Cutia cu nimicuri

Mă boșorogesc…

Pe când, adolescent fiind, mergeam pe la bunici, găseam în bucătărie, pe masă sau pragul ferestrei, tot felul de cutiuțe, parțial ruginite, și borcane pline cu tot felul de nimicuri: nasturi, agrafe de păr, dopuri de plută, benzi lipicioase contra muștelor și câte și mai câte iar, când voiam să le arunc, bunica sărea ca arsă:

– Lasă-le Mihăiță, că nu știi când îți trebuie și nu cer de mâncare!

Iaca, azi, descopăr și la mine, pe masă și pe pervazul ferestrei tot felul de cutiuțe și borcane, pline cu tot felul de nimicuri, de care nu-mi vine să mă despart, pentru că fiecare cuprinde într-însul o amintire și, vorba bunicii:

„Nu cer de mâncare!”

Privilegiul căpitanului II

Caut îndurare. Sufletul mi-e țăndări căci eu am profanat lăcașul zeilor chiar de părea părăsit. Aștept în genunchi, cu fruntea lipită de dușumeaua de metal, să primesc pedeapsa divină.

Nu se întâmplă nimic.

M-am născut într-o zodie norocoasă! Ridic temător privirea. Totul nemișcat. Ușa unde am lăsat-o, doar luminițele clipesc în stânga ei.

Un paznic. Zeii au lăsat un paznic când au plecat. Paznic care m-a avertizat că nu e bine ce fac. Și totuși, când am umblat la cealaltă ușă nu și-a făcut apariția. Creierul mi-e încleiat. Mă ridic cu greu și realizez că abia mă țin pe picioare. N-am mai mâncat de patru zile: Pe unde o fi sărmana delfină, salvatoarea mea până la capăt. O lacrimă mi se prelinge și voința mea, care dintr-un sclav m-a făcut Mare Preot al Zeiței Șra, se impune: Câtă vreme sângele-mi mai curge-n vine… Curaj muritorule. O singură viață ai, iar speranța e a ta și nimeni nu ți-o poate lua!

Altă ușă. Acum nu mai ezit. Rotesc de mâner, luminițele se aprind, vocea bolborosește, dar eu învârt și învârt… Cu un pocnet și un pufăit ușa se deschide.

O cameră micuță: un pat lipit în perete, nelipsita măsuță, iar pe scaunul de lângă ea un schelet.

Mă cutremur. Oare aceiași soartă să am și eu? Mă apropii. Nu pare a fi vre-un zeu. E un schelet de om. Poate mai înalt, în jur de doi metri înălțime, dar om. Stă într-un scaun metalic abia atârnând în cartilagii pietrificate, cu capul înclinat lăsat pe tăblia mesei și-n falangele descărnate cu un instrument de scris. Categoric a murit așternându-și ultimile gânduri pe papirusul de pe masă. Scrisul a fost pătat de descompunerea trupului dar este încă lizibil și seamănă deși mai cursiv, mai cântat, cu cel de pe pereți.

Misterul se poate dezvălui citind aceste ultime gânduri ale unui muribund, gândesc.

Pe masă mai multe cutii desfăcute și câteva asemănătoare nedesfăcute. Mucegaiul uscat, ca o pădure încremenită, e fără echivoc. Acolo a fost mâncare.

Deja realizez că trebuie să uit tot ce-am știut și am învățat. Dacă vreau să supraviețuiesc trebuie să învăț și asta repede. Ridic una din cutii și o examinez cu toată puterea mea de pătrundere. Este ovală, din tablă aurie. Fundul pare dublu căci grosimea e mai mare deși greutatea nu confirmă o masă compactă. Deasupra se află o altă foiță de metal care se părea că fusese lipită cumva de cutie. Un mic ineluș este fixat cu un nit pe ea. Logic, a fost pus pentru a se trage de el.

Iau o alta, nedesfăcută. Pe ea este o pictură frumoasă în culori vii cu un fel de mâncare necunoscut precum și nelipsitele inscripții. Nu are nici un inel. O sucesc pe toate părțile și trec la alta din stiva care se află în stânga mesei. Iată una cu cerceluș, dar fără desen, doar cu o inscripție mică făcută din puncte. Îmi strecor degetul și trag. Insist. Deodată materialul cedează iar foița superioară se cojește descoperind interiorul. Când mă holbam în interior cu balele deja curgând, realizez că începe să-mi frigă degetele. O las precipitat jos și mă îndepărtez panicat.

Asta ce-o mai fi?

Mirosuri cumplit de îmbietoare se răspândesc în cameră, iar din cutie ies vapori.

Aha! Un fel de încălzire… fundul dublu… Ahaaa!

Mă apropii. Mâncarea miroase demențial. Dau să apuc cu mâna și mă înfrânez cu greu. Gândește ca ei, îmi poruncesc, nu cred că mâncau cu mâna. Într-adevăr. Pe o laterală găsesc o scobitură mică. Bag unghia și trag. O altă foiță se desprinde și o linguriță care, deși pare din argint e prea ușoară a fi din metal, se ivește în lăcașul descoperit.

O iau și duc la gură o primă îmbucătură.

Niciodată nu mi-a fost dat să gust o asemenea minunăție!

Vocea mea reverberează în cameră și pe holul pustiu.

*

Sunt de cel puțin șapte zile pe ceea ce cred că este o corabie. Singura metodă de estimare a fost somnul. Am deschis deja mai bine de un sfert din uși. Celelalte nu vor și se aprinde o inscripție roșie, iar vocea paznicului necunoscut capătă inflexiuni amenințătoare.

Ce-a mai mare realizare de până acum este că am găsit bucătăria: înstrumente de gătit, uși pe care cu greu le-am deschis, cămări cu alimente. Am intrat într-o astfel de cameră unde, într-un frig cumplit, stăteau atârnate în cârlige sute de animale eviscerate și înghețate bocnă. Spaima că voi muri de foame, sau de sete, a devenit  un gând trecător legat doar de ideea de captivitate care se face din ce în ce mai prezentă.

Nu avansez de loc cu scrierea. Am încercat să compar cuvinte mai mici cu locul în care se aflau scrise, dar nu am putut obține o similitudine. Pe scaun nu scrie scaun, iar pe masă nu scrie masă. Realizez că ar fi și caraghios, dar la altceva nu m-a dus până acum mintea.

Continui să explorez și-mi notez pe foi de papirus, foarte albe, subțiri și plăcute la pipăit, toate impresiile, cu instrumentul de scris găsit între degetele scheletului.

În afară de acesta nu am mai găsit nici o altfel de prezență. Totul e pustiu, deprimant și câte odată mă duc să forțez câte o ușă interzisă pentru a auzi o voce, chiar dacă doar a paznicului nevăzut.

Azi, a noua zi, am hotărât să fac o cercetare meticuloasă în cabina căpitanului corabiei.

Am ajuns la această concluzie în urma unei amintiri fugare. Deși nu prea am avut de-a face cu oamenii mării, odată am făcut un ritual pentru un căpitan de navă care nu a voit să-și părăsească corabia pe care o numea prima lui soție și s-a scufundat împreună cu ea. Nu știu cum această amintire s-a ridicat din negurile uitării, dar ea s-a legat cu altele așa cum se întâmplă în secretul minților noastre și misterios, vălul de peste necunoscut se ridică.

Am făcut o slujbă la căpătâiul căpitanului și apoi l-am depus într-o cutie mai mare găsită în bucătărie.

Dintre rămășițele de îmbrăcăminte au căzut mai multe obiecte. Le-am pus cu grijă pe masă și cutia am dus-o într-o cămăruță mică, în care evident se țineau scule pentru curățenie.

Revin în cabina căpitanului.

La gât avea un lănțișor de argint, dar care nu lăsa urmă pe papirus deci era din alt metal necunoscut mie, cu două tăblițe pe care erau dăltuite câteva cuvinte. Pe prima doar două și am bănuit a fi numele lui. Pe a doua mai mare un cuvânt, iar dedesubt altele trei. Le-am transcris pe un papirus:

Samuel Bott

Căpitan

U.S.S. Enterprise

Al doilea obiect era un fel de punguță pătrată cu mai multe compartimente în care se aflau mai multe dreptunghiuri subțiri. Pe unele se afla o imagine mică a unui bărbat trecut de 50 de ani cu o postură falnică și privire cutezătoare deși puțin cam vanitoasă și inerentele inscripții. Ultimile trei erau niște miniaturi pictate cu migală înfățișându-l alături de o femeie mult mai tânără, frumoasă, dar cu aceiași privire suficientă, și apoi lângă doi copii cu figuri cam șterse.

În sfârșit, mai era un dreptunghi aparent metalic pe care se afla inscripționat:

Samuel Bott

Căpitan

Cod acces Orange

0017A03

Stau nemișcat. Ceva vrea să se lege, vine până aproape de conștiința mea apoi fuge, iar…

Cântăresc lănțișorul în palma dreaptă…

− Desigur! Lumina roșie. Ușile interzise.

În stânga, inscripția roșie pâlpâitoare, vocea:

”Only for cod acces Orange”

*

Încă trei zile însemnate de somn.

Am ascultat vocea paznicului de mii de ori. Cuvintele încep să se lege. Când închid ochii văd ce este scris pe pătrățelul căpitanului. Umplu golul: nu are voie decât căpitanul care posedă acest obiect. Mă precipit. Alte obiecte pe care le-am atins luminau inscripții, iar eu m-am speriat.

În bucătărie: Power,  lângă inscripție o mărgică mică. O pipăi. Se mișcă fin sub buricul degetului, apăs!

Ceva s-a pus în mișcare, nu știu ce, dar vibrează…  de unde să-l opresc?

Încă un semn: Stop/Clear, roșu. Apăs pe mărgică. Mișcarea încetează. Notez pe papirus, capul începe să mă doară. Mi-e rău.

Mi-e un rău de moarte. Mă târăsc în cabina comandantului și mă întind în pat.

Am bolit trei zile în care nu am băut decât apă. Parcă m-am întors de unde am plecat. Stau întins în pat și privesc urmele de vomă și fecale de pe jos.

Îmi ies din minți și în timp ce frecam cu unul din cearceafuri pe jos, murdar de propriile fecale pe încheieturi, răcnesc:

− De ce nu mă lăsați să mor? Ce v-am făcut?

Privesc în sus, la tavanul de metal plin cu țevi frumos împachetate în argint:

− Acesta să fie blestemul meu? Să mor pe bogăția pe care mi-am dorit-o de mic? Dar nu am fost eu. Mereu am fost altul. M-am schimbat, mereu m-am schimbat. Mă cutremur:

Câte am făcut…

În liniștea lugubră a corăbiei părăsite, urletul meu reverberează la nesfârșit.

va urma

PRIVILEGIUL CĂPITANULUI I

Pământul voia să plece… Sul se cramponă de altar:

− Deci, așa se termină toate: în nimic!

Așteptă să moară, dar zguduirea încetă. De jur împrejur se auzeau strigăte, gemete. Marele Preot se scutură de moloz și se repezi în ajutor.

Capitala era pe trei sferturi distrusă, iar desele replici îi alungă într-un final și pe puținii curajoși care încă mai scormoneau printre dărâmături în căutare de supraviețuitori.

Împăratul cu suita plecaseră deja îndreptându-se spre podișul Griggheos deși i-am avertizat că nu fac decât să sară din lac în puț.

Sunt un stoic. Am văzut atât de multe în viața mea încât nimic nu credeam că mă va mai impresiona. Și totuși…  După ce am făcut o ultimă slujbă, de pomenire a morților, am recomandat părăsirea insulei. Eu însumi am ales o junkă cu trei catarge, ușor de manevrat chiar și cu puțini oameni, iar după ce am aprovizionat-o corespunzător, mi-am luat adio de la preoți și puținii credincioși care mi-au rămas alături și am plecat către vest, spre continentul barbarilor negri.

În a treia zi, cam pe la prânz, un zgomot gros, ca răgetul la unison a mii de bizoni, pare să răsune chiar din ape. Apoi, ceva ca sfâșierea unor stofe, ne sfredelește auzul cu note din ce în ce mai înalte până ce nu le mai putem percepe, dar le putem observa în apa din jurul nostru care face cercuri ca atunci când arunci cu pietre în ea. În liniștea siderală care a urmat ne simțim ridicați pe un munte de apă uriaș. Putem vedea la zeci de kilometri distanță, iar ceea ce ne apare dinaintea ochilor ne umple sufletele cu o groază de nedescris. De la înălțimea valului major se zăresc crestele altor și altor valuri monstruoase, circulare, pe lângă care sărmana junkă nu-i decât o surcică neînsemnată.

Apuc să mă leg cu o funie de catargul principal apoi valul se prăvălește.

Când îmi revin din leșin mă descopăr încă legat de catarg. De jur împrejur e doar o imensitate, albastră și lucie ca sticla, ce se pierde imperceptibil în cerul de azur pe care arde un Soare nemilos.

Mă dezleg cu greutate și, cu fiecare mușchi protestând amarnic, mă ridic în picioare. Junka s-a prăpădit, iar eu am avut un noroc chior de a mă fi legat travers pe vergă și nu m-am înecat. Mă pipăi atent: se pare că sunt întreg, cuțitul și plosca cu apă sunt la brâu, iar ranița cu hrană o găsesc încurcată în funiile rupte ale catargului. Beau o înghițitură de apă și încep să mestec o bucată de carne afumată privind trist către orizontul incert. Dacă nimic nu va apărea dinspre acolo mă așteaptă doar o moarte lentă și înjositoare.

Crestez pe catarg ziua a patra. Liniștea este atât de apăsătoare încât m-am descoperit tânguind pe două voci o litanie de spovedire, dar nemișcarea este doar aparentă. Ne deplasăm, chiar foarte accelerat, către est, după cum am putut constata comparând siajul invers al catargului pe apă cu poziția Soarelui. Mă gândesc la ce cantitate uriașă de apă se mișcă uniform în aceiași direcție încât doar inerția catargului mi-o relevă și simt că mă ia cu friguri, dar și cu mândria de a fi fost ales părtaș la un asemenea eveniment cosmic.

Apa din ploscă e pe terminate, deși am făcut economie la sânge, iar în jurul meu e aceiași pustietate dezolantă de parcă am fost pierdut, pe drum, într-un univers străin.

Mă trezesc sunete și adrenalina toarnă foc în vene. Mă salt în picioare cu cuțitul în mână și gata de luptă. Privesc roată și mă rușinez de stârnirea fiarei din mine. Sunt trei delfini, doi adulți și un pui, care, cine știe cum, m-au descoperit și se bucură făcând salturi din apă, chiar lângă catarg.

Nu mai sunt singur, starea sănătății mele mentale s-a îmbunătățit vizibil căci dacă delfinii au supraviețuit înseamnă că nu este totul încă pierdut. În ciuda optimismului problema apei devine acută. Parcă înțelegându-mă un delfin se întoarce cu burta spre mine. O cuprind în brațe și ea îmi pompează laptele, în jeturi, direct în gură. Are un gust divin.

Ziua a opta. Delfinii dau semne de neliniște. Fac ture în jurul catargului și emit sunete ascuțite, de avertizare. Privesc în jur. Totul în aceiași nemișcare aparentă, dar… Da! Orizontul parcă se ridică.

Delfinii mai dau o tură și-apoi dispar.

Privesc mai atent în zare: se pare că aventura mea se va încheia aici. Un perete de apă vertical se ridică, voind a se uni cu cerul și acoperind soarele. Mai apuc să mă leg, în pripă, de catarg care este smuls și aruncat brutal în sus.

Îmi pierd cunoștința.

Categoric, cineva acolo sus mă iubește, căci îmi revin în simțuri aproape imediat după ce al doilea val a trecut, lăsând în urmă aceiași liniște absurdă și soare dogoritor.

Apar și delfinii, dar și ei sunt epuizați. Își urcă trupurile pe vergă și rămân letargici. Nu pot decât să-i mângâi și să le șoptesc cuvinte de încurajare. Mă privesc cu ochi mari, umani, în care deslușesc o spaimă reținută.

*

Ziua a unsprezecea. Delfina nu mai are lapte, iar arșița devine cumplită. Presupun că ne apropiem de ecuator. Mi se pare că zăresc ceva la orizont și tonusul îmi revine. Și delfinii au simțit ceva căci își dau drumul în apă și dispar într-acolo.  Ajungem din urmă epava unei corăbii. Delfinii se pare că au făcut o descoperire căci e zarvă mare. Oroare, sfârtecă un cadavru. Nu vreau să privesc, dar impulsul de supraviețuire este prea puternic. Când ajung în apropierea epavei amarez catargul cu un odgon de artimonul rupt al corăbiei și, cu cuțitul în dinți, înot spre epavă. E la limita flotabilității; se poate scufunda în orice clipă așa că nu preget: prima grijă, apa. Mă îndrept printre sfărâmături către cambuza navei și am o dezamăgire. Totul a fost spulberat și luat de valuri. Nici epava nu mai are zile multe așa încât mă târăsc grăbit către cabina căpitanului unde se păstrează, îndeobște, o rezervă de alimente specială, pentru ofițeri. Într-adevăr, găsesc mai multe burdufuri cu apă, vin și rom, precum și hrană din belșug, dar cea mai mare descoperire este o cutie de lemn de trandafir în care așteaptă, frumos aliniate, zece mere învelite în foiță de aur. Mai iau un pumn de cuie și un ciocan și mă precipit spre catarg. Abia ce desfac funia că, de parcă înțelegând că menirea ei s-a sfârșit, epava se răsucește gemând agonic și se scufundă sub privirile mele dezolate.

Am încropit o velă și, cu scândurile recuperate din apă, mi-am făcut un acoperiș deasupra capului. Condiția mea de naufragiat s-a îmbunătățit mult dar, deși, efectiv, motive de mare bucurie nu prea se văd, crucea catargului ducându-mi pătimirile către necunoscut prin aceiași apă de sticlă și pe sub același soare arzător, îmi pot permite să filozofez, întins la umbră, sătul și cu burduful cu rom la îndemână.

Fervoarea mea mistică, cea care m-a ridicat din rândul unor umili iobagi pe moșia împăratului până la funcția supremă de Mare Preot, s-a diluat cu timpul amestecându-se cu un pragmatism administrativ, dar și cu o experiență de viață care-mi contrazicea convingerile religioase. Mă revăd, sclav al unor ritualuri ridicole, coborât în colportări josnice, în combinații malefice pentru a mă menține în funcție, în prea multele trădări și cu mâinile pătate de sânge. Și iată, mă recunosc acum, în solitudine, același ca la început, întorcându-mă cu fața către divinitate și implorând iertarea.

Al treilea val. Catargul se lovește de ceva, iar eu sunt proiectat în spume. Funia vrea să-mi rupă torsul încât sunt nevoit s-o tai. Aproape sufocat, caut să răzbesc în sus către aer către viață și, instinctiv, mă agăț de ceva.

Când îmi vin în fire e noapte și mă descopăr strângând în brațe o țeavă groasă. Incredibil, pare a fi din metal, un metal brun adânc mâncat de apa sărată, dar totuși metal. Nivelul apei scade progresiv deși nu mai revine la netezimea de sticlă. Luna nu mai este, doar Calea Regilor ce mai luminează palid întinderile de apă, iar eu mă las, încet, încet, să alunec pe țeavă, în jos, în beznă.  Sunt pe ceva dur. Pipăi cu mâinile. Metal.

