Pământului ieșind din noapte: Sigur că le văd, cu ochii minții, cutie cu șuruburi ce ești!

– Scrie: și la fel cum ei își dirijează săniile cu câini prin ghețurile veșnice, la fel îmi pilotez eu nava prin negurile spațiale… Ăăăă! Hoooo!

Nava se cambrează pe o parte. Gravitația se duce dracului și cafeaua fierbinte îmi curge pe piept.

– Mii de bombe cu neutroni! Jaris!? Am să-ți bag o cometă-n dos și-am să te trimit la strămoși.

− Scuze, Sefu’! Pe radar nu era nimic…

– Belește ochii, că de-aia ți i-a făcut mă-ta! Am ajuns?

– Da, Șefu’.

– Crăcănează hangarul și amorsează condensatorii că vin și eu. Mă foiesc după un șervețel:

– Revenim… prin negurile spațiale în misiunea noastră specială către quadrantul… Bagă quadrantul. Bagă, mă, quadrantul!

– Sunt pe mute, se aude o șoaptă…

– Ei nuuuu, c-au înnebunit toți. Asta-i casă de nebuni. Ieși de pe mute, bagă coordonatele, salvează jurnalul și pregătește-te că avem treabă. Hai!

– Da, Șefu’!

*

– Ce-avem noi aici?!! Condensatorii sunt încărcați? Buun! Oprește gravistartorul. Așa… Jurnal de bord.

– Nou?

– Nu! Continuare… Mă jur că la prima revizie cer să te schimbe!

– Da’ ce-am făcut, Șefu’?

– Las’ că știi tu… Numa-n contra mea. Mă comentezi la fiecare pas. Nu mai am tihnă… Scrie: cu fălcile hangarului larg deschise nava părea un rechin uriaș capabil să înghită o întreagă navă plină cu pirați…

Aștept un pic. Nici un comentariu.

– Nik?!

− Nu vreau să-mi șteargă hardurile, aud comentariul Computatorului.

– Bun! Jaris?! Ușor înainte!

– Da, Șefu’!

– Vectorii, Comp.

– Compensez stânga, aliniament 0012, suntem calați pe quadrantul 00012014 pot să inițializez la comandă. Ați pus „navă” de două ori în aceiași frază.

– Ahaaa! Nu te lași?! Bine. Corectează tu. Acum avem treabă. Jaris?! Ai scanat toate jucăriile? Nu uitați că suntem la ruși. Nu vreau ca vreo ghidușie să-mi explodeze în hangar.

– Scanat Șefu’. Numai table și șurubării.

– Bine. Intrăm! Activează bobinele de transconductață. Să facem curat pe poteca asta. Engage! Avansăm lent. Tot ce e cât de cât metalic se deplasează lent intrând în hangar, chemat la întâlnire de puternicele bobine. Trei mii de kilometri cubi curățați de gunoaiele spațiale. Încet, încet, facem curățenie pe aici. Ai băgat în jurnal?

– Da, Șefu’.

– Bun. Jari?

– La ordinul tău.

– Impuls! Puternicii condensatori își descărcară energia acumulată în bobinele de convecție. Tot ce era în hangar se transformă într-o sferă, compactă, de resturi metalice. Chesonează stânga. Două porți metalice începură să se închidă capturând bulgărele de fiare, strivindu-l, compactându-l. Perfect! Starea?

– Acum ieșim. Încărcare 68% .

– 68%? Ne râde lumea. Comp, estimează-mi randamentul de recuperare.

– 82%

– Păi ce facem? Lăsăm și pentru alții? Mai facem o trecere. Hai! Voltă-n vânt! Să lăsăm generațiilor viitoare un cer curat, un cer fără șuruburi și table răsucite, fără containere pline cu rahat chinezesc care să-ți mânjească hublourile… Precum un cașalot imens, nava se rotește sub cârma mea fermă. Vom face încă o trecere pentru a ne asigura că nimic nu ne-a scăpat… Ăăăăă! Măăăăă! Jaris!!! Ce dracu’ faci?