De jur împrejur apă, apă și iar apă. Crucea catargului cu tot cu provizii este pierdută. Delfinii nu se mai văd. Mă cuprinde o deznădejde amestecată cu furie. Ridic privirea și bâigui: Pentru ce totul? Ca să mă abandonezi aici?

Nu primesc nici un răspuns.

Și totuși stau pe ceva de metal. Mă scufund un pic. Are o formă ovoidală și se pierde în adâncime. Mi-e sete. Mi-e cumplit de sete. Încep să pipăi febril de jur împrejur cu riscul de a fi luat de apă. Uite, aici o scobitură în care mi-a intrat palma. Trag, trag zdrelindu-mi degetele și-ntr-un sfârșit ceva se dislocă…  Un val de apă mă ia pe sus, dar rămân încleștat cu ultimele puteri, de mânerul pe care l-am apucat. Apoi sunt trântit violent și, sub greutatea mea, ceva cedează cu un scrâșnet . Cad cu capul în jos, iar izbitura e cumplită: mai mor odată!

Mă doare capul și toate oasele, iar de sus curge apă peste mine. Sunt într-o încăpere mică, metalică, și brusc văd clipind două luminițe. Mă apropii. Una este roșie; roșu: sânge, moarte, iar cealaltă verde: verdeață, viață, aer.

Nu ezit. Apăs butonul verde și mă cocârjez de frică. Zgomotul e cumplit, dar apoi mă gândesc că-i doar opusul liniștii de până atunci. Deasupra s-a tras un capac și apa nu mai curge. Încă mi-e foarte frică, dar dacă sus a fost un capac, mai trebuie să fie unul… jos. Altfel este ilogic.

Simt schimbarea de aer. Mai stătut, dar respirabil. Apoi, cu un pufăit, se deschide o ușă mare acolo unde nici nu mă gândeam.

*

Deci zeii chiar există.

Mă simt răscolit pe dinăuntru căci ceea ce văd depășește orice imaginație. Sunt într-un culoar metalic vopsit în culori stinse de gri și verde, luminat discret de lumini ce nu par făclii, dar care dau o lumină de un alb pur și rece. Pe pereți șiruri lungi de țevi ce par învelite în argint. Din loc în loc uși ovale cu o ferestruică mică, rotundă dintr-o sticlă groasă, înăuntru, beznă. Încerc să deschid una, dar nu știu de unde. Nu pare să aibă nici un mâner, ori clanță, sau ivăr. Avansez, culoarul parcă nu se mai termină, iar setea a revenit, chinuitoare.

În sfârșit, o ușă deschisă: o încăpere metalică ce pare că a fost un dormitor. Paturi, mese, totul din metal. Locul a fost părăsit în grabă căci așternuturile dintr-un material asemănător mătăsii sunt împrăștiate. Peste tot obiecte aruncate. Toate sunt acoperite cu un strat foarte fin de praf. Ridic ceva ce pare o podoabă. E un disc din argint frumos șlefuit care se punea la mână cu două cordeluțe dintr-un material necunoscut, moale și negru. Îl șterg cu degetele și, oroare, brusc se luminează și apuc să văd niște semne cabalistice înainte de a-l arunca, din reflex, cât colo. Devin mai prudent. Pe una din măsuțe cutii transparente care se pare că au conținut cândva mâncare, acum doar mucegaiuri ofilite. Văd un bidon ca din sticlă: apă? Uit de orice frică. Mă reped la el, îl scutur. Lichidul pare într-adevăr apă. Dar cum se deschide? Mâinile îmi tremură. Brusc, mișcările mele haotice au un rezultat. Cu un fâsâit abia perceptibil un capac se răsucește. Îl desfac de tot, gust. Pișcă la limbă, dar e apă. Beau cu nesaț. Genunchii mă lasă. Mă așez pe marginea unui pat și beau cu înghițituri mari, convulsiv.

Rămân cu bidonul în mână savurând mulțumirea organismului ca pe o plăcere orgasmică. Încet privirea mi se focalizează pe o inscripție de pe bidonaș. În josul ei altele mai mici. Realizez că astfel de inscripții sunt peste tot: pe cutiile ce-au conținut mâncare, pe pereți, pe ușă, pe țevile, nelipsitele țevi, care șerpuiesc pe tavan.

O scriere. Socotesc peste 20 de simboluri diferite. Dacă vreau să mă descurc aici trebuie cumva să învăț această scriere, dar prima grijă: ușa.

Mă apropii de ea. E masivă, groasă de un lat de palmă și se rotește pe două balamale solide. În mijloc are o degajare rotundă cu o scobitură. Bag mâna în scobitură și simt un mâner. Trag și o roată iese silențios spre afară. Rotesc și observ mișcare. Niște forme trapezoidale, patru la număr par a ieși din ușă odată cu rotirea mânerului.

Aha! Dau să închid ușa și-apoi mă ia cu frig: Dacă rămâi încuiat aici?  O altă ușă. Să încerc la altă ușă.

La nici zece pași, o alta. Mai mare, dar tot ovoidală și tot din fier. Bag mâna, scot mânerul și răsucesc. Dau un țipăt și cad pe spate în încercarea de a fugi. În stânga, pe perete încep să clipească un șir de luminițe iar o voce, ce parcă vine din pereți, mă dojenește într-o limbă necunoscută.

Va continua

Elegie

România, o țară cu profesori analfabeți funcțional, cu o limbă stâlcită prin DOOM-uri de „academicieni” care și-au exersat scrisul pe „informările” în care-și „dădeau în gât” neamurile, vecinii și colegii de muncă pe la Securitate, cu un popor încătușat de religie într-un mileniu negru, România, o țară de oameni bolnavi, în frunte cu doftori făcuți cu cartușul de Kent de părinți grijulii (Lasă mamă, că-i muncă ușoară și bani mulți) a căror unică grijă e cum să ia șpaga fără să-i prindă DNA-ul, România, țara lui Dorel – las’ că merge și așa, o țară a improvizațiilor unde sârma este remediul suprem, condusă de șacali cocoțați pe cadavre, care n-au curajul să te înfrunte față în față, dar se-adună în haite și te mușcă pe la spate de picioare.

România în care trădătorii de neam se lăfăiesc pe la televizoare și prin sondaje de opinie.

România o țară care și-a înghițit coada și se digeră pe ea însăși.

Și nici o soartă, oricât de barbară ar avea, nu-i va fi nemeritată.

Coarnele

Am și eu tabieturile mele… Duminică, atunci când ies la cumpărăturile săptămânale, în oraș, adică în cartierul învecinat mahalalei unde-mi am hogeacul, după ce scot suficient necesarul de loz de la bancomat, trec mai întâi pe la patiserie. Aici, o domnișoară zglobie îmi împachetează, fără a mă mai întreba, stil Corina Chiriac – ne cunoaștem din vedere câte clipe efemere – un trigon cu șuncă. Eu scap, ca din greșeală, restul de cinzeci de bani, iar ea se apleacă să-l ridice, ocazie plăcută pentru mine de a-i admira sutienul cu danteluță și rotunjimea sânilor. O las mereu îmbujorată și cu ochii sclipitori, mereu promițându-mi că data viitoare voi face un pas în plus și iau virajul, în spatele clădirii, la Sifonăria lui Vasile, care chiar a fost și e sifonărie, dar pe care, întreprinzător și devenit din to’arășu’, domnu’ patron, Vasile a lărgit-o și a transformat-o într-o braserie intimă. Acolo, între două amabilități, rașchetez, pe stomacul gol, paharul cu tescovină, trasă de două ori, de Urechești și, cu mațele arzând, mă precipit pe băncuța de sub tei. Înfulec hulpav și în extaz trigonul fierbinte apoi, mai liniștit, mă răscrăcănez și pufăi agale prima țigară a zilei. Abia atunci, cu tonusul restabilit, pun cap compas și trec la devastarea magazinelor.  Și dă-i și luptă, ba uitând de una, ba luând în compensație ceva ce nu-mi trebuie urgent, pentru că mă încrâncenez să nu-mi fac listă de acasă că-i semn de Alzheimer. Transpirat, cu trigonul deja digerat și cu papornițele pline, mai iau o dată virajul la stânga și adăstez, din nou, la Vasile de data asta la o juma’ de pui la rotisor cu mujdei și mămăliguță. Îl ajut să alunece pe gâtlej cu unul sau, după dispoziție, două pahare de nohan, apoi, până vine taxiul, căci nu se face să-mi stric ziua de duminică cărând două papornițe pline ochi până în vârful dealului, mai rad o țigară.

Se spune că suntem sclavii obișnuințelor și pot să confirm asta, căci se mai întâmplă să-mi pice musafiri de duminică, deși eu le-am atras atenția să vină sâmbăta, greșeala lor, căci sunt acru și-i expediez fără menajamente, trecând la o variantă prescurtată a programului, adică numai la ’a cu puiul și nohanul, așa că, atunci când m-a interpelat intempestiv Gogu, am mârâit agresiv, precum dulăul atunci când vrei să-i iei ciolanul de la gură:

 − Ți-am dat țigara, dimineață, ce nu mă lași în tihnă?

Sifonăria lui Vasile este și locul unde se adună lucrătorii cu ziua, o mișcare abilă a patronului, căci astfel are clienți dedicați care, dimineața, se dreg din ultimii bani rămași de ieri, iar seara își beau aldămașul cu angajatorul providențial.

Crâșma s-a auto-organizat precum un parc proiectat ortogonal, dar care, după numai un an, își trasează sinusoidalele poteci ale traseului optim:

 Chiar în fața barului, la patru măsuțe, pe taburete, se adăstează  pentru o urgență de trei minute; în stânga, la alte patru mese, ce-i drept mai mărișoare și cu scaune, e locul de antamare a afacerilor, iar în fundul crâșmei, lângă rotisorul electric și tonomatul cu viniluri, două mese cu fotolii, pentru gurmanzi.

 Și astăzi, pe taburete, stăteau vreo cinci proletari în așteptare de clienți, iar Gogu m-a tapat, ca de obicei, de-o țigară. I-am aruncat pachetul nedesfăcut lăsându-i plăcerea de a-l desface și extrage țigara ca pe un trofeu.

 Gogu e un caz special. Trăiește din pensia maică-sii și din expediente, deși ar putea oricând obține un loc de muncă decent, căci inteligența nu-i lipsește, dar are un suflet liber, anarhist, care s-ar usca, cu siguranță, dacă l-ai claustra opt ore la serviciu.

 − Nu ți-am dat? rămân eu o secundă în cumpănă căci foiala prin magazine mi-a încărcat ramii, ba ți-am dat!

 Mă privește cu ochii ăia de câine bătut care nici măcar nu exprimă vreun reproș, ci doar o tristețe stoică și empatică și-mi răspunde:

 − Mi-ați dat, domnu’ inginer, cum să nu-mi dați… Eu doar voiam să vă arăt ceva, nu-i departe. Poate mata oi ști ce-i…

Curiozitatea mea nativă începe să duduie, dar rațiunea îmi spune: are și el vreun aparat de radio defect… hai c-am să i-l repar, ce dracu’, ne știm de zece ani.

 Îmi ia sacoșele și ne strecurăm printre blocuri, pe alei pe care n-am mai fost de ani buni, sau n-am călcat niciodată. Cartier vechi, gardul viu a crescut cât un stat de om și, tăiat artistic, transformă aleile într-un adevărat labirint în care te rătăcești fără un fir al Ariadnei, călăuzitor.

 Nici nu mai știu pe unde mă aflu pre când Gogu trece printre două tufe de tuia și intră în spatele unui bloc.

 O biută cam de doi metri, iar în vârful ei un ajutaj de aerisire.

 Hopa! gândesc, Gogu a descoperit un depozit de CLU. Pe vremuri, pe când blocurile se încălzeau de la Centralele Termice de Cartier, care funcționau pe păcură, acestea erau rezervoarele lor. Acum punctele termice s-au desființat, proprietarii montându-și sisteme individuale de încălzire, pe gaze.

 Ne apropiem. Gogu dă roată biutei pe o alee din plăci de beton năpădită de buruieni și, surpriză, bine încastrată în beton, acoperită de iederă, descopăr o ușă metalică de apartament. Gogu extrage dintr-un buzunar o legătură de chei și-mi explică:

 − Au spart-o băieții de la Speciale, dar eu am luat-o de la gunoi și-am reparat-o.

 Adevărat, acum că privesc mai atent, văd urme de baros netezite cu aplicație și chituite. Încep să devin atent.

 Gogu deschide vreo trei Yale, împinge ușa și-mi face semn, amabil, să intru:

 − Poftiți! Intrați în casa mea!

 Cum eu știu cum sunt construite depozitele astea subterane, am o ezitare. Nu vreau să pic de la patru metri în fundul rezervorului:

 − Ia, ia-o tu înainte, și dă sacoșele alea…

Pricepe și face pasul în față:

 − Aici este o scară, dar imediat o să facem lumină, doar cât ajung până la întrerupător…

Se aude un clic și locul se luminează brusc încât lăcrimez. Clipesc de câteva ori, apoi privesc mai focalizat și rămân siderat cu sacoșele în brațe:

 De la înălțimea de patru metri coboară o scară din fier forjat în două aripi către un spațiu circular cu raza de cam trei metri.

 − Asta-i casa mea, domnule inginer. Poftiți, poftiți! Coborâți! Nu invit multă lume aici…

Fabulos! Omul a făcut din depozitul de combustibil o locuință excepțională.

 Spațiul este compartimentat ca o garsonieră și mobilat cu gust.

 − Totul e făcut din ce-au aruncat oamenii și cu mâinile mele, răspunde întrebării nerostite și cu o nuanță de mândrie.

 Adevărat: covorul persan gros de un centimetru are câteva puncte mâncate de molii care nu-i scad din valoare, încât mă descalț pe linoleumul din capătul scărilor.

 − Și nu te-a întrebat nimeni de… sănătate?

 − Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe domnul director Pară.

 − Acel Pară?  De la Gospodărire Comunală?

 − Da, domnule inginer. Eu mereu i-am făcut curat în curte, i-am tăiat primăvara copacii și i-am cules toamna via. Când a fost de s-au dezafectat centralele m-a chemat la el, la regie: Semnează! îmi zice. Semnez, don’ director, că n-o fi bai, da-mi ziceți și mie pentru ce? Las’ c-ai să vezi tu… Ai vreun ban? Ca să plătești acontul. N-am un sfanț, dar ce acont? Las’ că vezi tu… Se cată la portofel și scoate mai multe albastre. Mi le pune în mână și, cu o hârtie: mergi la registratură, apoi la casierie, apoi vii înapoi la mine!

 Tot sporovăind, Gogu pune de-o cafea, scoate dintr-un dulăpior suspendat o sticlă de Chivas Regal și mă invită:

 − Știu că ați mâncat, dar pentru digestie…

Toarnă, atent, cafea în cești și, pe când eu sorbeam, mă scanează furiș pe sub sprâncene.

 − Las’ că m-ai făcut praf,  râd eu și fața de câine bătut se transformă miraculos.

 Acum e un prepelicar în aport, tot numai o determinare.

 − Și? Cum s-a sfârșit cu don’ director?

 Revine cu picioarele pe pământ:

 − Apăi, tot el m-a alergat pe la cadastru, pe la primărie, și m-a făcut proprietar peste depozit. Apoi a venit inflația aia a lui Iliescu și s-a plătit singur, ca mai toate apartamentele din târg, pe doi bani. M-a luat deoparte: Gogule, ai curent de la instalația de forță a orașului, ai apă de pe rețeaua de pompieri, ai canalizare directă în menajeră, totul gratis dacă-ți ții fleanca. Atâta pot să fac și eu pentru tine căci n-ai zis niciodată  Nu! Și la trei săptămâni s-a stins de cancer.

 Vărs o picătură de băutură pe covorul lui persan:

 − Să-i fie țărâna ușoară, Gogule, dar nu ca să-ți admir apartamentul m-ai chemat…

− Da, domnule inginer. Aveți dreptate. M-am apucat să sap, într-un colț, să-mi fac și eu un beci. Am spart, cu un picamer împrumutat, betonul de la fundația rezervorului și apoi am început să sap în pământ. La un moment dat o început să meargă, din nou, mai greu. Dar ce zic eu, al dracului de greu, de parcă săpam direct în piatră. Ia uitați peste ce am dat!

 Dă la o parte un panou din rigips și văd groapa.

 Omu’ săpase cam de doi metri și, dintre bulgări de pământ răsărea vârful unui con, oleacă strâmb, cam treizeci de centimetri, la bază, dintr-un material albicios cu aspect cremos, o smântână ușor murdară, prins de jur împrejur în ceva de ziceai că-i cremene.

 − Hopa! exclam și fac un pas în spate.

 − Am stricat trei capete de vidia… Nu mai știu ce să fac. Ce să fie, domnu’ inginer?

 − Nu știu, măi Gogule! L-ai atins?

 Și simt furnicături pe șira spinării.

 − Cu mâna nu, doar ce-am spart cu rotopercutoru’.

 − Eu zic să turnăm un metru cub de beton peste și să uităm ce-am văzut…

− Mai e unul, da-i cu vârful rupt.

 Dă cu o mătură și-apare și celălalt con, plesnit oblic. Estimez distanța dintre ele și parșivul meu de creier face compilațiile necesare:

 − Gogu?! Cred că tocmai ce-ai dezgropat coarnele lui Lucifer!

 Gogu holbează ochii la mine:

 − Adică… dracu?

 − Tartorul dracilor, bă! Mă duc și-mi pun o juma’ de pahar de coniac și-l dau pe gât. Fii atent aici:

 La  început Biblia ne spune că  Dumnezeu  a  creat  cerurile şi pământul.  Întâi a fost creată dimensiunea universului cu locurile lui spirituale cereşti (cerurile cerurilor şi nu cerul pământului), apoi a fost creat şi pământul. Se vorbește mult despre crearea îngerilor, în tradiţia ebraica se arată că, în a doua zi, ar fi fost creaţi îngerii şi, prin urmare, şi Lucifer. Nu ni se spune exact în Biblie, dar e posibil ca ei să fi fost creaţi înainte de facerea materiei. Îngerii sunt desemnaţi ca ajutoare ale lui Dumnezeu pentru întreţinerea creaţiei Sale. Ei nu au buric, nefiind născuți din pântecul unei mame, sunt androgini, având atât trăsături bărbătești cât și femeiești au puteri și abilități supraomenești și nu au limitări de înmulțire celulară, putând trăi o perioadă nedeterminată. Despre Lucifer se arată că a fost creat tot de Dumnezeu. Se pare că, înainte de căderea sa, Lucifer ar fi fost şi un heruvim, o variantă perfecționată a îngerilor, heruvimii fiind cei ce aveau acces direct la Dumnezeu. Domnul l-a creat desăvârşit în frumuseţe, spunându-se despre el că ajunsese la cea mai înaltă treaptă a inteligenței şi că era plin de înţelepciune. El umbla cu cele mai alese comori ale lui Dumnezeu, dar deşi a ajuns aici nu a ştiut să se oprească, şi atunci în el a apărut vanitatea şi mândria. Şi a început să îşi dorească ceva ce nu va putea să aibă niciodată. El a dorit să fie ca Dumnezeu, probabil simţindu-se cumva frustrat deoarece cuiva așa mare şi desăvârşit ca el nu i se permite să intre în sfatul Trinităţii lui Dumnezeu, acolo unde nu avea acces nimeni.Astfel, urmărit de acest gând şi având aproape toate lucrurile la dispoziţia sa, Lucifer concepe un plan diabolic pentru  a-L detrona pe Dumnezeu. În acest plan, de la înălţimea spirituală la care se afla el, momeşte şi atrage alături de el prin înșelăciune şi pe alţi îngeri care, după cum vedem în Biblie, ocupau unele funcţii înalte și este foarte probabil ca, la fel ca în scena Absalom contra lui  David, şi Lucifer să fi promis anumite  lucruri  acestor  îngeri dacă el ar fi ajuns Dumnezeu, în schimbul alăturării lor şi a ajutorului lor în această acțiune deosebit de vicleană de detronare. Odată conceput acest plan, Biblia ne arată că Lucifer l-a atacat pe Dumnezeu cu toată puterea şi cu toată viclenia de care el putea să dispună în acel timp, sperând că Îl ia pe Acesta prin surprindere. Este  posibil ca  această luptă să fi început chiar în sala tronului, deoarece el era heruvim şi, deci, avea acces acolo bănuind că îl poate surprinde pe Dumnezeu cumva fără apărare. Dar  acest atac teribil de  viclean plănuit de Lucifer pentru a-l detrona pe Dumnezeu nu reuşeşte. Astfel, Lucifer a plănuit şi executat  primul atentat din univers care îl avea ca ţintă tocmai pe Cel ce a creat acest univers, pe Dumnezeu. Deşi planul lui Lucifer a eșuat, totuşi se pare că în această confruntare a existat o desfășurare deosebită de forţe, un război în toată regula. O teoria a cercetătorilor Bibliei spune că, în aceasta luptă, planeta dintre Marte și Jupiter pe nume Tiamat, a fost complet distrusă, transformându-se într-o centură de asteroizi, iar o parte din ea, după ce a lovit planeta Venus și i-a schimbat sensul de rotație, a fost captată de către Pământ devenindu-i satelit, adică Luna. Chiar şi Pământul ar  fi avut de suferit el având nevoie să fie „dres”: refăcut şi chiar înnoit. Programul  special  N.A.S.A. prin fotografiile luate de pe suprafeţele Lunii, ale lui Mercur, Marte şi  ale  sateliţilor  diverselor  planete, toate au dezvăluit suprafețe cu numeroase cratere care nu au aspectul impactului meteoric și sunt produse, după toate aparențele de bombardamente ce au avut loc cândva în trecut. Aceste descoperiri au stimulat cercetarea mai atentă a suprafeţei planetei noastre în căutarea unor asemenea  cratere şi, într-adevăr, au  mai  fost descoperite  câteva, ele  fiind  acum  mascate  în mare măsură de eroziuni (procesele telurice) şi de mase de vegetaţie, vădind  totuşi  impacturi terestre serioase în trecut.

 Lucifer nu reuşeşte şi acum planul său ascuns este descoperit oficial. În consecinţă, el este alungat din cerurile lui Dumnezeu şi aruncat pe pământ.

 Fac o pauză, căci am gâtul iască. Iar Gogu se precipită către dulăpior și mai scoate o sticlă de coniac:

 − Dacă-i bal, bal să fie, că tare mai povestiți frumos!

 Rânjesc și-mi aprind o țigară.

 − Așaaa! Lucifer nu putea fi omorât, și atunci, heruvimii l-au legat cu lanțuri de aur, l-au turnat în piatră, iar piatra au aruncat-o în fundul de nepătruns al mării. În 1893 folosind fosile găsite in Alpi, Africa și Himalaya, geologul Eduard Suess a dedus existența unei mări interioare între continentele primitive Laurasia și Gondwana. Fosilele găsite în zone montane erau creaturi marine, pentru care ar fi fost nevoie să existe o mare masă de apă, omul de știință botezând marea cu numele de Marea de Tethys. Când continentele au început să se despartă de sub marea Tethys s-au ridicat munții, ia să vedem dacă ghicești? Exact: munții Carpați. Mulți au afirmat că blocul de stâncă în care se află înlănțuit Lucifer s-ar găsi pe aici prin munții noștri sub straturi de sedimente. Și iaca, se pare că noi tocmai ce-am dat de el. Nu-i de joacă, Gogule. Ia de-acoperă și uită ce-ai văzut căci exact asta ne mai lipsea nouă: dracul pe pământ! Uite, ia și de la mine banii ăștia să ai de ciment.

Asta a fost prin primăvara trecută. Mi-aduc aminte pentru că în noaptea aia a fost cutremurul ăla ciudat, de m-a sculat din pat.

 Nu m-am mai găsit cu Gogu pe la sifonăria lui Vasile, unii spuneau că murise maică-sa și, rămas fără pensia ei, plecase la muncă afară, apoi l-am uitat.

 Duminică, bine alimentat și cu sacoșele în mână, traversam strada către inerenta țigară pe băncuța de sub tei când mă claxonează unul. Devin nervos la faze de-astea și mă întorc agresiv, atent totuși să nu alunec pe caldarâmul înghețat și să mă fac de kko:

 − Ce-ai, mă? Nu mai încapi de mine?

 Mă chitesc la mașină, un Merțan de ultimul tip parcă tras în argint și mă îndrept către portiera de pe partea șoferului. Geamul se coboară silențios și am surpriza vieții mele: Gogu, la costum de două mii de euro și mustăcioară subțire, de mafiot italian, mă privește rânjind:

 − Același, domnu’ inginer! Neschimbat!

 Îmi cade falca: are la gât un lanț de aur de vreo chilă, niște bube așijderea pe degete, iar la încheietură îi strălucește un Sky Moon Tourbillon.

 − Mă… Gogule, tu ești, mă?

 − Eu, domnu’ inginer. Sunt doar în trecere, dar n-am putut rezista ispitei de a mai vedea odată locurile pe unde mi-am mâncat tinerețea.

 Mă privește cu o căutătură puternică încât aplec capul, dar îl salt imediat căci, din negurile creierului, un gând mă asaltează nemilos. Mă uit la el cu alți ochi, iar el simte căci privirea, deși încă amuzată, devine tăioasă ca o lamă de brici. Acolo, înăuntru, un foc începe se clocotească vrând a mă prinde în flăcările lui și-atunci o aud, parcă aievea, pe bunica: Când îl simți pe necuratul că se apropie să începi să reciți poezia și nu care cumva să te uiți în ochii lui. Îmi defocalizez privirea până când nu-l mai văd decât în ceață și încep să recit în minte cât de repede pot: nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecul, nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecul, nea…ca să n-aibă pe unde intra.

 Gogu începe să râdă:

 − Domnu’ inginer, domnu’ inginer… Mereu m-ai surprins! Aș putea să te frâng ca pe o surcică, dar n-am uitat că ai fost bun cu mine atunci când toți mă scuipau și mă batjocoreau.

 Se apleacă spre locul din dreapta, scormonește într-o geantă, scoate două pachete cu bancnote și, profitând că am amândouă mâinile ocupate de sacoșe, mi le îndeasă în buzunările pufoaicei.

 − Povestea nu-i chiar așa cum mi-ai spus-o tu. Poate odată am să ți-o zic pe a adevărată. Rămâi sănătos!

 Și decolează în trombă, lăsându-mă năuc în mijlocul drumului.

Bancnotele, de douăzeci de euro, le-am pus între filele Bibliei, la decontaminare, că de, or fi banii ochiul dracului, dar sunt fără de miros și, la o adică, până ce treci puntea…

Îl aștept să treacă să-mi zică și varianta lui căci sunt convins că va apărea.

De dracu și de popă nu scapi așa ușor!

                                               ***

                                                       3 martie 2021

Minciunele

O sun pe Rodica:

‒ Fatâ, vină și tu cu un bidon de nohan și-o „grenadă” cu rachiu, sâ ti pup că nu te-am mai văzut de-un an.

‒ Nu pot, că am musafiri (canci! n-are pe nimeni…)

‒ Da’ nici eu nu poci, că mă doare spatele de mor (mă doare-o lae). Când oi putea, că doar nu-i iei la înfiat. Sună-mă!

Nu trece-un sfert de oră că sună tembelefonul. Rodica:

‒ Acuma vin.

‒ Da’ ce, i-ai dat pe poart-afară?

‒ Eee, că tocmai erau pe plecare…

La poartă iau o postură mai cocârjată:

‒ Nu te mai scălămbăi, îmi zice și-mi întinde sacoșa. Zi mai bine că ți-a fost târșă să vii prin zăpadă pân’ la mine.

‒ Păi cum? Să-ți deranjez musafirii?

Și când o văd că se încheptoșează:

‒ Hai! Vină sâ ti pup și la mulți ani!

***

Binecuvântări pentru o nouă eră

Cu această poveste frumoasă și plină de speranță, eu vă urez La mulți ani! cu sănătate și spor în toate!

Noaptea cobora tihnit, iar oaspeţii, ce se ospătaseră și dansaseră din belșug, se retrăseseră obosiți  în paturile lor spre a continua petrecerea în lumea viselor. Lumina lunii, care curgea prin ferestre, descoperea zgârcit doar câteva contururi neclare. Restul casei era obscur și nemișcat.

Un trio de siluete întunecate își croiau drum pe unul dintre coridoare, pașii lor reverberând înfundat.

‒ Am crezut că petrecerea aia nu se va termina niciodată, a spus una, jucându-se cu lanțul ceasului. Oricum, nu văd de ce a fost necesar tot acest tam-tam. Ea este un bebeluș. Nu își va aminti nimic din toate astea.

‒ Nu este vorba despre copil, spuse alta. Știi cum sunt părinții… Au făcut totul pentru ca să iasă o ceremonie reușită, astfel încât nimeni să nu poată sugera mai târziu că s-au zgârcit cu ceva pentru micuța lor dragă. Le este atât de frică să nu greșească cu vreo ceva, să ofenseze cumva. Noi, doar știi, după ce s-a întâmplat cu Ea

Prima își ridică excedată mâinile deasupra capului:

‒ Asta a fost o dată. O dată! Chiar și asta s-ar fi putut evita dacă ar fi verificat lista de invitați. Ai crede că, la toți banii pe care îi au unele dintre aceste familii, și-ar putea permite măcar un planificator de evenimente decent.

‒ Sincer, nu văd de ce nu ne putem dispensa de unele dintre vechile tradiții, a emis a doua siluetă. De ce să nu luăm un brunch de sărbătoare, în schimb? Au trecut secole de când n-am mai avut o cină festivă frumoasă și-am putem oferi binecuvântări la fel de ușor la unsprezece dimineața, pe cât putem la…

‒ Aici! A treia, care până în acel moment tăcuse, i-a oprit în fața unei uși închise. Și-acum taci. Îi vei trezi.

A doua chicoti: Se vor obișnui să fie treziți la orice oră, destul de curând. Dar toți au tăcut în timp ce a treia sufla ușor în gaura cheii, iar ușa s-a deschis silențios. O strălucire blândă coborî pe hol, ridicând siluete în sus pe peretele din spatele lor, umbrele fluturând de-a lungul spatelui lor ca niște aripi.

Ca una, se furișară înăuntru, având grijă să nu deranjeze figurile adormite din pat, în timp ce se îndreptau spre pătuțul care stătea la capătul celălalt al camerei.

‒ Uite! E trează.

Copila din pătuț stătea întinsă pe spate, privindu-i cu ochi mari. Ea chicoti când a doua siluetă și-a atârnat lanțul ceasului pe pătuț, apucându-se de metalul lucios cu degete dolofane.

‒ Văd că ceilalți au fost deja, a adulmecat prima. Frumusețea, harul și cântecul, desigur. Astfel de tradiționaliști. Castitatea…

‒ Cred că asta e Charity, dragă, a corectat a doua. Castitatea nu mai e o binecuvântare foarte populară de ceva vreme…

‒ Drept. Cea de-a treia siluetă și-a bătut palmele, în liniște: Ei bine, acum e rândul nostru. Gata, doamnelor? Cine se oferă prima?

‒ Presupun că o voi face eu, spuse prima siluetă, îndreptându-și vesta. Scoase o baghetă subțire din buzunar și bătu pe marginea pătuțului. Capătul s-a luminat de un albastru palid, strălucitor.

‒ Te binecuvântez cu Spirit, a spus ea, înfundând vârful aprins al baghetei în pătuț. Ochii bebelușului s-au mărit, iar ea a râs, bătând din palme, încântată. Fie ca tu să înfrunți cu capul sus toate problemele vieții, iar lumina spiritului tău să lumineze asupra tuturor.

‒ Privește-o! Mă îndoiesc că va avea nevoie de vre-un ajutor, spuse a treia zâmbind. Cred că va ține frâiele în mâini de una singură.

‒ Da, ei bine, există totuși un motiv pentru care îi dau binecuvântarea acesta noaptea, acum când părinții dorm.

‒ Presupun că eu urmez. Nu avea nici o baghetă, dar și-a întins mâinile peste pătuț, cu palmele în jos. Te binecuvântez cu Opportunity, a spus ea, plimbând atent un deget pe deasupra ochilor copilei. Drumul tău nu va fi întotdeauna ușor, dar ușile să fie mereu deschise pentru tine, dacă vei ști unde să cauți. Ea făcu o pauză, cu un zâmbet trist: Mă tem că vei avea nevoie de tot ajutorul pe care îl poți obține, în acest sens. N-ar fi o vină a ta, desigur, dar lumea este adesea nedreaptă.

A treia i-a luat locul lângă pătuț. Ea privi către copilul care odihnea înăuntru, strălucind blând de binecuvântările deja acordate asupra lui.

‒ Cred că aș putea să profit de această ocazie…

Ea își ridică mâinile, aruncând magia într-un arc larg. Tavanul a dispărut brusc, dezvăluind pleiada orbitoare de stele de pe cerul nopții.

‒ Te binecuvântez cu Curiosity, șopti ea, privind în ochii copilului, largi, strălucitori și reflectând luminile a mii de galaxii. Fie ca tu să găsești la fel de multă bucurie în a descoperi noi întrebări, precum și în a afla răspunsurile lor, iar asta să te conducă mereu mai departe.

Cele trei au stat o clipă în tăcere, cu binecuvântările oferite, cu datoria făcută. Deasupra lor, stelele străluceau și făceau cu ochiul spre soarta unui copil care se întindea pe toată lățimea universului.

— Ar trebui să plecăm, spuse al treilea, încet. Mai avem și pe alții de văzut înainte de a se termina noaptea.

‒ Crezi că va fi suficient?

‒ Nu știu, dragă. Mai avem un drum atât de lung de parcurs. Făcu o pauză, uitându-se la copilul cu mâinile întinse spre stele, de parcă ar fi știut că, cu doar puțin efort, poate ajunge la ele.

Apoi… uitaţi-vă cât de departe am ajuns.

               ***

În original: Blessings for a New Age by Jessica Jo Horowitz.

Traducerea și adaptarea: Mihail Toma.

Îmblânzirea pomului de Crăciun, creatură mândră și răutăcioasă

Sărbători fericite 🙂

‒ Aduceam bradul de Crăciun cu o seară înainte, spuse bunica pe când părinții și copii se strângeau la cină.

Îi plăcea să umple fiecare ungher al fermei sale cu povești din anii trecuți, cu tradiții uitate de cei mai mulți.

‒ Dar pregătirile le începeam deja de cu primăvara.

Eu și verii mei chicoteam pe când treceam pe lângă castroanele de lemn. Aburul dulce al terciului de orez ne-a făcut pe toți să salivăm și-apoi am prețuit fiecare bob umflat cu lapte și acoperit cu unt de pe limba mea ca și cum ar fi fost o perlă.

‒ Eu și cu surorile mele vizitam pădurea la echinocțiul de primăvară, când malurile de zăpadă erau încă până la genunchi, dar soarele topise deja o pojghiță. Molizii se scuturau încet de zăpadă, bolborosind pre limba lor tot felul de măscări la adresa noastră și privindu-ne suspicios. De multe ori ne lua o zi întreagă ca să găsim un copac cu spatele înalt, drept și cu ramuri groase, dar cu suficientă inteligență pentru a alunga spiridușii care vin să fure cadourile. Molizii știau asta și aveau să înceteze cu glumele abia după ce legam o panglică stacojie în jurul copacului ales.

Bunica făcea mereu câte o pauză, dar își relua poveștile exact la momentul potrivit. Când mama a plecat la bucătărie ca să ducă ibricul gol, bunica a schimbat subiectul pentru o vreme. Apoi, când mama s-a întors cu pâinea de secară împodobită cu sirop negru, brânză albă bogată și gem parcă făcut din boabe de nori, bunica s-a uitat la verii mei, apoi la mine, de parcă ar întreba dacă să continue. Noi am dat din cap în cor.

‒ Cu o zi înainte de Crăciun, tatăl și frații mei mergeau pe schiuri în pădure pentru a revendica molidul ales. În schimb, lăsau o ceașcă de vin fiert și o pungă cu sare de mare pentru spiritele pădurii. Dar chiar atât de liniștiți… doar un prost ar încerca să ia de unul singur un molid. Gândiți-vă, ei nu sunt răi, ci doar însuflețiți și neastâmpărați, și ai face bine să ai grijă de acele lor groase și lungi. Odată, fratele meu Paul a primit un ac în ochi și a trebuit să poarte un plasture peste ochi o lună întreagă. Îi ziceam „Piratul”.

Tatăl meu a tușit discret în barbă, sugerând că ar trebui să strângem bolurile de terci și farfuriile de pâine. Am ajutat-o pe mama să pună masa pentru felul principal. Verișorii mei cei mai mici s-au jucat pe scările care duceau sus, încercând să reziste tentației de a merge spre cadourile păzite de bradul nostru de Crăciun. Poate că următorul fragment al poveștii a fost recompensa noastră pentru cumințenie.

‒ Sosiți în Ajunul Crăciunului, tatăl și frații mei au adus molidul prin ușa din spate. Iar el nu a intrat fără să lupte. Oh, doamne apără și păzește! Pomul arunca cu ramuri în toate direcțiile. Răspândea zăpadă și ace peste tot. Trebuia să fii viclean, ca nu cumva copacul să te mânjească cu rășină pe haine căci îți spun că poți să le speli și să le clătești în zece ape, dar nici c-o să se curețe de tot.

Îmi amintesc încă dragostea din vocea bunicii. Privirea ei cenușie strălucitoare, parfumul acelor de molid amestecându-se cu parfumul ei și parcă trandafiri de vară înfloresc prin nopțile albe.

‒ Tata stătea întins pe podea, așteptând, suportul străvechi din fontă stătea gata. Frații mei se luptau cu copacul care se zbătea. Fiind cel mai mic, Paul, aștepta pe trepte sus – oh, da, ca verișorii tăi spionându-ne acum de acolo, ascunzându-se de asemenea în spatele balustradei, dar cu lasoul din piele de ren pregătit.

Ne-am întors cu toții la masă pentru felul principal, deși verii mei au protestat, deoarece  găseau cadourile împachetate mai ademenitoare decât sărbătoarea care urma. Râzând ușor de ei, tatăl meu a tăiat friptura de elan în felii subțiri. Am oferit sosul de ienupăr, caserola cremoasă de cartofi și salata rosolli.

‒ Simțind că ceva era pe cale să se întâmple, bradul de Crăciun s-a oprit în hol, încordat ca un ren care a mirosit un urs. Dar ăsta era momentul pe care Paul îl aștepta, se ridică din spatele balustradei și aruncă laso-ul. Copacul se împotrivea, dar era pregătit pentru asta. Pe când el sălta copacul, tata strângea suportul în jurul piciorului molidului. Iar el se legăna, scuturându-și ramurile groase ca un pui de vultur care învață să zboare. Dar oţelul rece îmblânzeşte chiar şi cel mai sălbatic copac.