Nava se lăsă pe-o rână. Giroscoapele vâjâiau încercând să compenseze…

Atârnat de un mâner antigrav sunt smucit și părțile mele cele mai moi se izbesc de cele mai contondente excrescențe ale Cabinei de Operațiuni. Jaris, mai ghinionist, a intrat cu vintrele în maneta de evacuare și acum holbează la mine niște ochi exoftalmici.

– Comp! Ce dracu-i asta?

– Nu știu, Șefu’?

– De ce ne-am lovit?

– Nu știu, Șefu’?

– Te casez…

– Poți să faci ce vrei. Nu am nici o data.

– Jaris!

– Da, Șefu’! aud gâjâind vocea secundului.

– Lasă-ți boașele să se împrăștie și vezi peste ce dracu’ am dat.

 

*

– Să aud!

– Nik, Șefu’!

– Te-ai molipsit de la Comp?! Asta-i boală care se ia, bag seamă. Cum, mă, să nu fie nimic?! Ei lasă… Mă duc la pilotaj. Să vedeți voi cum o să ajungeți îmbrățișați, și fără parașute, pe Pământ, acuș!

Mă instalez în fotoliu. Trec pe manual. Pe radar nimic. Măi să fie… Trec pe scanare. Nasol cu scanarea e că a fost gândită doar pentru înainte, iar înainte nimic altceva decât câteva resturi ratate la prima trecere. Măi să fie!

− Comp! Vreau o manevră mai delicată, pe care doar tu o poți face.

– În sfârșit, o apreciere. Am să notez, cu majuscule, în jurnalul meu!

– Lasă vrăjeala, ce jurnal? Care jurnal? N-am timp acum. Discutăm noi… Fii atent la mine. Blochează giroscoapele de pe axa X și Y și turează-mi Z-ul. Vreau să facem un travers la 85 de grade, ocazie cu care să scanez aria 0013, quadranții 00013014, 00014014, 00015014 și 00016014. Comprande?

– Absolut interzis. Nu numai că o să rămânem fără gravitație, dar avem 17 tone de metal excentric în babord, mi-e frică!

– Tu asculți comanda la mine, cutie de șuruburi, că altfel am să o fac manual și n-o să fie bine.

– Repet instrucțiunile de securitate, manevră doar în caz de iminent pericol…

− Și-acu’ ce e, Comp? Ceva ne-a lovit de două ori. A treia e cu ghinion. Prucede!

– Am înțeles, Șefu’!

– Jaris? Te-ai adunat?

– Adunat, Șefu’!

– Treci la retrofuzee. Ochii pe radar. Dacă ceva merge rău ne arunci cât mai departe de orbită. Clar?

– Nu ar trebui să cerem aprobare la centru? Asta nu-i joacă.

– Executarea! Parcă nu știi ce-o să zică ăia: Menține-ți cursul, vom trimite o navetă. Au trimis vreodată una? Vladimir, Yohanis, Greeg… Toți mi-au fost prieteni și mototoli ca tine, că de-aia ai rămas second și ești cu 10 ani mai bătrârn ca mine. Executarea!

Scanez pe toate frecvențele. Nava se rotește travers cu ușile hangarului crăcănate. Nimic.

– Atenție Comp! Oprește Z-ul și pornește Y la turație maximă. Să n-aud vorbă! Bagă…

Cașalotul se dă lent peste cap într-un looping greoi. Văd ceva pe scanerul de 11 microni:  Te-am prins!

– Stabilizeazăăă! Păstrează ortodroma. Comp, l-ai văzut? Jaris?

– Îl încadrez acum. Trimit vectorii.

– Comp?

– Scuze Șefu’! Nu văd nimic. Poate senzorii mei nu sunt buni. Regret!

– Calm, Comp. Stabilizează nava pe vectorii lui Jaris. Te-am prins, Infractorule!

– Distanță 11 237, 10 864…, 5 235… Șefu’! Drăcia vine peste noi!

– Retrofuzee! Azimut 0014, acum! Putere maximă!

– Ne-a ratat la nici juma’ de metru! Ce-i asta Șefu’?

– Nu știu, Jaris. Vreun missle seeks and destroys. Și-așa erau dubios de multe gunoaie pe aici…

– Și… De ce n-a făcut bum la primul, sau al doilea impact?