În acest moment, elanul prăjit dispăruse și burta noastră era atât de plină încât ar putea să crape chiar doar și cu gândul la desert. Tatăl meu și-a slăbit cureaua cu o gaură și râsetele au umplut casa.

‒ Trebuie să respecți un brad de Crăciun și să-i dai o noapte pentru a se obișnui cu noile împrejurimi. Prin urmare, după ce asigura bine bradul la locul lui, tata stingea luminile și ne conducea pe noi, copiii, în pat. Nu puteam dormi niciodată de emoție și ne tot răsuceam în pat,  în timp ce copacul mormăia în noapte.

Îndemnați de părinții noștri, verii mei și cu mine am adus fiecare prăjiturile de turtă dulce, pe care le decorasem mai devreme. Reni și inimi, oameni de turtă dulce cu straturi fine de zahăr pudră. Mama ne-a turnat suc aburind de mure, condimentat cu scorțișoară, cuișoare și cardamom. Bunica ne-a oferit bomboane de ciocolată acoperite în ambalaje strălucitoare, foșnind.

‒ Dimineața, eu și surorile mele ne strecuram din pat devreme. Spionam bradul de Crăciun de pe scări, ezitând să ne apropiem de el. Dar bradul părea că doar pufnea spre noi, amuzat.

Dar nici măcar povestea bunicii nu putea distrage atenția verilor mei de la cadouri. Se frecau în scaune de parcă ar fi avut treburi urgente la toaletă. Bunica făcu o pauză și aruncă o privire spre pomul de Crăciun. Și aș putea jura că nu lumânările care pâlpâie printre crengi și nici strălucirea decorațiunilor nu mi-au atras privirea…

‒ Așteptându-ne în căldura casei noastre, copacul ne făcea semn să ne apropiem și, de aici, îl știam îmblânzit. Eu și surorile mele îl împodobeam cu șiraguri din panglică strălucitoare, cu globuri din sticlă aurie și cu bomboane învelite în foiță argintie. Descurcam firul roșu răsucit  în jurul caprelor din paie și spiriduși ridicându-ne pe degetele de la picioare pentru a atârna lanțul împletit din hârtie colorată, iar tata așeza tocmai sus, în vârful copacului, o stea de aur.

M-am trezit atunci, ca dintr-o reverie, dar nu pentru că ar fi făcut-o deja verii mei, ci pentru că bradul mi-a fluturat o creangă, iar caprele de paie au galopat în urma mișcării. Așa chemat, m-am îndreptat spre copac și am mângâiat ușor acele verzi luxuriante.

Iar molidul a tors în răspuns, fericit ca o pisică bine hrănită.

***

În original: Taming of the Christmas Tree, the Proud and Mischievous Creature by Leena Likitalo.

Traducerea și adaptarea: Mihail Toma.

Orizont incert

     

                                                                                                   Motto:

                                                                                               Nu pregeta,

                                                                                               dar fii răbdător.

     Ne apropiem de coasta dealului. Trag ușor de hățuri, iar Agata, iapa mea de patru ani, se oprește ciulind urechile și fornăind ușor în aerul rece al dimineții.  Cu un mic efort, căci implantul nu a mai fost folosit de mult, inițializez vederea panoramică. În spate, urcând poteca îngustă și bolovănoasă, îi văd pe cei patru trégheri călări ducând de dârlogi câte un cal, iar în ariergardă pe fiul meu cel mare, Cyril.

Ridic brațul drept cu pumnul strâns. Cinste lui, băiatul e vigilent. Micul convoi se oprește, iar eu mă cobor de pe cal. Îmi iau binoclul și caut un loc bun pentru observare.

Așezat strategic, între patru dealuri, castelul îmi apare ca un bătrân anaconda străduindu-se, cu ultimile puteri, să strivească o broască țestoasă. Lovitura nucleară l-a ratat cu puțin, domul central fiind doar fisurat, dar spirala zidurilor de apărare a fost spulberată în partea vestică iar nimeni, se pare, nu s-a mai obosit să repare. Acum se ridică, mohorât și dezolant, din cețuri. Nici o mișcare, nici un semn. Îmi privesc cronologiul apoi fixez binoclul pe turnul de apărare din dreapta.

Un spot verde și două roșii. Semnalul. Ridic semnalizatorul răspunzând. Doar un flash de confirmare și totul redevine static.

Când a patra soție mi-a murit în brațe, la doar șaisprezece ani, fără a-mi lăsa un urmaș, războinicul din mine a acceptat înfrângerea dureroasă și umilitoare. M-am retras, în dezonoare, pe domeniile mele așteptând să mor, încet, odată cu lumea asta care mi-a fost cămin atât amar de timp. Doar fiul cel mare m-a urmat, iară sihăstream de mai bine de șase ani atunci când am primit acea ciudată și neașteptată vizită.

Cyril mi-aduce dinainte un omuleț cam la cincizeci de ani, ușor cocârjat, îmbrăcat într-o sutană neagră prea largă, murdară de noroi, și speriat foarte. Repede am priceput că e doar un actor prost căci privirea lui iscoditoare scanează cu colțurile ochilor, absolut profesionist, încăperea, iar de pe fața lunguiață, plină de crețuri mici, prefăcătoria și șiretenia se pot aduna cu polonicul.

− L-am găsit dând târcoale, iar norocul lui a fost că Cezar și Aristotel erau legați căci îți mai aduceam doar anteriul. Spune că vrea să vorbească cu un mare luptător al războaielor clone. I-am zis că nu se află pe aici nici un războinic și să-și vadă de drum, dar a insistat făcând aluzie la un semn de recunoaștere pe care acesta l-ar avea și-atunci m-am gândit să-l aduc dinaintea ta.

− Ia spune, străine… Ce nevoi te îndeamnă la drum primejdios prin vremile astea tulburi?

− Prea buna mea stăpână, căreia îi sunt credincios secretar și trezorier, începe mieros, pe care viteazul nostru războinic o cunoaște, m-a însărcinat cu un mesaj pe care să-l înmânez personal, de la care să aștept un răspuns, indiferent care ar fi acela.

− Și… cine este stăpâna ta, mesagerule?

− Numele stăpânei mele este Isabela.

Isabela, aaa, ce tinereți tumultoase… Prea frumoasa Isabela, la fel de alunecoasă precum mesagerul ei. Isabela maestră a artelor interzise, dar și în cea a iubirii care, cândva, de mult, parcă prea de mult, m-a adăugat în panoplia trofeelor sale. Prea bine! Este timpul pentru o revanșă.

Parcă citindu-mi gândurile, cocoșatul grăi:

− Deci… acesta să fie acel războinic căruia trebuie să-i înmânez mesajul?

− Este posibil. Să citesc mesajul și-apoi vei vedea.

După o scurtă ezitare, secretarul face o pasă cabalistică extrăgând de sub sutană un pergament făcut sul apoi, așezându-se într-un genunchi, mi-l înmânează cu amândouă mâinile. Coțcar, coțcar, dar individul nu a uitat bunele maniere; desfac sigiliul și citesc:

„Dragul meu prieten, drag. Ahh, Isabela, acum suntem prieteni, ai? Vremuri tulburi și agitate ne-au îndepărtat unul de altul, dar eu ți-am păstrat în suflet toată dragostea ta  dimpreună cu toți banii din pungă, scrâșnesc aducerii aminte, dar cu o doză de umor: ce naiv mai eram! Ultimile evenimente, ce nu decurg prea bine pentru poporul nostru, atât de încercat în luptă, m-au convins că este timpul la o schimbare. Călătorului îi șade bine cu drumul. Aha! Fugi, lașă mică! Apoi mă-ncrunt pe dinăuntru: că parcă eu oi fi mai breaz: cine s-a ascuns în capătul ăsta de lume ca să moară precum leul bătrân și rănit? Eeee? Isabelo, Isabelo, joci murdar. Special ne-ai aruncat în aceeași oală, ca să nu te mai pot refuza…  Dar a pleca la drum  acum, când totul se prăvale în jurul nostru, ar fi o nechibzuință vecină cu moartea dacă nu ai avea un tovarăș priceput care să înlăture primejdia rea; și-atunci eu m-am gândit la tine. Neînfricatul meu spadasin, artist în ale războiului, doar tu ești acela care ar putea să ne scoată, teferi, la liman.  Așa fată dragă, periuța moale pe spinarea mea, strânge mrejele în jurul prăzii. S-apoi? Are și ea dreptatea ei. Ce-ți oferă? O aventură, poate ultima aventură, o alternativă demnă de luat în calcul hibernării letargice în așteptarea unui deznodământ umilitor. Ai făcut tot ce-ți stătea în puteri să faci, dar nu-i de demnitatea ta de soldat să vezi cum îți mor femeile în brațe la nici șaisprezece ani încercând, în chinuri, să nască, să vezi trădarea din jurul tău care a condamnat această lume printr-un atac mârșav, sub centură, în chiar structura ei genetică. Această aventură ar putea fi prilejul stingerii unei datorii pe care o am către tine, înzecit, căci dobânda va fi pe măsură. Nu ezita, drag prieten, căci, deși nu ai nimic de pierdut, ai avea atât de mult de câștigat!

A ta, cea care nu te-a uitat niciodată, Isabela!”

      Fac plata către salahori. Atunci când caii lor încep să coboare, precaut, pe poteca îngustă și pietroasă, arunc un gândac în spinarea aceluia din ei care nu mi s-a părut a fi localnic. Micul robot se agață de vesta insului și, după ce își încleștează ghearele în pielea tare, arată acum identic cu celelalte capse. Implantul din stânga se activează. Oriunde va merge, pe această planetă, voi fi avertizat atunci când își iese din rutină. După ce mai rotesc odată privirea apuc cei doi cai de dârlogi și cobor în urma băiatului meu.

 Șuier ușor, iar Cyril își bagă pintenii în burta calului. Încremenesc amândoi.

− Încet, băiete! Locul ăsta-i plin de capcane.

− Chestii mortale?

− Nuuu! N-ar putea ascunde o asemenea energie potențială de senzorii mei și mi-am făcut atent temele pe când eram pe culme, nu… chestii mici, lui Isabela îi place să se joace…

Brusc, Cezar se lipește cu burta de pământ. Aristotel încremenește în poziție de aport, apoi svâcnește lateral dreapta exact la timp pentru a scăpa de o limbă translucidă ce a făcut să șuiere aerul exact pe locul în care stătea. Cezar face, sincron, un salt în față și se camuflează din nou. Aristotel pășește-n față expunându-se până-n ultima zecime de secundă. Limba translucidă pornește spre el, dar Cezar o interceptează cu un salt atletic sfârtecând-o în fălci. Capătul retezat se zbate haotic aruncând cu un gel alburiu în toate direcțiile apoi se retrage în pământ.

− Limba soacrei. Te lasă chior, ciung, sau olog, dar nu te omoară. Armă de demobilizare. Să te întorci târându-te, să vadă toți ce pățesc cei care încalcă teritoriul, care imobilizează oameni și fonduri pentru a-l trata și a-i asigura subzistența nefericitului căci, un om rănit e mai scump decât unul mort. O armă perfectă pentru Isabela, așa cum o cunosc eu. Mie mi s-a făcut foame, iar caii dau semne de oboseală… O să facem tabăra aici.

− Dar suntem la câteva sute de metri de castel…

− Foarte bine! Înseamnă că ne-au văzut. De-or avea vreo nevoie, să vină ei la noi. Se întunecă. Eu, unul, nu-mi mai risc câinii și caii pe jucăriile lui Isabelei.

                                                                  *

Prima permisie după un an de zile. Încă mă mir că mai trăiesc așa că-mi scot toți banii ce mi se cuveneau și iau prima cursă rapidă spre capitală.

Înainte de a sosi la surorile mele trec să mă reculeg în fața mormântului.

Privesc crucea de lemn, împlântată în pământul din fața criptei, realizând cât de mici suntem în universul acesta mare încât devoțiunea mea, ca soldat, nu l-a putut feri pe tatăl meu adoptiv de la moarte. Mai așez, un pic, panglica care mi se părea că șade strâmb, apoi îmi așez cascheta pe cap, salut și mă îndrept spre ieșire.

Trec printre morminte cu conștiința inerentului sfârșit și-atunci o văd.

Un înger. Un înger îmbrăcat în alb, fragil în înclinarea cu care tocmai se apleca să așeze niște flori.

Rămân încremenit, dar cu inima dogorind în piept.

Se pare că oprirea mea bruscă, sau poate privirea fixă, încărcată de emoție, i-au atras atenția, căci s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. Niciodată, în scurta mea existență, nu mi-a zâmbit cineva în acest fel. Întreaga ei făptură părea că participă la această declarație de simpatie, de dragoste sinceră față de un necunoscut. Era un transfer de energii miraculoase care pur și simplu m-au vrăjit încât, involuntar, picioarele m-au adus mai aproape.

 Mă regăsesc la un pas de ea, cu cascheta așezată regulamentar pe brațul drept, în poziție de drepți. Scanez cu un ochi efigia:

− Luptele de la Alemaine… Mi-a fost coleg la Academie, mint cu nerușinare. Un erou!

− Da, domnule locotenent. A murit eroic pentru ca noi să ne putem continua viața. Dar și dumneavoastră ați avut o pierdere… tot un un camarad?

− Tata, doar un accident nefericit. Poate că, dacă eram acasă…

− Domnule locotenent, locul acesta mă deprimă, eu nu am fost de acord atunci când fratele meu a decis să se înroleze, iar evidența dureroasă a neputinței mele de a-i schimba soarta mă doare. Hai să plecăm de aici. Să mergem acolo unde oamenii sunt vii.

                                                                   *

− Tată?!

Deschid ochii blestemând din nou, dar ca de fiecare dată doar cu jumătate de gură, pe Isabela:

− Ce-i?

− Un cortegiu iese din castel.

Realizez că-i deja noapte și-am dormit somn greu. Mă frec, aprig, la ochi. Într-adevăr, de pe una din porțile castelului bombardat se apropie un șir de făclii.

− Leagă câinii, Cyril. O să avem musafiri.

Sunt doar patru persoane. În față Isabela, ducând doar o gentuță cochetă. Ea însăși radiază aceiași prospețime și doar crețuri mici, la capetele ochilor, se străduiesc din greu să demonstreze  faptul că se apropie binișor de al patrulea deceniu de existență.

Secretarul pare și mai cocoșat, așa cum vine în urma ei, ținând o făclie în mâna dreaptă și un geamantan imens în cea stângă. Îmi strecoară aceeași privire în care se amestecă, în proporții egale, frica și prefăcătoria.

În spate, ținând a doua făclie, vine o chinezoaică mititică, cam la cinzeci de ani, iar implanturile mele o iau razna. Muierea e, pur și simplu, blindată de artefacte interzise. Un adevărat arsenal ambulant. Se pare că implanturile ei îi comunică cam aceleași lucruri despre mine, căci mă scanează cu o privire scurtă care-i transformă ochii în două dungi incerte.

În mijloc, îmbrăcată într-o pelerină din piele neagră, subțire ca un pai și călcând imponderabil, cred că se află o prezență feminină, căci poartă hijab sub glugă așa că nu-i port vedea decât privirea de un violet aprins ce dansează hipnotic în lumina făcliilor. De parcă asta n-ar fi destul, implanturile mele se dovedesc absolut neputincioase. Persoana este opacă. Dacă este protejată de un câmp de forță este ceva nemaivăzut căci dacă ar rămâne nemișcată s-ar confunda perfect cu mediul înconjurător. Eu așa ceva n-am mai văzut și fac umbră pământului de ceva timp.

Ca un făcut, implantul din stânga se activează comunicându-mi că individul monitorizat, după o întâlnire scurtă și non verbală, și-a schimbat direcția de mers revenind spre castel. Deci flerul meu a funcționat încă o dată. Ei, bine, voi avea o discuție, lămuritoare, cu această persoană.

Mă întorc către Isabela:

− Înapoi în castel! A apărut o problemă care solicită rezolvare. O să vă păzească Cyril.

− Dar suntem deja în întârziere, protestează secretarul.

− Faceți ce v-am zis, altfel ne despărțim definitiv, aici și acum. Clar? Cyril, ochii în patru. La castel desfășoară sistemul defensiv! E posibil să avem musafiri, iar anumite persoane prezente aici să nu fie străine de asta, o fulger cu privirea pe Isabela.

− Ce te uiți la mine? protestează ea. Ți-am explicat, în scrisoare, că drumul va fi primejdios.

Nu mă mai obosesc să-i răspund. Îmi încalec iapa și șuier scurt. Aristotel ciulește urechile, îmi prinde privirea, urmându-mă.

Dispozitivul de localizare al gândacului îmi comunică că trégherul a luat-o cotită pe poteca care duce spre Strâmtoarea Dracului, singura ieșire din viroagă. Logic. Ce loc mai bun decât acolo, între pereții stâncoși și abrupți, pentru o ambuscadă…

Schimb, la rândul meu, direcția de mers pentru a-l intercepta înainte de a ajunge. Agatha pășește în trap ușor, ocolind vegetația sălbăticită ce năpădește drumul, iar eu mă revăd, tot așa, venind călare și rușinat foarte, la castel. Surorile, după ce s-au amuzat copios când mi-au aflat povestea, m-au consolat explicându-mi că dragostea, în aste vremuri de dușmănie, e un diamant prețios pentru care trebuie să plătești înzecit.

Ahh! Isabela, cum m-ai lăsat tu, mahmur și făr-un ban, în camera aia de hotel după o noapte de destrăbălări prin toate tavernele târgului. Îmi merit soarta, dar…

Iapa se oprește și mă blestem pentru clipele astea de reverie, din ce în ce mai dese, semn sigur că îmbătrânesc.

Aristotel e în poziție de aport, apoi gândacul mă anunță că insul se apropie. O comandă și acesta implodează, silențios, dar pulsul electrodinamic consistent îi blochează trégherului toate implanturile. N-are timp să se mire prea mult, căci Aristotel sare la gâtul calului, iar cele două limbi de piele ale biciuștii mele i se răsucesc insului  în jurul gâtului. Smucesc violent, iar el se prăvale în mărăcinii drumului. Sufocat, încearcă să se elibereze, dar sunt asupra lui și-l imobilizez:

− Așa, băiete! Acum noi vom purta o discuție, civilizată, sper.

Banditul mă privește cu ură, dar am mai văzut noi…

                                                                   *

     − Deci tu ești băiatul lui Ailin?! zâmbește amuzată Isabela privind cum tânărul se tot minunează, răsucind gâtul în toate părțile, la trecerea prin camerele palatului.

− Da, doamnă. Al nostru e mai… gotic. Sunt fiul său mai mare, iar mama mea, Ana, a fost a treia lui soție, care a trăit suficient ca să mă alăpteze, declară mândru, iar Isabela se încrâncenează sub roba de catifea: Blestem asupra voastră, voi care ne-ați adus aici încât fiii sunt mândri că au apucat să fie alăptați de mamele lor, dar mai așteptați un pic și-o să cunoașteți răzbunarea noastră! Va fi pe măsură!

− Nu prea te-a scos în lume tatăl tău, continuă, totuși, ca în glumă.

− Adevărat, doamnă. Ne-am retras la castel acum șase ani, pe când eu eram doar cadet la Academie, iar de atunci nu am mai ieșit din ținut. Singurele drumuri ce le-am mai făcut au fost în târg, pentru aprovizionare, ca să mai vindem din vânatul și roadele pământului… Că parcă a mai rămas ceva de văzut în lumea asta pustiită, înclină el capul, amărât.

− Și cu ce v-ați umplut voi timpul acolo atâția ani?

− Vai, doamnă, dar abia putem prididi. În primul rând că mi-am continuat studiile militare, iar tatăl meu este un profesor mai mult decât intransigent, apoi mergem la vânătoare, mai e și munca câmpului iar, după ce au murit mătușile, a trebuit să avem grijă de treburile casnice… Dar ne descurcăm, chiar mai găsim timp să mergem în târg în zilele de sărbătoare și să petrecem bărbătește…

Inexplicabil, Isabela se simți deodată mândră de acest tânăr, care semăna izbitor cu Ailin, așa cum l-a cunoscut atunci, demult, în fața unei cruci de mormânt. Totul pe această lume se întâmplă în apropierea morții, se înfioră,  mângâind, ca-n trecere, obrazul băiatului.

Cyril se fâstâci și, pentru a ieși din încurcătură, se îmbățoșă brusc:

− Eu mă duc să instalez sistemul defensiv. Nu ieșiți de aici, iar draperiile să fie bine trase ca să nu se vadă lumină de afară.

Se înclină scurt ieșind apoi cu pași mari.

Isabela îl privi cum pleacă, apoi trecu în camera alăturată.

− Cum se simte fata, Xi?

Chinezoaica făcu un gest liniștitor:

− E bine, Stăpână. Echilibrul alergen-antigen se păstrează în limite rezonabile. Avem o bună marjă de eroare.

− Da, dar predarea nu are. Trebuie să fim în capitală exact peste trei zile și, își consultă un mic ceas de aur, o bijuterie frumoasă pe mâna cizelată, nouă ore, iar Ailin tocmai acum și-a găsit să-și rezolve probleme personale…

− Cu respect, Stăpână, dar vă contrazic. Războinicul nu a plecat aiurea. Am clonat unul dintre implanturile lui mai vechi, acum tocmai interoghează un posibil spion al conspirației.

− Ooo! Ai amănunte?

− Nu, Doamna Mea. Primesc doar sentimente. Cum spuneam, e un implant vechi, ar fi trebuit să-l scoată, sau să-l distrugă, dar pe el sunt și înregistrări singulare, pe care astfel le-ar fi pierdut pentru totdeauna. Acest războinic nu este unul obișnuit, a preferat o fisură în platoșa lui pentru păstrarea unor sentimente irelevante, strânse din buze chinezoaica.

− Sunt și eu pe acolo? întrebă, ca într-o doară, Isabela.

− Asta nu pot afla, stăpână, sunt bucuroasă că am putut accesa câteva fișiere. Implanturile, chiar dacă sunt mai vechi, sunt militare, de cea mai bună calitate. La rândul său, m-a scanat vigilent iar sistemul meu anti malware încă mai caută intruziuni. Mă duc să fac focul ca să pregătesc ceva de mâncare. Primesc un sentiment de satisfacție ceea ce înseamnă că… războinicul vostrum nu va întârzia mult și va veni obosit și flămând.

− Mergi, Xi! Dă-ți toată silința! Nu vreau să-mi dezamăgesc, încă odată, războinicul!

                                                                   *

      Trégherul mi se dovedi a fi din plastilină moale:

− Nu mă ucide, mărite războinic și slugă, prea plecată, îți voi fi toată viața!

− De unde știi că sunt mare războinic? Și dacă știi, cum de-ai îndrăznit să mi te-opui?

− N-am știut, prea mărite, n-am știut! Abia când am ajuns aici am auzit legendele… că ești un mare luptător din Războaiele Clone că ucizi doar cu privirea și te-ai întors acasă…

−Lasă gargara! Oamenii tăi așteaptă la Strâmtoarea Dracului.

Laserul meu din dreapta sfârtecă ciulinii chiar lângă umărul banditului care este cuprins de groază:

− Mă jur! Mă jur că veneam să le zic să fugim, să …

− Cine te-a trimis?

− Nu știu…

Răcnește și se apucă de claviculă încercând să stingă stofa aprinsă:

− Mă jur că nu știu! Unul înalt, cu barbișon, un aristocrat după haine, dar cu vorbă de doftor. Dar are bani, mulți bani, și-o vrea pe stăpâna castelului.

Unde trebuia să o duceți?

− Nici asta nu știu, mărite războinic. Trebuia să rămânem la Strâmtoarea Dracului. Urma să vină el, după ce îi comunicam izbânda.

Îmi scot stiletul și-l apuc pe ins de chică.

− Nu mă omorî, geme din fundul bojocilor, poate, odată, ți-oi putea fi de folos.

Îi trag chica pe spate și mă uit în ochii lui: pare sincer. Mâna-mi zvâcnește iar o biluță gri, plină de sânge, se rostogolește în țărână. Iau implantul, îl șterg de carâmbul cizmei și-apoi îl pun în pieptar:

− N-ai să mori din atâta… Acum, ascultă-mă bine!

                                                                   *

− Te-ai așezat bine, rânjesc privind tavanul cu tot felul de îngerași cu aripi poleite cu aur.

− Reacționezi la fel ca feciorul tău, râde ea, gâdilat, ferindu-se de mine.

− Adică precum un țăran cu sulă mare și creier mic, nu-i așa?

Se lasă prinsă și-o sărut aprig. Se smulge, din nou.

− Și ce-i rău în asta? Dacă ați fi toți așa, altfel ar arăta lumea asta.

Îmi pune o palmă mică pe piept:

− Ailin, eu… Eu așa sunt, așa am fost, ăsta-i felul meu.

− Ești nebună, nebună de legat.  O apuc de braț și-o zgudui: În ce pățanii ai mai intrat de a trebuit să-mi ceri ajutorul?

Cade în genunchi și începe să plângă; urăsc asta…

− Știi ce am făcut cu banii tăi? Știi? Lacrimile îi curg șiroaie, parcă nu mai e Isabela mea…

− Nu, bolborosesc.

− Mi-am cumpărat poziția de subrétă la palat. Doar eu știu prin ce-am trecut și câte-am suportat.

− Nu mi-ai zis…

− Ție? Și dacă-ți spuneam, ce făceai? Marele războinic de la Allemaine, pufnește, făr-o para chioară.

− Am stat în genunchi în fața ta, ți-aduci aminte? Nu eram chiar de lepădat, domeniul meu, chiar și acum, valorează o avere, dar l-ai preferat pe acel aristocrat, nici nu-i rețin numele, tu vroiai strălucirea palatului, voiai să fii regină…

− Sunt regină! Ar trebui să te prosternezi în genunchi în fața mea, căci eu sunt, acum, regina acestei lumi.

Rămân încremenit, privind-o:

− E o glumă?

− Nu e nici o glumă, Ailin. Căsătoria cu Lordul de Astoria, prinț moștenitor al tronului, de acum șaptesprezece ani, mi-a adus pohta ce pohteam și chiar mai mult. Însămânțarea regală. Atunci când femeile au început să moară fără cauze aparente, eu și toți ceilalți membri ai Casei Regale am fost imunizați. Dar degeaba. Femeile au continuat să moară. Acum, eu sunt singura purtătoare a seminței regale iar, după moartea suspectă a Lordului de Astoria, de săptămâna trecută, sunt ultima regină a acestei planete.

− Regina mea.

Mă las într-un genunchi și-mi plec privirea.

Face ture în jurul meu și nu îndrăznesc să mișc. Mi-ar putea ordona să mă ucid, nu că nu aș executa ordinul imediat și fără comentarii, dar nu mi se pare un moment  potrivit. Se oprește și-mi ridică bărbia cu evantaiul:

− Pricepi, atunci, de ce trebuie neapărat să ajungem în capitală? Își studie o mică bijuterie de la mână: două zile și șaisprezece ore, timp de grație. Dacă până la această dată nu sunt în fața tronului spre a fi încoronată regină se va institui un consiliu de regență.

− Putem pleca imediat ce se luminează… mă ridic, iar ea mă privește disperată:

− Și chiar nu pricepi, ticălos cu inimă de piatră, că acum, indiferent ce va fi, este ultimul moment când mai putem fi împreună?

Nu mai înțeleg nimic, dar o primesc în brațele mele, caldă, ușoară ca un fulg și mirosind a lăcrămioare.

                                                                  *

      Acum doarme, suspinând ușor, iar mâinile ei mă caută, caut eu o pernă, i-o pun dinainte iar ea o strânge în brațe: Isabela mea a dormit de mică cu ursulețul în brațe, mă înduioșez apoi mă îmbrac precipitat, nu-i timp de pierdut.

Ies pe hol îndreptându-mă spre rucsacul cu echipament. Chinezoaica apare parcă de niciunde luând poziție ofensivă în fața unei uși. Înțeleg că acolo doarme copila.

Ne studiem reciproc. Suntem cam de același calibru, probabil că ne-am vătăma până când am muri amândoi.

− Tu faci cât o mică armată.Pentru ce a mai avut Isabela nevoie de mine? pronunț rar și răspicat, folosind Vocea.

− Ea trebuie să ajungă… se cutremură, buzele i se strâmbă într-un rictus și mă privește cu ură.

− V-au dresat bine popii…

O revelație se vede pe chipul ei:

− Ești un…

Uită!

Are un tremur și-apoi mă privește uimită.

− Încet, Xi! Doar caut ceva în rucsac.

Cântăresc în palmă implantul trégherului și scot un decodificator. Mufa neuronală nu a mai fost folosită de ani buni, carnea a concrețit pe lângă ea în neglijentul meu abandon, așa că sunt nevoit să folosesc, din nou, stiletul (karma lucrează, trégherul e răzbunat). Scrâșnesc din dinți și reușesc să împing mufa în locaș.

Mai că-mi pare rău, sunt invadat de o viață doar cu puțin mai presus decât cea a câinilor mei și, totuși, ceva l-a impresionat puternic pe omul meu. Încerc să transform avalanșa de sentimente în ceva comprehensibil. Un schimb de replici, iată, ce l-a marcat pe trégher:

„− Da, Înălțimea Vostră, nava va aștepta cu motoarele pornite, precum ați poruncit.

− Monetti! Spune-mi Monetti. Nu poți ști cine mai trage cu urechea în spelunca asta ordinară.

− Și chiar trebuie să mergeți singur? Mi-e teamă pentru Domnia Voastră.

− Asta să-ți fie ultima grijă. Mai bine deschide bine ochii, cred că ucigașii lui Susex deja mișună pe aici… ”

                                                                  *

      Somnoros, Cezar saltă capul mirat.  A fost ultima impresie a creierului său, căci lațul de oțel s-a strâns brusc, strangulându-l. Intrusul, îmbrăcat într-un  Takamatsu fără însemne, puse bolasul pe umeri și se apropie de linia de apărare. Stătu  în cumpănă preț de câteva secunde, apoi scoase un dreptunghi metalic. Linia de forță pâlpâi, apoi se stinse. Avansă, mai negru decât noaptea, dar cu un țel precis.

Simt o tulburare. Nu este de la implant. Nu ezit, îmi smulg mufa neuronală,  mă arunc, sincron, peste un umăr, implanturile mele se reactivează și trag cu tot armamentul din dotare.

O chestie neagră se face ghem, dar rezistă, strălucind violet, la zece terawați de energie condensată. O umbră se prelinge în spatele ei și lama unei  katana strălucește scurt. Un cap înfășurat în glugă se rostogolește pe mozaicul salonului, iar sângele, negru în lumina făcliilor, se scurge, ezitant, într-un pârâu din ce în ce mai consistent. Mă ridic în picioare, alert, în căutarea altei amenințări. Chinezoaica dispare în camera fecioarei, iar eu alerg la Isabela. Doarme cu ursulețul  în brațe.

Revin în salonul de prezentare, întorc trupul și-i desfac bluza. O centură de supraviețuire sofisticată, de un model pe care nu l-am mai văzut. Apuc capul atacatorului și-l așez pe o măsuță. Îi scot gluga iar el mă privește cu ură:

 „De la mine nu vei afla nimic!” aud în implantul wireless de bandă largă. 

Draci, un android, mă crucesc și-l privesc mai atent: o lucrare extrem de reușită care și la lumina zilei ar putea păcăli o privire superficială.

Voi încerca să-l aduc într-o buclă de cauzalitate.

„Înțeleg că, dacă îmi spui cine este stăpânul tău actual, îi vei face, implicit, rău stăpânului tău anterior, dar ești obligat să răspunzi la întrebările ce privesc programarea ta originală pe care ți le pune o ființă umană. Deci: cine te-a proiectat, unde și când ai fost construit?

Răspunde ezitant, dar răspunde:

„Am fost proiectat și executat de Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal în Atelierele Regale și am devenit funcțional la data standard 09.11.9078.”

„Foarte bine! Asta înseamnă că ești proprietatea Casei Regale, nu-i așa?”

„Nu pot răspunde la această întrebare…”

„Bine… Dar ești obligat să-mi spui dacă mai ești proprietatea Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, care deține drepturile intelectuale. Răspunde!

„Da, parcă geme androidul, sunt încă proprietatea Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal”

„Dar Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, este slujitor supus al Casei Regale… Insinuezi că acesta nu este loial câtă vreme, la rândul tău nu ești proprietatea Casei regale. Clarifică!

„Nu pot clarifica.”

„Acuzația de „Lez Majesty” este una gravă. Ea poate duce la condamnarea la moarte a Stăpânului tău. Te vei face vinovat de uciderea Creatorului tău căruia i-ai jurat credință.”

„Nuu, dacă spun cine este stăpânul meu actual îi voi face un rău Creatorului meu, dacă nu spun îi voi face un rău Creatorului meu, dacă    spun…” simt începutul degradării neuronale și atac fără milă, prin viu grai, folosind Vocea:

−Aceasta este o declarație sub jurământ care se va consemna: Spune cine este stăpânul tău actual și cu ce motiv te-a trimis aici. Îți ordon!

„Aceasta este declarația mea sub jurământ: Stăpânul meu actual este Lordul de Susex, al doilea în ordinea succesiunii la tron, iar scopul meu era să o ucid pe Prințesa de Astoria și fiica sa Anabelle de Astoria. Mai declar că schimbarea de proprietate a mea s-a făcut samavolnic, Creatorul și stăpânul meu de drept Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal fiind amenințat cu moartea. Alătur toate fișierele originale care să dovedească, indubitabil, aceasta. ”

Ochii androidului mai tremurară de câteva ori apoi rămaseră încremeniți.

Scot stiletul și pipăi pielea artificială a capului:

− Oops! Dar ce avem noi aici? În palmă mi se rostogolesc trei biluțe. Două sunt zbârcite și afumate, semn că androidul le-a distrus înainte de inactivare, dar a treia, strălucind sidefiu, este un implant de spionaj de cea mai bună calitate. Mă precipit la rucsac și introduc implantul într-o cutiuță ecranată: Așa! Poate că n-ai apucat să decartezi. Ne vom ocupa de tine cu prima ocazie. Scot și vesta de pe trupul androidului: Așa ceva ne va fi, cu siguranță, folositor!

Îl chem pe secretar la mine. Vine, la fel de cocârjat, și cu aceeași privire iscoditoare. Îl privesc și eu la fel, dar cu o privire mai grea și simte asta.

− Am jurat!

− Toți avem jurămintele noastre, dar peste toate este jurământul în fața poporului tău.

− Nu am trădat, dacă asta insinuezi, războinicule, dar secretul este atât de adânc încât și o șoaptă scăpată în vânt ar aduce anihilarea noastră imediată.

− Bine! Vreau să ajungi în capitală înaintea noastră. Contactează aceste două persoane. Aștepți doar un puls pe semnalul cu care mi-ai răspuns de pe turnul castelui. Ia de aici de cheltuială.

− Aveți toată încrederea.

                                                                  *

      − Eu nu pot să te apăr dacă nu-mi zici tot, auzi? Auzi!?

Am apucat-o de umeri și realizez că strâng prea tare. Culmea, implantul din stânga se activează:

„L-am prins, prea mărite războinic, așa cum ți-a fost voia. Ce să facem cu el?”

„Adu-l la palat.”

O privesc în ochi:

− Monetti… Ți-e cunoscut acest nume?

Începe să tremure în brațele mele:

− M-ai vândut… Și tu, Ailin?!

− Încet, regina mea. Nici gând! Cine-i acest Prea Înalt Monetti?

− De când te-ai ascuns în hogeagul ăla, de-i zici domeniu, nu mai cunoști de loc politică, Ailin. … Este Primul Ministru, șeful executiv al acestei planete. Totul se mișcă doar prin voința lui.

− Apăi, la cum s-au mai schimbat în ultimii ani… și, mister?! O chestie nu pricep: ce caută un ditai Prim Ministru pe-aici, pe la noi, prin bătătură? Singur, fără escortă, fără suită și paji?

Isabele face un „O” absolut adorabil din buzele ei mici și clipește, des, din gene.

− Nu-mi spune, mă înnegurez…

− Dar eu nu am făcut nimic! Se rotește, aprig, prin salon agitând evantaiul peste obrajii în flăcări. E nebun! L-a urât de la început pe soțul meu, atât pentru că este de sânge albastru, în timp ce el e doar un parvenit de negustor, cât și pentru că era urmașul la tron. Mă vrea de nevastă, a înnebunit, vrea să ajungă rege consort. O lichea de cea mai joasă speță care s-a ridicat aruncând cu bani în dreapta și în stânga, o viperă, un… un impotent!

Mai că se sufocă, iar eu clatin, amărât, din cap:

− Nu țin minte să fi dezagreat bănuții, regina mea, dar acum ai pretenții mai înalte, cât ai fost cameristă la mulți ai schimbat așternuturile, iar ei ți-au primenit sângele de s-a albăstrit așa…

Dacă privirea ei ar putea să taie, aș fi fost tranșat felii.

− Nu ești demn de regina ta. Ia-ți viața, acum!

Încep, calm, să mă deschei la piept. Mă așez, în lotus, cu katana mică așezată transversal în fața mea și trag, doar un centimetru, sabia mare din teacă:

− Sper că-mi vei face onoarea de a mă seconda. Chiar asta intenționam și nu neapărat poruncii tale. În fișierele recuperate de la androidul lui Susex, am găsit ceva, niște protocoale ascunse. Se pare că la ceremonia de încoronare va mai participa o delegație. O delegație străină.

O văd cum se albește la față:

− Ai aflat!

− Da, Doamna mea! Simultan cu încoronarea ta se va face un armistițiu și o cedare de suveranitate prin căsătoria fiicei tale, pe care atât de abitir o păzește chinezoaica Xi, cu Principele Moștenitor al Vrășmașului nostru. La încoronarea acestuia, Patria Noastră va dispărea înghițită în Imperiu.  Eu nu vreau să fiu părtașul acestei trădări. Adio, doamna mea!

Apuc mânerul armei cu amândouă mâinile și-mi eliberez Chi-ul de tot ce mă înconjoară.

Mai aud:

− Ailin! Nu!

Lovesc!

Simt o rezistență, abia de-mi crestez pielea abdomenului, iar când, reflex, lovesc a doua oară, jungherul îmi este smuls din mână. Cad într-o stare de prostrație.

                                                                  *

− Tată!

După un ciocănit nu tocmai consistent în ușa, mare, de stejar,  fii-meu năvălește în salon.

Vede postura nu tocmai academică în care ne aflăm și bate în retragere panicat:

− Eu, nu! Eu… Eu doar ce voiam…

− Zi, băiete! Spune!

Cyril înghite în sec, aruncă priviri iuți de la unul la altul și, atunci când mă încrunt, se precipită:

− A venit acel cărăuș… Spune că are un prizonier. Eu, eu ce să fac, tată?!