– O fi având focosul defect, sau dezamorsat…

– Să-ți fie gura aurită. Ce facem? Drăcovenia s-a oprit la nici 10 kilometri. O urmăresc cu greu, e camuflată aproape perfect. Se rotește. Cred că vine iar peste noi. Zice-ai că are focosul defect?

– Nu stăm noi în nădejdea asta. Ies!

– Ce faci?

– Ies!

Ai prins vreodată o vacă turbată?

– Nu! Ce bâigui? Ce vacă?!

– Eu sunt din Hartford, Kentucky, mă! Proba mea de maturitate a fost să imobilizez un juncănaș. Bolas, copil, ai auzit de asta?

Îți prind eu tăurașul ăsta, Jaris! Pe cinstea mea de nu-l livrez în cală legat fedeleș. Ies!

– Ești, iremediabil nebun!

*

Mă trag în costum. Încuietorile magnetice clănțănesc distonant. Pe o navă pline cu bobine, condensatori și magneți permanenți, încuietorile automate nu fac doi bani.

Aplecându-mă cu greutate trag fermoarele Zipr, gelatinoase, dar sigure. Fac o probă de presiune și ies prin sas-ul doi, în hangar. Încarc în cârcă EVA și avansez, lent, către porți. Aici ar trebui să fie patru corzi autoretractile. Nu sunt decât două. Mărunțesc din buze.

– Am atras atenția la revizia de acum două luni…

– Te rog! Nu acum.

– Mai sunt două corzi de alpinism în chesonetul 0129, lateral stânga cu poziția ta. Îți monitorizez statusul de la infirmerie. Succes!

– Mersi, Comp! Mă angajez. Jaris, vectorii…

– Îi ai pe monitor. Baftă!

Am un avantaj minim. Nava acoperă soarele și parțial panorama planetei. În față beznă de planetarium. Senzorii de pe EVA nu-mi spun nimic. Avansez orbește pe vectorul dat de Jaris.

– 100 de metri, Șefu’! Ar trebui să o vezi.

– Nu văd nik!

– Cum spunea-i… Belește ochii că de-aia ți i-a făcut maică-ta!!!

– Măgar! Aha! O văd! Îi neagră ca smoala Jaris! Pregătesc lasoul.

În sfârșit EVA identifică obiectul. Îi ordon o sincronizare longitudinală.

Alunec la nici jumătate de metru de rachetă. Are cam 3 metri lungime. Focosul prezintă o adâncitură pronunțată: Aha!

Întind lațul și-l petrec peste corpul fusiform. Instantaneu lansez un fascicul de azot și mă îndepărtez axial de ea. Chiar dacă nu se vede, jetul din duzele posterioare are peste 3000 de grade. Nu vreau să-mi prăjesc costumul. Rulez coarda ținându-mă cât mai departe…

– Contact! Am încălecat-o!

În intercomunicație aud ceva ca un ignet, nu realizez dacă e Jaris, sau Comp.

– O agăț în corzi. 4, 3, 2, 1: Acum, Jaris. Rulează. Verifică tensiunile pe corzi să nu depășim valoarea maximă. Așa tăurașule! Te-am prins! Nu smuci că n-ai nici o șansă… măăă!

La nici doi pași de mine o retrofuzee cu combustibil solid trimite un fascicul scurt în vid. Dacă eram acolo, eram acum o gaură:

– Hă! Hă! Izbucnesc într-un râs nervos: O gaură!!!

– Ce-i de râs? Jaris se burzuluiește: Am verificat. N-ai destul impuls în EVA ca să o frânezi… Ce facem? Mi-o bagi direct în hangar cu peste 3 metri pe secundă. O să ne intre pe dos și-o să iasă pe…

– Fii calm. Lucrăm combinat. Lăsăm tăurașul să obosească. N-ai fost la pescuit niciodată?

– Nu. Dar am văzut „Moby Dick”.

– Ha! Tăurașul nostru, Moby Dick? Fii serios. Comp, accelerează ușor și eu frânez din EVA. Tu, Jaris, rulează corzile sincron. Aducem noi tăurașul în staul, acuș!

Brusc, motorul rachetă din spate tuși de două ori și tăcu.