Mă ridic, greoi, încă marcat de moarte pronunț răspicat arătând către Isabela:

− De acum te afli în slujba reginei tale, Cyril. În genunchi și depune jurământul.

Mă privește neîncrezător…

− În genunchi! Spune:

„Eu, supus loial al maiestății tale, cu deplină încredere în voința ta, jur să-ți fiu scut, cu trupul și cu mintea mea, în fața oricăror primejdii reale sau prefăcute.”

Copilul mă mai privește o dată apoi se pierde în privirea lui Isabelei:

− Mărita mea stăpână, de când te-am văzut prima oară am simțit că viața mea se va schimba…

− Nu devia, horcăi adânc.  Rezumă-te la jurământ.

Nu pricepe, dar termină incantația și apoi îi fac semn să stea pe una dintre canapele.

− Ce-ai văzut, și auzit aici, aici va rămâne, fiule…

− Da, tată, scuzați, face încă o plecăciune, stăpâna mea!

Mă îndrept către Isabela, care-și ținea mâinile în poalele rochiei din crepon. Mănușile au atenuat vătămările, are doar câteva tăieturi și-l întreb:

− Eee… Ce altceva voiai a-mi spune?

− Am reparat linia de apărare. Am găsit acest dispozitiv lângă ea. Fac semn cu mâna că nu mă interesează și-l îndemn să continue. A venit unul dintre cărăuși, zice că are un prizonier, pentru tine…

− Bine! Să aștepte. În rucsac mai este un dispozitiv. Dublează linia.

Face o plecăciune, iese închizând atent, ușa înaltă, din stejar, în urma lui.

Cu blândețe îi pansez rănile de pe mâini și o privesc în ochi:

− Umil sclavul vostru, Mărită Stăpână, nu-mi mai aparțin de atunci când mi-ați refuzat moartea. Porunciți, dar am o singură rugăminte. Cyril, singurul meu fiu, să nu fie apropiat de numele meu.

Tremură. Regina mea tremură și-mi cuprinde obrajii în palme:

− Cum ai putut să gândești asta, Ailin?! Eu? O trădătoare?

Surâd amar și-mi surprinde grimasa.

− Bine! Pe fața ei sentimentele se succed cu o viteză amețitoare. Bine. Poate eu am greșit. Eu am greșit. Am amestecat trecutul cu prezentul. Avem o misiune, abia șoptește, ca pentru sine, și un țel. Mă privește cu mândrie: Căpitane!

− Ordin!

− Din acest moment ești în slujba reginei tale. Depune jurământul de credință, sau pleacă!

Surâd, mai mult interior, căci în exaltarea talamică în care se află ar putea să-mi poruncească, din nou, să-mi iau viața și, pe când mă așezam în genunchi, împing, discret, katana mare înapoi în teacă: tăișul ei trebuie să vadă doar moarte, nu obediență.

− Ce vom face acum? Ai jurat credință reginei tale.

E fabuloasă așa… cu mâinile în șolduri ridicând bărbia voluntară agresiv spre mine și fulgerându-mă cu privirea ei violetă.

Îmi aplic și eu un autoconstrictiv pe rană, încep să închei butonii magnetici și-o văd, ca într-o fulgerare, agățată de gâtul meu, sus, la observator: Tu ești orizontul meu, Ailin! Privește!

                                                                  *

Venisem în capitală, trimis de colonel, pentru a prelua documentația costumelor de desant.

Așteptam, plictisit, pe imensul hol străjuit, pe de o parte de uși înalte și mohorâte, migălos sculptate în lemn de nuc, iar pe cealaltă parte de imense geamuri care expuneau panorama orașului privit de la ultimul etaj al palatului.

Una dintre uși s-a deschis și am văzut-o: era îmbrăcată într-un costum bărbătesc de tweed aproape negru care, cu pantaloni mulați doar pe șolduri și vestă strânsă pe talia-i de viespe, pentru a-i sublinia bustul generos, fără a fi opulent, nu-i răpea de loc din feminitatea-i debordantă. Garderoba se completa cu o cămașă din borangicul cel mai fin, cu mâneci bufante și manșete strânse peste încheieturi în butoni de sidef, iar la gât purta o eșarfă contrastant de magenta, dar asortată cu ochii ei violeți.

Era precum o harpie dezlănțuită așa cum ciocănea, agresiv, mozaicul holului cu tocurile unor pantofi negri de lac, gesticulând către doi ofițeri de stat major care o urmau cu fețe înnegurate:

− Domnilor, este intolerabil! Bani, bani! Mereu bani, dar rezultate zero. Ne retragem pe toate fronturile. Regina nu va fi mulțumită…

Proaspătul meu implant mi-a atenționat prezența unei persoane de rang înalt așa încât am adoptat, regulamentar, conduita corespunzătoare: m-am așezat într-un genunchi, cu degetele atingând pardoseala și cu capul înclinat la treizeci de grade.

A trecut fără să mă vadă și începeam a mă ridica atunci când s-a oprit, brusc, și s-a rotit pe tocuri. Privirea ei m-a fixat virând rapid, de la determinarea aprigă de mai înainte, spre uimire, și apoi spre o reverie galeșă care i-a înmuiat trăsăturile feței. Ochii mei consideram că rămân impenetrabili, deși o lacrimă svâcnea în colțul unuia dintre ei.

Totul a durat o secundă, apoi ea a revenit, agresiv:

− Poate îl cunoașteți pe căpitanul Ailin. Învingătorul de la Allemaine!

Mi-am pocnit călcâiele, iar ea a continuat:

− El și batalionul lui au ținut piept unei întregi divizii, și n-au cerut bani…

Cei doi generali m-au privit, aproape cu ură, iar unul a găsit o replică:

− Toți au murit, doar el a trăit… onorabil.

− Ce vreți să insinuați? M-am înfipt cu pieptul în față.

− Eu nu insinuez nimic, mi-a aruncat, în fugă. Evidența spune totul. Doar lașii au scăpat!

Mi-am ieșit din minți, căutai sub mâneca stângă, dar batista nu era acolo, atunci  rotindu-mi privirea am văzut eșarfa de la gâtul Isabelei. I-am smuls-o, fără menajamente, aruncând-o în fața generalului:

− Domnule, este o insultă peste care demnitatea mea de ofițer al regatului nu poate trece. Vă provoc la duel!

A îndepărtat, cu un gest scârbit, eșarfa care i se agățase de un umăr și a răspuns:

− Căpitane, nu meriți atenția mea nici chiar dacă mă provoci la duel cu cârpa unei curve!

Mâna a plecat fără mine și l-am apucat de gât, strângând. A holbat ochii și a  ridicat mâinile în aer încercând să spună ceva. Era o liniște sinistră în care se auzeau doar vertebrele generalului pârâind.

Apoi, o palmă s-a așezat peste brațul meu:

− Ce se întâmplă aici?

Prințul de Astoria, înalt, mai înalt decât mine, demn, cu o alura aristocratică șlefuită în timp de secole, mă fixa hipnotic cu privirea-i de un verde fosforescent și voința mea a cedat. Mâna mi s-a înmuiat, iar generalul s-a prăvălit horcăind:

− A vrut să mă omoare! A vrut… se îneacă ofițerul într-o tuse convulsivă.

M-am așezat într-un genunchi plecând capul:

− Cer scuze, maiestate. Acest om m-a dezonorat în public așa încât l-am provocat la duel.

− Ciudat duel, a zâmbit fin prințul. Așa v-ați înțeles? Să vă strângeți reciproc de gât? Nemaiauzit! Și cine sunt martorii?

Liniștea era profundă. Prințul s-a încruntat:

− Ce se întâmplă aici? Căpitane?

− Nu pot să mai adaug nimic, maiestate.

− Generale?

− A sărit la gâtul meu… Eu, eu…

Prințul a început să se balanseze pe vârfurile pantofilor din piele de căprioară. L-a privit cercetător pe al doilea general, care și-a plecat privirea, s-a rotit pe vârfuri către Isabela, apoi s-a așezat pe tocuri ducându-se la majordomul care păzea ușa cea mai apropiată:

− Ai văzut tot ce se întâmpla?

− Da, maiestate, se albi la față tânărul majordom.

− Fă-mi un rezumat.

Pe măsură ce auzea relatarea dezlânată a feciorului, se întuneca din ce în ce mai mult la față.

− … și-apoi o zâs că nu să bate iel p-o batistă de curvă ș-atunci căpitanu l-o luat dă gât…

Isabela și-a plecat capul în pământ.

Prințul a făcut un semn și o gardă de corp i-a dat un pistol.

Liniștea a devenit sinistră. M-am rotit pe un picior, fără a mă ridica și-am  implorat:

− Prințe…

Isabela era stană de piatră.

Doar generalul nu pricepea ce o să se întâmple:

− Așa, prințe! Trebuie să facem curățenie… 

Pe când glonțul i-a trecut prin frunte încă mai avea o privire infatuată, care s-a stins apoi, atunci când creierii i s-au împrăștiat pe mozaic.

− Nimeni nu jignește o femeie, nici măcar cu prilejul unui duel, și cu atât mai puțin pe Consilierul și Confidentul Personal al Reginei, a concluzionat prințul. Ce-ați încremenit? Căpitane! Oferă brațul doamnei. O văd cam pătrunsă de evenimente. Măcar atât să faci, căci ți-am răpit satisfacția duelului și…, urmați-mă!  Generale Anastasia, pune de șterge pe jos și să-mi zici mâine, la ședința Marelui Stat Major, cum îi șade mai bine unui ofițer să moară: în fruntea ostașilor săi, pe front, sau adunat cu mop-ul de pe culoarele palatului!

Brațul începuse să-mi tremure atunci când am simțit atingerea diafană a palmei ei și-am început să blestem toate femeile din lume. O strângere viguroasă și-o uitătură piezișă m-au liniștit subit continuând să calc demn, cu falca înainte și-o privire interiorizată, în urma prințului.

                                                                   *

      Deși cam mototolit, Monetti, Prea Înaltul Prim Ministru, se ține tare și mă sfidează cu o privire impertinentă:

− Am să caut cea mai insalubră pușcărie în care să vă arunc, de să vă mânce șobolanii coaiele, șuieră pe nas și se alege cu o scatoalcă zdravănă la ceafă care-l face să cadă în genunchi.

Îmi vine să râd, să râd nebunește cum n-am mai râs… ohh, oare de când? Strâng din dinți, dar râsul, deja isteric, mă năpădește. Toți mușchii mi se contractă și izbucnesc într-un hohot homeric.

Toți mă privesc ca pe un nebun, iar eu, ștergându-mi lacrimile, îl întreb pe trégher:

− Care-ți este numele, haiducule?

Se așeză într-un genunchi, pleacă capul și rostește:

− Avalon, mărite războinic, Avalon de Silva Ingueta ros de Palma Contre Dospinos et Rozalino.

− Lung nume…

− Da, Mărite Războinic, ce să facem… mama nu a știut exact cu cine m-a conceput așa că, pentru a nu pierde alocația, i-a pus pe toți acolo.

− Bine, Avalon.

Și eu simt că-mi vin în fire, după puseul isteric, așa că-i arunc lui Avalon biluța cu implantul:

− Mergi acum dincolo și roagă pe o persoană numită Xi să ți-l reinstaleze și să vă dea de mâncare, apoi rămâneți sub ordinele fiului meu până când am să vă convoc.  Uite aici, pe luna asta, plata pentru tine și coechipierii tăi, prima plată în slujba reginei.

Trégherul holbează ochii și continui:

− Doi vor rămâne aici, sub comanda fiului meu Cyril, să păzească castelul și, un fir de iarbă de-o lipsi, vor avea de-a face cu mine, iar ceilalți doi, mai răsăriți, împreună cu tine, veți rămâne la dispoziția mea. Ai înțeles?

− Da, Mărite!

− Nu-mi mai zice Mărite. De acum te adresezi cu Căpitane. Priceput?

− Da, Mărite Căpitan! și iese cu spatele pe ușă.

Mă așez pe o canapea, imitație Empire care pârâie sub greutatea costumului și, rânjesc pe dinăuntru, a mea. Fac câteva mișcări din brațe urmărind senzorii, mă salt în picioare, verific flexibilitatea genunchilor, brusc, sar până în tavan unde mă încleștez cu ghearele costumului în tencuială. Un îngeraș în curul gol și cu aripioare albe mă privește cu o mutră lubrică trădând gândurile perverse ale pictorului. Îi șterg fața din două lovituri de pumn și-apoi rămân atârnat cu capul în jos și brațele în lături… oftez.  În sfârșit,  Prea Înaltul dă semne că revine pe astă lume.  Ochii îi bulbucesc sub pielea pleoapelor, apoi îi revine tonusul care-i încleștează brațele pe piept. Rămâne încremenit și, dacă ar fi fost un șacal, s-ar fi văzut cum rotește urechile.

− Monetti! Tresare, dar rămâne cu ochii încleștați. Monetti, continui, nu toți sunt clădiți după tiparul tău, ar trebui să știi asta…

− Da! Dar miza-i mult mai mare. Este uriașă.

− Poate mai știm și noi…

Deschide ochii și mă focalizează îngrozit:

− De unde?

Rotesc privirea prin plafon, apoi o fixez în a lui.

Înțelege și se îndreaptă în fotoliu. Se pipăie precaut, geme când dă de locuri dureroase, din nou, mă privește cu privirea aia, de șobolan prins în capcană, dar care te va mușca de moarte dacă te apropii de el.

− Mergem la palat, concluzionez, și consider că mi-am oxigenat suficient creierul. Mă desprind din tavan picând chiar în fața lui:

− Nava va ateriza în jumătate de oră. M-am folosit de vocea ta înregistrată de tregel în implantul senzitiv. Și el te spiona. Tandea și cu mandea…  Sper să fii rezonabil.

Apleacă capul și-i dau o palmă peste urechea stângă:

− Eu am mâncat șobolani, intelectualule.  De vii! De foame… Mișcă!

− Tată! …. Intră aproape panicat: o navă a aterizat pe platforma de nord.

− Foarte bine, fiule. Să mergem la regina ta.

Isabela fuma, nervoasă, o țigară subțire și argintie pe care o strivi imediat în scrumieră atunci când mă văzu apărând:

− Ce se întâmplă, Ailin? Sunt captivă aici? Niște indivizi cu aspect de oieri au început să întindă fire în jurul castelului meu, iar eu sunt ținută aici… ai jurat credință, ahhh, nu ar fi trebuit să mă opun…

− Nici pe departe, regina mea, doar îți protejează proprietatea pe timpul cât vei lipsi. Hai! Mergem în Capitală. Ne așteaptă o navă…

− De unde? Cum?

− De unde, nu știu… Cum? Prin grija Primului Ministru.

− Nu înțeleg. Ai zis că nu m-ai trădat.

− Nici o trădare, Regina Mea! Să zicem că i-am zis că o prințesă, dacă ajunge regină, poate să dea un decret prin care să se mărite cu cine vrea…  Bărbații sunt în stare de cele mai mari tâmpenii atunci când le cășunează pe o femeie.

Vântură aprig evantaiul privindu-mă pe deasupra lui, dar nu-i ofer satisfacție:

− Nu avem timp. Doamnă, v-am rugat să-mi dezlegați urmașii de orice acțiuni pe care le voi face eu. Mi-am găsit un moment și am întocmit documentul. Este în conformitate cu Scripta Regală. Dacă doriți, în continuare, serviciile mele, vă rog să îl semnați. Acum este momentul.

Ochii i s-au făcut o dungă, scanează documentul filă cu filă, metodic, cu aplicația îndelung exersată a funcționarului regal. Documentul pare interminabil, se plictisește și ridică o privire rece:

− Este fără de cusur, căpitane. Nu știam să ai abilități birocratice…

− Da… Este o ironie. Deși ne cunoaștem atât de intim, nu știm mai nimic unul de altul.

Strânge din buze și-mi trimite semnătura wireless. Arhivez, apoi trimit o copie via satelit la Registratura Regală, una la registratura Notariatului de Sarmantia și una către implantul lui Cyril.

                                                                                *

Nava se ridică silențios.

Rămân cu ochii în ochii fiului meu. Ridic și eu mâna ca răspuns la salutul său.

                                                                  *

    Mă duc în cabina de pilotaj. Scanez rapid apoi le explic piloților:

− Vom face câteva modificări…

Aterizăm în secțiunea comercială printre mii de alte asemenea navete și devin atent. Nimeni care să n-aibă de treabă prin zonă. Oricum, nu vom păcăli multă vreme, pe nimeni. Eu, în față, cu Isabela la umărul meu, în spate Xi cu fecioara, apoi Primul Ministru flancat de treger, iar la urmă, cei doi mercenari.

Din mulțime primesc un bip, scurt. Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal e o persoană scundă, bonomă, și vizibil întristată:

− Domnule Protector Regal, face o plecăciune, sunt absolut dezolat că una din cele mai reușite creații ale mele, în care…

− Ai făcut ce ți-am cerut? îi retez macaroana din scurt. Savanții ăștia, dom’le… vorbesc, vorbesc, și fac numai prostii pe care, mai apoi, trebuie să le descurcăm noi…

− Da! Cum ați ordonat. Veniți! Am pregătit totul.

Atelierele Regale constau în zeci de clădiri impozante ocupând mai bine de zece hectare în coasta vestică a palatului care, atunci când avioneta ia un viraj, se profilează, sumbru, pe cerul înnorat și-n vechimea lui de peste două milenii, iar Isabela îmi strânge, înfrigurată, mănușa costumului.

− O să fie bine, regina mea, șoptesc, iar încleștarea-i crește.

− Vă rog, acomodați-vă! Am pregătit cele mai bune apartamente, iar cina se va servi imediat.

Rotesc privirea: lux. Trăiesc bine specialiștii…

− Xi!

Am folosit doar  umbră de voce, dar condiționarea s-a făcut, căci ridică privirea.

− O preiei pe Isabela. Nu voi lipsi mult. Avalon!

− Ordin, mărite căpitan.

Vreau să protestez, dar dau a lehamite din mână:

− Păziți ușile. În afară de mine nu intră nimeni. E pe viață și pe moarte, n-aveți voie să ezitați.

− Am înțeles!

− Domnule Prim Ministru, după Dumneavoastră!

Sătul, Avalon stătea răscrăcit pe canapeaua de lângă ușă, asculta o melodie sincopată și se scărpina la coaie. Explozia l-a răsucit pe jumătate aruncându-l în celălalt colț al camerei.

Deși năucit, se ridică fioros și trase de sub subțioară jungherul. Nu vedea nimic din cauza fumului așa că cei doi indivizi în costume negre și cu căști pe cap aproape l-au luat prin surprindere. Prima descărcare energetică i-a trecut prin umărul stâng făcând o gaură cu grosimea de un deget, dar tregherul era om de la țară, vânjos prin natură, așa că urlă îngrozitor și jungherul izbi pe primul atacator la îmbinarea dintre costum și cască, cam pe unde se află jugulara. Năprasnica lovitură frânse arma în două, dar atacatorul se prăbuși cu mâinile încleștate de gât.

Tregherul simți o căldură care-l năpădea și-atunci răcni:

− Am jurat credință Reginei Mele! și se năpusti în salon.

Se împiedică de cei doi tovarăși ai săi și ar fi căzut dacă priveliștea din fața lui nu l-ar fi înghețat pe picioare:

Tăiat oblic, de la umărul stâng, până la șoldul drept, al doilea atacator tocmai se dizloca, trupul prăbușindu-se în dreapta, iar picioarele în stânga. Scântei jucau în încăpere, iar aerul era plin de ioni pozitivi.

Mai în spate, Xi trecu două degete peste lama katanei, care încă fumega apoi, după ce o ridică deasupra capului, o introduse, dintr-o singură mișcare, în teaca de pe spate.

Avalon mai făcu un pas și se prăbuși.

− Generale! Mă aplec cu palma dreaptă pe inimă.

− Căpitane!

Ne strângem în brațe.

− Te-ai retras în culmea gloriei, rânjește.

− Nu am mai fost dorit. Eram singurul care obținea victorii pe frontul de luptă…

Generalul mă scanează scurt:

− Adică ce insinuezi?

− Generale, cum de-ai ajuns la protocol?

− Eu? Adică eu? Vrei să spui?…

− Hai să lăsăm circul ăsta. Să zicem că ai mirosit situația și ți-ai forțat norocul.

− Cine putea să creadă, Ailin? Am cerut atunci capitularea necondiționată. Mi-au sărit toți în cap. Am acceptat această funcție poate din lașitate. Am auzit de ultima ta soție… Ce mai putem face?

− Generale, mi-e teamă că lucrurile stau și mai rău decât le vezi tu. Am aproape toate datele care duc la trădare și genocid deliberat.

Ofițerul se albește la față.

− Adică…? Adică oameni de-ai noștri au pus la cale acest atac mârșav? Nu dușmanul?

− Ba și dușmanul. E o conspirație de ambele părți care dorește ca dintr-o lovitură să devină stăpână atât pe imperiu cât și pe țările neafiliate. Femei au început să moară și-n imperiu, dar acesta este imens, faptul poate trece, cum a trecut și la noi, prea mult timp, neobservat, sau atribuit altor cauze… Mai mult, noi vom fi folosiți drept exemplu: așa veți păți toți dacă nu vă predați imediat și necondiționat.

− Ce-mi spui mă îngrozește, căpitane. Cine ar fi atât de câinos încât să-și distrugă propria patrie pentru o glorie blestemată?

− Cineva care, deși ajunge mereu primul rămâne mereu, prin jocul sorții, pe locul doi. Prima oară de către soră-sa, apoi de către frate-su… Douăzeci de ani și-a ronțăit ura și-apoi a apărut o oportunitate. Ca șef peste Atelierele Regale i s-a adus la cunoștință descoperirea unui obscur biolog: un gaz inodor și insipid pe care, banal, l-a denumit molecula XX, ce odată ajuns în organismul unei femei, și numai al unei femei, atacă glanda pituitară care, pe lângă multe alte funcții, asigură funcționarea aparatului reproducător, dezvoltarea și maturitatea sexuală, problemele menstruale, menopauza, sarcina, travaliul și nașterea fătului. Femeile încep să se simtă fără vlagă, organele genitale încep să se atrofieze, celulele acestora devin maligne, cancer, moarte. Nu se poate face nimic pentru salvarea femeii infectate, căci glanda pituitară nu poate fi îndepărtată din creier, ea având și alte roluri importante în funcționarea corpului:  asigură concentrația mineralelor și a zaharului din sânge, producerea laptelui mamar, dilatarea arterelor, temperatura corpului, forța musculară, irigarea cu sânge a capului, funcțiile inimii, metabolismul, circulația, retenția fluidelor. Este suficientă o singură moleculă pentru ca femeia să fie ca și condamnată.  Doar una din șase dispune de o imunitate naturală. 

− Abominabil!

Generalul este complet bulversat, oscilează între stupoare și o ură pe care o văd aprinzându-se din ce în ce mai aprig în privirea lui. Îi pun o mână pe umăr și continui:

− Presupun că nu asta era intenția lui. La început, cred că a folosit gazul pentru a induce sterilitate surorii lui gemene, iar când a văzut ce efecte dramatice are gazul era prea târziu. Apoi a avut loc acea întâlnire nefastă, mai ții minte? Negocierea eșuată de la Tobruk. Atunci când s-au întâlnit cele două delegații pentru a opri în fașă un război ce se profila la orizont…

− Țin minte, cum să nu țin minte. Eram colonel, adjunctul șefului de stat major. Mereu mi-am zis că aia nu a fost nici o negociere ci o declarație de război în toată regula.

− Și totuși… după primele două zile de negocieri se întrevedea o soluție de compromis. Ce s-a întâmplat?

− Ohh! Acum mi-amintesc. Prințul a venit cu niște revendicări noi. Destul de controversate. Toți am pus asta pe patriotismul lui, pe mândria de a fi regalist, de a nu fi supușii imperiului…

− Dar cu o zi înainte unde a fost?

− Nu știu. A plecat însoțit doar de gărzile lui de corp și a lipsit întreaga după amiază.

− Dar știu eu! Întâmplător… am intrat în posesia unui implant. Dar nu un implant obișnuit, ci unul de spionaj, specializat pe clonarea altor implanturi, lucrătură imperială.

− Un soldat nu trebuie să-și caute gloria, ci doar s-o aștepte, mândru și convins de dreptatea din spatele ei. Domnule General, e timpul Dumneavoastră!

Secretarul desfășoară pe masă mai multe papirusuri:

− Asta-i tot ce am găsit, căpitane, adică… Prea Grațioasa Noastră Regină. Toate tunelurile vechi din construcția palatului.

Isabela are un rânjet:

− Nu poți să-i faci ceva… ceva! Așa e mereu.

− Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Îl privesc încă odată, mai atent de data asta: profilul ăsta vulpesc, cu nasul ascuțit, buzele ca o dungă vișinie și bărbia voluntară, cu o gropiță în mijloc, îmi amintesc de altcineva. Deși le am cu fizionomiile nu pot să fac legătura. Blestematul ăsta de stres în care stau de trei zile încoace își spune cuvântul, dar o să-mi amintesc. O să-mi amintesc unde am mai văzut falca asta…

− Anosdopius, Prea Mărite Protector. Anosdopius Doce, slugă prea plecată.

− Anosdopius, acest cuvânt îmi sugerează o ocluzie intestinală. Regina mea, putem să-l rebotezăm?

Isabela vede privirea mea și-i văd pentru prima oară dinții, după mult timp, într-un rânjet jucăuș:

− Și… cum ai zice să-i zic?

− Păi, cocoșat e! Quasimodo s-ar potrivi.

− Dar e prea lung, se alintă Isabela, iar secretarul tot rotește privirile de la unul la altul. Eu zic să-i zicem doar Quasi, adică, așa și-așa!

− Perfect!

− Bine… Consider că am fost luat destul la mișto. Ailin! se zburătăcește secretarul, am obținut foarte greu aceste hărți, iar tu, Regina Mea, ai grijă: acest războinic are o influență nefastă asupra ta.

                                                                  *

Eram în sala cu hărți a palatului. Prințul se sprijinea în brațe pe tăblia mesei de stejar ce ocupă partea centrală a încăperii cu privirea ridicată spre noi, așa cum veneam, eu țanțos nevoie mare, cu brațul stâng ridicat, pe care se sprijină palma mică a Isabelei:

− Vă șade bine împreună… Dar acum avem alte griji. Căpitane! Nu mai am încredere în Marele Stat Major. Am impresia și sper să fie doar o impresie, că-mi coafează situația tactică.

Desfășură un set de hărți îndemnându-mă:

− Prezintă-mi, ca un combatant activ ce te afli, situația de pe câmpurile de luptă. Și fără menajamente.

Isabela s-a desprins de brațul meu, făcu o mică plecăciune dând să se retragă.

− Mai rămâi, Domnișoară Consilier. După ce termină aici îl vei conduce pe căpitan la Regină. Privește și ascultă, mi-ai dovedit până acum o inteligență nativă remarcabilă. Abia aștept comentariile tale pe marginea chestiunii.

Regina mi-a apărut de o demnitate impunătoare. M-a ascultat, politicos, în timp ce eu recitam textul pe care Consilierul și Confidentul Ei, m-a obligat să-l memorez în timp ce treceam prin multe anticamere, urcând și coborând scări încât mă năucisem complet.

Doar în prezența Șambelanului, a Isabelei, și a câtorva apropiați ai tronului mi-a pus în piept medalia Steaua Vitejiei în grad de Comandor permițându-mi să sărut inelul cu sigiliu de pe mâna Sa dreaptă.

− Acum ești doar al meu, mă ia radioasă Isabela de mână în timp ce eu ieșeam, împăunat ca un curcan, din apartamentele regale.

Aproape alergând, trăgându-mă de mână, mi-a arătat sala tronului, sala armelor unde am adăstat un pic admirând panopliile cu arme ce-au slujit regatul cale de multe milenii, am trecut prin sala ospețelor cu imensele mese așezate paralel cu masa regală apoi am urcat o interminabilă scară în spirală și am ajuns în turnul reginei.

Priveam chilia minusculă construită din blocuri masive de piatră doar cu o mică ferestruică zăbrelită cu grilaj din fier forjat: într-un colț un pat din lemn negeluit acoperit cu o pătură grosolană din lână. Sub un candelabru, tot din fier forjat, o masă și un scaun tot din lemn, iar de după un separeu câteva facilități sanitare minimale.

− Aici și-au sfârșit viețile trei regine. Câte una pe mileniu, râde și mă trage de mână afară.

Apoi am mai urcat un rând de trepte și am ieșit pe acoperiș. În mijloc, fioros, așa cum stătea încastrat în planșeul de beton cu țevile negre, brunate, ridicate spre cer, se afla un tun autoserver antiaerian, iar la cele patru colțuri câte o baterie de rachete.

Pe unul din creneluri se găsea o lunetă de mare putere. M-a tras într-acolo:

− De aici se vede panorama întregului oraș. Eeee? Nu-i prea rău pentru o orfană găsită într-un coș în fața bisericii St. Eclisse !?

Am privit-o: era atât de fragedă, de copilăroasă, cu obrajii invadați de o roșeață trandafirie și vârful nasului roșu de la vântul care șuiera printre creneluri.

Și-a dat capul pe spate și m-a privit cu ochii ăia violeți, hipnotici, încât am simțit un frison cuprinzându-mă: am strâns-o în brațe și mi-am strivit buzele de ale ei, iar ea s-a lăsat, galeș, răspunzând patimii mele cu mici gemete.

Nici nu mai știu când am luat-o în brațe și am coborât în camera reginei. Ne-am dezbrăcat febrili aruncându-ne unul asupra altuia pe patul care a cunoscut doar trei regine.

Stăteam strâns îmbrățișați, eu cuprinzându-i sânii ca pe doi porumbei, cu palmele, și ea mi-a șoptit:

− Privește! Vezi orizontul? Orizontul ăsta incert, dar nemărginit așa cum se ivește el din cețurile dimineții?

S-a întors și mi-a cuprins obrajii în palmele ei mici:

− Doar tu ești orizontul meu, Ailin. Și-ai să fii întotdeauna!

                                                                   *

      La trei zile după ce am revenit pe front am primit o scrisoare. Îmi spunea simplu:

„Mă mărit! Urează-mi tot binele din lume!”

                                                                  *

− Generale, ca Director de Protocol al Curții Regale te-ai ocupat personal de cazarea delegației străine…

− Ceee delegație? Generalul holbează ochii la mine.

− Nu-i nici o oră de când îți ziceam să lași circul deoparte. Știu totul despre complotul pe care l-au pus la cale, primul ministru și cu Isabela. Ar fi fost imposibil să reușească fără cunoștința și largul sprijin oferit de tine. Ce dracu, o delegație la acest nivel și-ncă în frunte cu prințul moștenitor Sadam de Magrovia, e un coșmar și-n timp de pace, darmite să o aduci în secret și s-o cazezi în palat pe când suntem în război declarat cu imperiul.

Îi pun un braț pe umăr și-l privesc în ochi:

− Și totuși n-a transpirat nimic. Meriți toate laudele, tu și trupele tale care, iată, ți se dovedesc atât de loiale. Felicitări! Generalul bombează pieptul, deși este încă bulversat că am putut afla un secret pentru păstrarea căruia au murit o mulțime de oameni.

− Nu-i numai meritul meu, redeveni modest, Domnul Prim Ministru, așa necioplit cum se află, e totuși un organizator de forță.

− Mda… i-am trasat o sarcină. Să vedem dacă se ridică la nivelul laudelor tale. Acum… la obiect: vreau dispoziția de cazare. Totul la milimetru.

Ezită, rotește privirea prin birou și-apoi se hotărăște. Se duce la un fișet, răscolește și vine cu o pungă septică.

− O să ne conectăm neuronal. Nu risc o transmisie wireless nici chiar codată. Hai! Dă-ți casca jos, și scoase din pungă un conector neuronal tată-tată.

Monetti ajunsese în biroul lui din aripa de est a palatului și fu imediat asaltat de o armată de consilieri. Le făcu vânt cu un gest nervos și-l chemă cu el doar pe Secretarul Personal:

− Rodion, ai deratizat pe-aici?

− Da, domnule Prim Ministru. Sunt în birou la Dumneavoastră, sertarul al doilea din stânga.

Monetti scoase un plic și-l cântări demonstrativ:

− E ceva marfă aici…

− Șapte camere de monitorizare audio-video, patru scanere wireless, două dispozitive de bruiere mascată și patru gândaci. Le-am scos bateriile la toate, inclusiv cele ascunse.

− Bun! Vinde-le pe piața neagră și împărțim banii.

Secretarul zâmbi subțire și rămase atent, obișnuit fiind cu șopârlele pe care le arunca șeful său ca să testeze reacțiile subalternilor.

− Bun! repetă Monetti mulțumit de reacția secretarului. Treci la biroul tău și fă-mi câte o legătură securizată cu fiecare ministru. Să fie un codec mai vechi, fumat… te-ai citit, nu?

− Imediat, Domnule Prim Ministru.

Pe estrada din fața biroul masiv din lemn de cireș începură să apară hologramele miniștrilor. Toți aveau niște figuri teribil de îngrijorate, iar lui Monetti îi veni să râdă: o șleahtă de pupincuriști. Dar periculoși, mai ronțăi mental.

− Am fost atât de îngrijorați! Ați dispărut două zile fără să ne anunțați, ne-am făcut griji, chiar mă gândeam dacă să nu vă dau în urmărire generală, se gudură la îndemnul din priviri al celorlalți, ministrul de interne.

− Mda! Probleme de stat. S-a atentat la viața prințesei Isablela, regentă de Astoria și a trebuit să intervin, prin natura funcției pe care o dețin, pentru prinderea infractorilor și restabilirea ordinii și liniștii publice. Dumneata, domnule ministru de interne, pe unde erați?

Ministrul mai că-și înghite limba și privește disperat către ceilalți paisprezece miniștri.

− Să lăsăm, se dovedește mărinimos Monetti, bine că totul s-a terminat cu bine, dar în lumina noii situații de fapt am decis ca ceremonia de înscăunare să nu se mai facă la palat. Deplasarea prințesei și a fiicei acesteia s-ar putea dovedi primejdioasă și nu vreau să risc. Am hotărât și am dat ordinele necesare, ca ceremonia să se facă la palatul Astoria. Totul se va face în cel mai deplin secret, iar transmisiunea holo va face niște adaptări digitale astfel încât să pară că se transmite din marea sală de festivități a palatului regal. Aveți șase ore la dispoziție pentru a ajunge. Prezența obligatorie. Cine absentează se poate considera demis. O zi bună, domnilor!

Secretarul opri transmisia.

− Așaaaa, își frecă mâinile Monetti, să ne caute la dracu în praznic! Își atinse cu degetul arătător implantul stâng:

− Cyril?

− Da, Domnule Prim Ministru, auzi intracranian răspunsul prompt al tânărului.

− Vezi că o să ai musafiri. Poftiți, dar și nepoftiți… Ai adunat oamenii?

− Da, domnule. Am făcut exact cum mi-a poruncit tata.

− Perfect! După ce-mi „cazezi” miniștrii prin subsolurile castelului, treci la partea a doua a planului.

− Am înțeles!

Buunn!

Privi către secretar:

− Iar după ceremonie ne vom ocupa și de războinicul ăsta, Ailin. Ai înțeles?

− Cum nu se poate de clar, Domnule Prim Ministru!

Spațiul secret din spatele tronului a fost cândva budoarul reginei, dar după atentatul asupra reginei Elisabeta de Hohenzollern, de acum șapte secole, a fost șters din toate hărțile oficiale, construindu-se o nouă anexă cu acest scop în coasta estică palatului.

Acum se constituia ca un ultim bastion, pentru cazul unei lovituri de palat, în care să se refugieze și apoi să fie evacuați în siguranță membrii casei regale.

Tregerul e întins pe o canapea. E palid, dar în privirea lui citesc ceva nou: conștiința datoriei îndeplinite fără de preget. E bine pentru un hoț de oi.

Xi stă într-un colț cu mâinile încrucișate pe piept. La privirea mea întrebătoare răspunde laconic:

− Străini. Am avut noroc mare cu el, altfel elementul surpriză ar fi putut înclina balanța.

Îl ating pe frunte:

− Cum e, războinicule?

− Doare, Mărite Căpitan, dar e bine. Acum știu și eu. Păcat că nu au aflat și tovarășii mei.

− Nu-ți fie cu grijă, de vitejia lor va afla întreaga comunitate. C-o moarte toți suntem datori!

Scot, din borseta de supraviețuire, gelul cu naniți, desfac pansamentul și-l apropii de rană. Privesc, cu o strângere de inimă, deși nu-i prima oară când îl folosesc, cum capătă, brusc, o viață proprie și se prelinge, ca un șarpe, în rană. La un moment dat, curgerea se oprește, iar restul de gel revine în flacon. Pun, grijuliu, capacul și-l privesc pe Avalon:

− Nanoroboți. Vor reface zonele de țesut pierdut, legăturile sanguine și nervoase, iar pe măsură ce organismul repară, cu propriile puteri, vătămătura, se vor retrage și autodistruge. Cam într-o oră ar trebui să fii funcțional.

Într-un colț, Xi are un zâmbet asiatic.

Îl privesc pe general. Ultimele evenimente l-au marcat pozitiv, are acum spatele drept, întreg tonusul crescut și scântei în priviri.

− Generale Mattis, te știu patriot.

− Ordin, Căpitane! Din postura ta de Protector al Reginei îți sunt subaltern.

− Vreau ca tu și echipa ta de luptători să ocupați poziție în spatele delegației prințului de Susex. Discret. Și, la semnalul meu, să-i umflați!

− O să-mi facă o deosebită plăcere, căpitane. Consideră lucrul ca și făcut, dar ție ce-ți trece prin cap să faci? Am o presimțire rea…

− Eu am să fac o vizită dușmanului, să avem o discuție între patru ochi…

− Vai, sări ca arsă Isabela, au să te ucidă fără să clipească!

− Mă onorați cu grija, Regina Mea!

Fac o mică plecăciune:

− Au mai încercat! Se pare că au ghinion cu mine, iar când o să audă ce vești le-aduc numai de grija mea n-o să le mai ardă… Totul rămâne cum am stabilit. Xi! Până își revine Avalon în puteri, preiei și sarcina apărării reginei.

Xi înclină, scurt, din cap.

− Nu lipsesc mult. Hai! Urați-mi succes! Ce-aveți mutrele astea de înmormântare?

− Aibi grijă, căpitane, abia șoptește Isabela.

− Întotdeauna, Regina Mea!

                                                                   *

      Nunta prințului de Astoria cu Isabela a fost fastuoasă, iar Propaganda a profitat din plin, difuzând-o pe toate canalele de știri dimpreună cu lacrimogene îndemnuri la patriotism.