– Suntem pe inerție Jaris! Ce-ți ziceam eu! Tăurașul s-a cumințit. Aliniere Comp. Vin!

La fel de brusc, retrorachetele începură să se descarce.

– Huăăă! Nervosule! Stai cu tata! Măăăă?!

Sunt aruncat de o contră și abia ce apuc să filez coarda. Racheta se smucește în toate direcțiile pornind haotic fuzeele de direcție. Corzile vibrează în draci, iar una plesnește.

Un fir de oțel carbon îmi rașchetează casca și lasă o urmă netă. Gorilla 10, îîî? Așteptați voi când ajung acasă.

Nu mai văd mare lucru. Racheta se dă peste cap la nici 10 metri de mine și ne apropiem vijelios de navă.

– Manevră evazivă! răcnesc.

− Nu sunt distrugător. Vocea lui Comp e calmă. Rotesc în sincronizare Am nevoie de ajutorul tău, trebuie să o scoatem din vrie. Accelerează pe 014 cu 11. Jaris! Adună tot ce ai gonflabil în cală. Cutii goale, saci, bidoane, tot! Vocea lui Comp pare decisă: Acum!

− Atenție, Șef! Moment maxim! Dacă cedează și coarda asta te decuplezi imediat și revii în EVA. Dă-o’n mă-sa de rachetă, s-o prindă alții. Nu se face să murim pentru ea. Clar?!

– Clar, Comp!

Mă abțin de la comentarii căci momentul de maxim vine, coarda se întinde zbârnâind, racheta dă din coadă ca un pește la ultima bătaie. Nodurile și ventrele transmise prin cablul meu mă răsucesc neputincios pe toate părțile și mi se face greață:

– Nu vomita, boule, că asta-i moartea ta. Încerc să văd ceva.

Coarda nu s-a rupt, dar racheta, cu mine atârnat în laso, se năpustește în cală. Pornesc EVA în marșarier. Centurile de siguranță vor să treacă prin mine. Gâfâi cu pieptul strivit.

Brusc Cașalotul accelerează cu tot ce are: Motoare principale, de manevră, retrojeturi… Vitezele se sincronizează și racheta pică cu un bufnet înfundat pe dușumeaua de carbon cauciucat. Instant patru gheare o înșfacă, decisiv.

Eu sunt mai ghinionist. Desprind coarda lasoului și văd apropiindu-se de mine peretele din fund al hangarului. Mai apuc să mă rotesc pe spate și mă afund printre cutii și butoaie de plastic goale cu tot cu EVA.

– Obiect neidentificat stabil în poziție 00,00. Misiune îndeplinită!

În vocea lui Comp se simte parcă o urmă de mândrie.

 

*

Mă extrag dintre cutii, cu compot de piersici curgându-mi pe cască:

– Facem un pic de atmosferă aici?

Porțile hangarului se închid silențios, îmbucându-se una în cealaltă după un model complicat, trădând mintea zgribilitică a celui care le-a proiectat. Simt cu costumul un val de aer… casca se saltă singură, iar Jaris se repede să mă ajute.

– Nu ți-ai securizat costumul!

– Nu mai era timp Șefu’!

– Dau să comentez când luminile roșii, de avarie, încep să clipească, iar tânguirea sirenelor de pericol îmi acoperă vocea.

– Pericol! Pericol! Imediat înapoi în costume. Am identificat obiectul. Pericol! Pericol!

– Ce bâigui acolo, Comp? Ți s-a urcat sângele la cap? I-a vezi… Acuși te închid!

– Atenție! Pericol iminent! În conformitate cu articolul 34, aliniatul b, din Legea 1114, cu caracter ultimativ, încă în vigoare, preiau comanda navei. Căpitan în retragere Argyle !

– La ordin! îmi iese porumbelul.

– Sunt Unitatea Tactică Fortuna, cod 00alfa0017 Perseu.

– Ordin! Jaris mă privește stupefiat. Și tu, Jaris!

– Am identificat obiectul, Căpitane. Este o rachetă distrugătoare Ștefan cel Mare și Sfânt, românească, din cel de-al Doilea Război de Independență. Foarte periculoasă. Când i se termină combustibilul intră în autodistrugere.

– Am înțeles! Adică bântuie de 60 de ani prin resturile astea?

– Nu avem timp, Căpitane. Autodistrugerea s-a amorsat. Avem trei minute de grație pentru a introduce codul și apoi o numărătoare inversă de 10 secunde.

– Să o aruncăm dracului afară.

– E o bombă cu neutroni, Căpitane… Înjurătura ta favorită. Nu! Singura șansă e să o transportăm în infirmerie.

– În infirmerie? Cred că am să suprascriu ordinul de comandă, Comp! E clar că nu ești în toate facultățile…

– Am acces total la robotul chirurg. Am găsit programul de dezactivare în memoria mea Bios. Nu mai avem timp. Mai sunt 2 minute și 17 secunde până la numărătoarea finală.

Acum! Am deblocat chesoanele 14, 16 și 18. Opresc gravitația. Hai!

– Jaris! Hai!

O târâm după noi prin chesoane.

– Cred că are două tone, mă plâng

– Doar puțin mai mult de 400 de kilograme forță… Un minut jumătate!

– Mersi! A dracului inerție. Jaris, sucește-o! Unde-o punem, Șefu!

– Hm! Pe masa de operații cu capu’ în față! Nu sunt Șefu’. Adresează-te cu Unita…

– Da, Șef! Am pus-o! E a ta!

– 38 de secunde! Ați avea o șansă minimă în cala secundară. E gândită pentru compuși radioactivi.

– Lasă! Dăi drumul! Poate e nevoie de ajutor. Jaris! Vezi containerul ăla cu cap de mort.

– Da.

– Sunt acolo două pungi și o secure. Adu-le încoa.

Așa! Dă securea și-o pungă. Mufez doza, expert, la linia de supraviețuire. Hai și tu, că nu mușcă!

Sug din furtunaș:

Hennessy Beaute! Nici n-ai visat! Suge, nu fi bou!

– 17 secunde! E un coniac excepțional Jaris!

Jaris suge și-mi dă securea:

– Și asta?

− Îi tai boașele drăcoveniei înainte de 00.00, și sug din nou!

Capul, eviscerat al rachetei este invadat de șerpii chirurgului automat. Brusc, o flamă mai că mă orbește. Jaris dă ochii peste cap și se lasă moale pe podea.

– Scuze! Am intrat în numărătoarea inversă!

Un alt tentacul îl înlocuiește pe primul.

– 06, 05,04…

Îmi încleștez mâna pe secure. Am ochit ceva ca o sferă. Nu o fi creierul drăcoveniei?

– 03, 02…

Brațul meu pornește.

– Stop!

Încremenesc cu securea în aer.

– Misiune îndeplinită. Dispozitivul dezamorsat.

– Așa? Fără un bip, ceva? Așa, pur și simplu?

– Dramatici mai sunteți voi, oamenii. Apropo! Loveai cu securea exact în containerul cu plutoniu.

– Îu! Securea cade cu zgomot sec pe dușumea.

 

*

Jaris face ochi pe celălalt pat din infirmerie:

– Am murit?

– N-ai nici pe dracu!

– Te-am tratat, ar trebui să-ți fie bine.

– Mi-e bine. Dar mă simt puțin stânjenit.

– De ce bărbate?

– Păi: Un Șef care-i un reciclat Căpitan de distrugător, o Unitate Tactică de crucișător, refolosită… Eu… Un amărât de navigator pe o gunoieră spațială…

– Nu te plânge. Tocmai te-am recuperat din comă alcoolică. Vocea lui Comp pare malițioasă.

– Păi nu suntem noi cei trei R?

               Recuperare, Reciclare, Refolosire.

                                   R.R.R.

Unul pentru sine și fiecare pentru el?

 

*

− Atenție la mine, ține-te de pat, Jaris! Cap compas: Pământul!

Comp?!

− Da, Șefu’!

Engage!

***

În echilibru cu mine! — Vorbe pentru suflet…

Astăzi sunt mai liniștită decât oricând, parcă o alură a păcii mi s-a instalat în suflet. Poate o fi de la ceea ce înseană feerie de decembrie, sau poate că pur și simplu mă simt bine în pielea mea. Mi-e liniște. Mi-e echilibru. Mi-e bine. Liniştea mea nu neapărat înseamnă tăcere, sau înstrăinare, e […]

via În echilibru cu mine! — Vorbe pentru suflet…

Moartea amintirilor vii

Cândva îmi propusesem să-mi păstrez amintirile vii, chiar creasem o încăpere specială pentru acest scop, într-un colțișor de creier – o denumisem camera violet, poate pentru că dacă adaugi un „n” obții violent, căci era multă violență acolo, dar nu în sensul comun ci doar acela al trăirilor care erau (iată un cuvânt mai bun) aprige.

De pildă: când am făcut prima oară sex cu Doinița.

Aveam un loc secret, pe care-l descoperisem într-una din rătăcirile mele, când luasem urma unui câine. Era, în fapt, o cățea care mă fixase cu niște ochi mari așteptând un răspuns în privirea mea, iar atunci când l-a primit a început să alerge. Am urmat-o, mai întâi la pas, apoi alergând, și ea se oprea un pic, doar un pic, întorcând capul să vadă dacă o urmez și-apoi iar alerga… Am trecut peste un pod dărâmat peste albia secată a râului, care-și mutase cursul urmare unei îndiguiri, ne-am strecurat printr-un desiș de arbuști de salcâm, și-am ajuns pe o creastă, ratată de cupele excavatoarelor, care se termina, abrupt, în cursul nou al râului. Într-un colț al acestui petec de pământ acoperit cu iarbă, într-o scorbură putredă am găsit patru pui de câine care scheunau încet. Erau pe moarte pentru că mama lor rămăsese stearpă.

Doinița era în călduri. Se vedea asta după cum se împingea cu Muntele lui Venus în colțul băncii, cum își desfăcea picioarele arătându-ne chiloții…

Emana o sexualitate profundă, ațâțătoare, prin felul galeș în care ne privea cu ochi sclipitori, provocatori, în zâmbetul fără urmă de echivoc. Nu s-a lăsat rugată mult, un cadou cu chiloței colorați a tranșat chestiunea.

Iat-o acum, în locul meu secret, răsucindu-se pe-un picior, cu o mână ținându-și pălărioara, iar cu cealaltă descriind volute în aerul imponderabil, apoi dezbrăcându-se, căderea lunară a rochiei ei pe iarba mea, în spațiul meu vital, pielea ei brună lucind pervers sub un soare torid de iulie. Mă mai văd pe mine, cum aproape tremurând îmi dau jos slipul expunând un penis roșu, aproape vânăt în excitarea lui, și spaima, bruscă, din privirea ei.

Iat-o acceptând, cu un fior ce i-a zguduit trupul, noua ei condiție, și zâmbetul, acel zâmbet galeș, aproape sfios, dar atât de diferit, de parșiv, aproape obscen, al ochilor ei care nu-și dezlipeau privirea de pe membrul meu erect.

Uite-ne pe amândoi cum ne apropiem unul de altul, vibrând ca două corzi întinse prea tare, pentru a ne sfârși unul în altul.

Geamătul ei mic, ochii strânși și buzele strâmbe, horcăitul gâlgâit ce a ieșit din gâtul meu, atunci, și privirea stăpânitoare cu care mi-am privit femeia.

Erau toate acolo, în încăperea mea specială, privirea ei atunci când a deschis ochii și, ridicând capul, mi-a sorbit lacrima din colțul ochilor, stârnirea de vânt ce ne-a stins fierbințeala trupurilor, și buzele fremătătoare, mirosul de iarbă strivită, cintezoiul care-și chema iubirea din pâlcul de salcâmi, și geamătul ei gutural, zbaterea șoldurilor ei, eu explodând apoteotic și-apoi, liniștea, ireală.

Erau acolo toate atunci când am trecut ultima oară.

Acum, constat că a mai rămas doar lista.

***

How to start making money immediately with your social media accounts or blogs — Motivation & Environment

Many people always think that it’s difficult to make money on the internet. Regardless of your opinion, this article will explain an easy method which you can use to earn money online—you can actually shorten URLs and make money when people click on them. The URLs don’t have to come from your website or blog. […]

via How to start making money immediately with your social media accounts or blogs — Motivation & Environment