Isabela arăta absolut fascinant: radia prin toți porii o fericire netrucată, iar ochii îi păreau aprinși de un jar interior de nestins. Avea o privire de Giocondă și mai târziu am înțeles de ce căci, nu mai târziu de nouă luni, dădu naștere unei fetițe sănătoase de aproape trei kilograme, fapt de mare mândrie pe fondul unei natalități în scădere pusă pe seama războiului care intrase într-o fază tactică ce anunța prelungirea lui pe o durată nedeterminată.

Eu am tot fost mutat de colo colo, mereu unde bătăliile erau mai înverșunate și, deși rănit de trei ori, continuam să ies învingător din lupte aparent fără sorți de izbândă ajungând spaima generalilor.

Regina se simțea din ce în ce mai rău și, în ciuda tuturor eforturilor făcute de medici, muri pe când Anabelle, fata Isabelei, împlinea nouă ani.

Cum Regina a murit fără urmași și în conformitate cu Perceptele Regale, până la majoratul lui Anabelle, singura pretendentă de sex feminin până la spița a treia, la tron, a fost înscăunat Regent, Prințul de Astoria mai în vârstă cu doi ani decât fratelui său, Prințul de Susex.

M-am bucurat atunci, căci știam că Prințul de Astoria este un patriot și speram într-un reviriment al războiului care ajunsese la nivelul unor hărțuieli sporadice și dezonorante ambelor părți combatante, sau măcar într-o capitulare onorabilă, dar nu se întâmplă nimic. Ba mai mult, am fost retras de pe front, cu toate laudele de rigoare, dar fără să fiu avansat în grad, și trimis instructor de cadeți la Academia Militară Regală.

Întristat, dezamăgit de tot și de toate, mi-am luat fiul și m-am retras pe domeniile mele.

Moartea, cel puțin suspectă, a Regentului de Astoria, mă afla la șase ani de viață autarhică atunci când am primit acea vizită misterioasă.

Aflată în postura de viitoare Regină prin Alianță, până la majoratul fiicei sale, și temându-se pentru viața ei și a copilei, Isabela apelează la mine ca la un vechi și de încredere prieten.

Anabelle împlinea pe atunci frumoasa vârstă de șaisprezece ani.

                                                                  *

      Mă preling prin tuneluri scunde și năpădite de pânze de păianjeni atent să fac cât mai puțin zgomot. Am oprit toate facilitățile costumului, mai puțin cele motoare, ghidându-mă doar după harta giroscopică în care am inclus rețeaua de tuneluri secrete. Chiar și așa, marea concentrare de energie potențială pe care o reprezint ar putea apărea pe scanere mai performante precum o umbră grotescă deplasându-se prin pereții palatului.

Las’ să zică că-s fantoma templierilor, rânjesc pe dinăuntru și-mi verific statusul:

Da! Pe-aici pe undeva trebuie să se afle ușa mascată.

Desfac furtunul de la filtrul de aer și salt viziera căștii. Mare greșeală. Aerul stătut, plin de aerosoli mai că-mi blochează plămânii. Îmi vine să strănut. Ar fi un sfârșit hilar, dar dezonorant:

Căpitanul Ailin capturat în timp ce spiona delegația străină pentru că a strănutat în front!

Trag repede viziera la loc pufnind înfundat de câteva ori cu ochii holbați și lacrimile curgându-mi pe obraji:

Ah! Isabela, Isabela, dar n-ai să ajungi tu, până la urmă, în ghearele mele?!

Aștept să mă liniștesc și-apoi curăț în jeturi scurte de aer peretele din dreapta. Ușa se profilează sumbră, bine încastrată în cărămizile mâncate de carii timpului. Desfac, cu mii de precauții, ferestruica de vizitare.

Huebner stă la o masa-birou plină cu dosare pe care le scanează cu aplicație, bifând, sau tăind, cu un corector de text.

Ne cunoaștem bine. Ne-am aflat de trei ori față în față și de fiecare dată l-am învins, ultima oară umilitor, capturând întreaga celulă de comandă printr-un atac de noapte scurt, devastator. Surâd amintirilor și-apoi mă încrunt: pe-atunci eram amândoi căpitani, acum el e ditamai generalul de patru stele, iar eu… tot un pârlit de căpitan.

Viața e nedreaptă, ronțăi mental apoi arunc, prin ferestruică, viespea. Asta face un tur scurt de scanare apoi se poziționează astfel încât închide într-un triunghi ascuțit ușa și cu biroul generalului după care explodează într-un EMP capabil să blocheze temporar orice dispozitiv electronic aflat pe o rază de câțiva metri.

Sincron, împing ușa secretă și, plin de pânze de păianjen, năvălesc în încăpere.

Generalul are un moment de stupoare, dă să se ridice din fotoliu, dar îl fixez cu o privire rece:

Nu mișca!

Vocea se insinuează printre sinapsele nefericitului, ajunge la centrul obedienței și-l încremenește ca pe o statuie. Doar ochii i se mai mișcă, cuprinși de angoasa morții, în orbite. Scot duplicatorul holo și-l arunc în aer. Dispozitivul îl scanează pe general din toate unghiurile posibile apoi se stabilizează în unghiul mort al încăperii. O imagine holografică a ofițerului începe să se miște prin cameră efectuând activități banale, apoi se întinde pe canapeaua din fundul camerei și adoarme cu o palmă pe piept.

− Perfect! și-l eliberez pe general. Se prăbușește înapoi în fotoliu bâiguind:

− Căpitanul Ailin! Ai venit să mă ucizi?

− Nici vorbă! E musai să avem o discuție, ca de la soldat la soldat. Scuză mise-en-scène, dar nu doresc spectatori la ceea ce vreau să-ți spun.

Generalului îi revin culorile în obraji:

− Ai niște abilități absolut remarcabile, căpitane Ailin. Se freacă demonstrativ la tâmple. Încep să înțeleg victoriile tale pe câmpul de luptă…

− Timpul nu are răbdare cu noi, încep să mă enervez.

− Scuze! Încă nu mi-am revenit. Oricum, trebuie să fie ceva colosal de ai riscat atât.

− Este!

− Sunt numai ochi și urechi!

Ambele capete ale tunelului sunt păzite, toată lumea trece printr-un scaner molecular, și mi se cere parola. Habar n-am de așa ceva așa încât răcnesc de după colțul gangului:

− Mă fut în ea de parolă că n-am timp de pierdut. Sunt Căpitanul Ailin!

Brusc se face loc.

Intru în salon. Aici e o foială imensă. Femei care, mai de care, intră și ies cu tot felul de boarfe în brațe…

Văd negru dinaintea ochilor:

− Afară! Și-apoi mă răsucesc către Avalon: Ce ordin ți-am dat eu ție?

− Prea mărite… generalul…

− Ce general mă? Îl iau de gât și mănușa îi strânge beregata de se aud oasele trosnind. Ce ți-am zis eu ție?

Îl arunc cât colo și mă îndrept către Xi care stă impasibilă în dreptul unei uși.

− E ultima oară, să știi! Norocul tău e că o păzești pe Anabelle.

Chinezoaica nu schițează nici un gest.

În atmosfera aproape congelată apare Anoxdopius. Dă o privire roată, ochii îi sclipesc viclean și se îndreaptă direct spre mine.

− Căpitane! Domnul Prim Ministru vă transmite, prin prezența mea, că toate pregătirile în vederea înscăunării sunt încheiate. Ceremonia poate începe oricând veți ordona.

Mă rotesc spre el:

− Anoxdopius…  Perfect! Transmite-i mulțumiri domnului prim ministru. Mă caut prin buzunările centurii și scot un Napoleon din aur. Il pun în palmă:

− N-am mai mic, da-l faceți pe ăsta fifty-fifty!

Tresare și iese, cumva nelămurit, cu banul de aur strâns în palma dreaptă.

Intru intempestiv peste Isabela. E doar în furou prin care formele i se conturează amăgitor, iar cameristele fac scut în fața ei.

− Spune-le să iasă! Și mă las greoi pe o canapea.

Face un gest și rămânem singuri. Se apropie în pași mici de mine, parcă nevenindu-i a crede, și mă atinge pe frunte cu două degete:

− Nu te-au ucis!

− Mda, mormăi, m-au ratat și de data asta…

− Și-acum ce-o să facem?

Mă uit la ea: e atât de fragilă în furoul transparent prin care i se văd sfârcurile întărite ale sânilor și triunghiul isoscel al pântecului încât îmi ies din nou din minți.

Doar o comandă și costumul se desface precum pielea de pe anacondă, iar eu mă preling asupra ei:

− O să facem ce știm mai bine!

− Oh, Ailin! Fii blând cu mine, te rog!

                                                                   *

      O privesc cum se îmbracă și-mi dau cu palma peste frunte: Cum de-ai uitat? Ailin, Ailin, și mai râdeai de Monetti… Mă duc la raniță, răscolesc și scot vesta de supraviețuire. O adevărată cloșcă cu pui aur acest android. Sper să-l repare Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, sau de nu, măcar să-l pună într-un borcan cu formol și să-l expunem pe galeria iluștrilor: salvatorul in corpore al regatului, sau așa ceva… Îi verific statusul energetic: este încă la optzeci la sută, mai mult decât suficient.

− Ai să porți, pe dedesubt, chestia asta.

− Ce… chestie? Se întoarce și vede vesta din mâinile mele. Așa ceva? Niciodată! Se instalează în fața oglinzii și se rotește estimativ: și-așa am o talie de vacă gestantă…

Mie nu-mi pare deloc să fie așa, dar femeile folosesc alte standarde de măsură.

− Lasă, că și la căsătoria cu prințul de Astoria erai mai dolofană și n-am văzut să te fi plâns.

Se aprinde ca un bec de o sută de wați și mă privește cercetător. Nu-i dau timp de gândire:

− Îți pui, imediat, centura! Unde mergem nu-i de joacă. Vezi că are niște catarame, poate fi strânsă cât dorești, ca un corset. Ori cu centură, ori n-o să mai fie nici o ceremonie!

Ridică nasul sus, mă mai scanează o dată cu privire-i violetă și, văzând că n-am chef de joacă, pufnește pe nări și întinde mâna:

− Fie! Dă-mi centura asta de castitate. Ooh, bărbații ăștia!

                                                                   *

      Privesc prin ferestruica de vizitare spre marea sală de festivități. Pe partea dreaptă a estradei tronului se află membrii consiliului de coroană, demnitari, ofițeri. În stânga, delegațiile străine. Garda de onoare și-a ocupat deja dispozitivul delimitând un culoar lat, observ și niște mici modificări de protocol: demnitarii de rang înalt sunt așezați în fotolii, pe căprării, în jurul unor măsuțe scunde dispuse în zig-zag, iar delegațiile străine sunt izolate între ele de șiruri de soldați în uniforme de gală, totul cu scopul evident de a încetini orice asalt asupra tronului. De asemenea, observ o seamă de bărbați vânjoși vizibil incomodați de hainele civile, cu umflături pe la piept și subțiori, care își tot fac de treabă, după un plan bine pus la punct, printre invitați. Brava, mon general, ai făcut treabă bună. N-am cuvinte să te laud!

În spate, până mult dincolo de ușile larg deschise, în picioare, se vălurea masa invitaților de rang inferior: oficiali regali, industriași, bancheri, artiști… Trec, apoi, pe la scanerul molecular. Le zic soldaților să se îndepărteze și mă scanez atent, căci prima dată mi s-a părut că văd ceva, dar eram prea plin de adrenalină ca să reacționez. Mă edific și cobor. Șambelanul mă privește dezaprobator:

− Chiar este absolut necesar acest costum de luptă în cadrul unei ceremonii regale?

− Chiar este! Să mi-i fierbi până-n ultima secundă, îi șoptesc la ureche.

− Lăsați pe mine, zâmbește fin înaltul dregător.

− Atunci… să înceapă distracția! Hai! Curaj, găină, că te tai!

O privesc pe Isabela și o ating cu un deget pe vârful nasului.

− Aaaa! Mi-ai luat fardul! exclamă, dar își pune palma ei mică pe antebrațul meu.

Am un tremur nervos:

− Mai ții minte ce ne-a zis răposatul prinț pre când intram în sala hărților?

− A zis că ne șade bine împreună, ridică Isabela o privire strălucitoare către mine.

În sala de festivități atmosfera devine din ce în ce mai agitată. Ceremonia era anunțată pentru ora douăzeci, fără nici un rabat, nici măcar de o secundă, de la această oră, iar estrada tronului rămânea goală.

Șambelanul, calm, se sprijini în toiagul de ceremonie, scoase din buzunarul special al vestei, agale și demonstrativ, un ceas mecanic, o bijuterie montată în aur și platină. Îl privi critic, comparând indicațiile cu cele ale marelui orologiu de deasupra tronului, apoi emise sentențios:

− Este în întârziere, fără a specifica care anume din cele două instrumente de măsurare a timpului se află în postura asta înjositoare, ba chiar cu o aluzie transparentă către o anumită persoană nespecificată.

Opt fără un minut.

Prințul de Susex nu mai rabdă și se ridică în picioare:

− Este evident că prințesa nu va putea ajunge. Nu am cunoștință de prezența ei în palat… Să trecem la constituirea Consiliului de Tutelă.

− Timpul nu s-a încheiat, pronunță răspicat Șambelanul. Mai sunt treizeci de secunde…

− Dar tu nu înțelegi, cap sec, că n-are cum să mai ajungă?

Se așează aproape trântit în fotoliu cu ochii la ceas.

Acul orologiului face saltul înainte iară gongul marcă, cu un sunet profund, dar catifelat, începutul numărătorii inverse.

− Voi pune jignirea pe seama unei stări paroxistice, rosti Șambelanul, apoi continuă la subiect: Nu și până la ultima bătaie a gongului!

Ochii prințului dau să iasă din orbită, apoi saltă, parcă aflat pe arcuri, din nou, în picioare.

− Șase, cinci, patru…

Șambelanul lovește cu sceptrul în podea:

− Prințesa Isabela, regent de Astoria și Protectorul Regal, Căpitanul Ailin!

Ne facem apariția din spatele tronului. Întreaga adunare parcă explodează. Se aud aplauze, strigăte, fluierături, plânsete… iar prințul, palid ca un mort, se prăbușește în fotoliu.

Impasibil, Șambelanul continuă:

− Prințesa Anabelle de Astoria și Protectorul Său!

Anabela, trasă prin inel într-o rochie albă de dantelă, radiind prin toți porii frumusețea vârstei de șaisprezece ani,  aproape că plutește pe estrada tronului urmată de o Xi, impasibilă, și emanând în toate direcțiile feromoni agresivi.

Ne așezăm pe fotoliile din dreapta tronului.

Șambelanul lovește, încă odată, cu toiagul în pardoseală:

− Judecătorii Regali și martorii delegați!

Se așează și ei, în fotoliile din laterala stângă a tronului, și simt o privire arzătoare.

Avalon, în haine de sărbătoare, se foiește pe fotoliu tot încercând să-mi atragă atenția. Îi răspund printr-o ușoară strângere de ochi, mă ridic din fotoliu, merg la tribuna din fața jilțului regal și-l privesc în ochi pe prințul de Susex:

− Ce atâta grabă… prințe?

Ăsta mă privește cu o ură nedisimulată. Mă întorc către sală:

− Înainte de a începe ceremonia am a spune câteva cuvinte…

Se face liniște. Luată prin surprindere Isabela sare ca mușcată de șarpe:

− Căpitane, îți ordon să taci!

Șambelanul lovește încet cu sceptrul în mozaicul sălii:

− Ducele de Sarmantia, din dinastie întemeietoarea a regatului, poate să vorbească oricând, iar prințesa de Astoria, soția Regentului, nu poate a-i porunci să tacă.

− Tu? Duce de Sarmantia?

O văd cum scanează febril prin implanturi, apoi buzele îi fac acel delicios „O” de uimire.

− Da, Regina Mea. După cum îți spuneam, acum ceva vreme, domeniile mele nu-s chiar de lepădat, dar orizontul tău era mai vast. Am considerat, de asemenea, că nu e bine să alătur o titulatură nobiliară rangului meu ostășesc. Cum ar fi sunat: căpitanul Ailin, duce de Sarmantia?!

Sala se amuză, iar Isabela strânge din buze.

− Deci! Cum voiam a spune, am două anunțuri de făcut. Primul:

Palatul este înconjurat și nimeni nu intră sau iese, fără acceptul expres al fiului meu. Cyril, ești acolo?

− Aici, tată! se aude în difuzoarele sălii. Am contactat lista cu veterani pe care mi-ai dat-o, toți, fără excepție, au răspuns apelului tău și au adunat, conform cu porunca Reginei Noastre, cât de mulți oameni cu putință pentru a fi prezenți la înscăunarea Sa.

− Ceee poruncă? Isabele este siderată.

Sambelanul simte nevoia să intervină:

− Ordinul a fost înregistrat acum două zile la Registratura Regală, arhivat cu numărul 237884 și are semnătura Dumneavoastră.

− Ah, Ailin, de-aia era așa de stufos documentul ăla, exclamă Isabela și tace îmbufnată.

− Și a doua, zâmbesc fin, și-mi rotesc privirea prin sala imensă.

În colțul nobililor de rang înalt descopăr privirea generalului Mattis care înclină capul a aprobare. Dincoace, în loja ceva mai retrasă special amenajată pentru delegația imperiului, generalul Huebner îmi face, și el, un semn aprobator.

Acum, sau niciodată.

Îmi ridic glasul, doar puțin sub Voce, și rostesc pregnant:

− Eu, Ailin, Duce de Sarmantia, din Dinastie întemeietoare a Regatului care a fost întotdeauna pavăză la frontierele sale, în deplină cunoștință și cu toate dovezile trebuincioase, acuz pe Amario, prinț de Susex, din familia regală, și camarila sa, de crimă…

Toată lumea încremenește. Isabela mă privește cu ochi mari, iar prințul dă să se ridice de pe scaun. Continui mărind puterea Vocii, menținând-o, totuși sub pragul psihedelic:

− Îi acuz de conspirație, omor și tentativă de omor, de genocid prin imprudență și ascunderea în vederea de foloase personale a acestuia. Generale, umflă-i!

Generalul surâde feroce și se năpustește asupra prințului. Doi inși din garda de corp a prințului se opun, iar trei soldați antitero intervin și ei. Se produce o busculadă din care prințul se eliberează. Are în mână un pistol.

− Și totul numai din cauza ta! Mori, târfo!

O țintește pe Isabela și, înainte ca generalul să-l poată opri, trage.

Lovitura energetică o lovește pe aceasta în plin, iar un halou violaceu o cuprinde din toate părțile. Regina are un moment de stupoare, se pipăie cu palmele-i mici pe piept și-apoi dă ochii peste cap. Șambelanul, mereu prezent, o prinde în brațe și o așează în scaunul regal. În sală se răspândește un miros înțepător de ozon și, după o scurtă ezitare, toată lumea continuă ce-a început: se năpustesc unul asupra celuilalt. Prințul este încătușat, iar ceilalți complici nu opun rezistență.

− O vestă de supraviețuire extrem de eficientă, nu-i așa? Și nu-i fabricată în Atelierele Regale, privesc spre prințul Sadam care are o tresărire.

Medicul regal stă într-un genunchi în fața reginei, o scanează cu tot felul de device-uri apoi oftează, îi dă pe la nas cu un șip, iar aceasta tresare și rotește o privire năucă. Imediat, un echipaj de femei o înconjoară și încep, metodic, să-i refacă alura lejer mototolită.

Surâd unei amintiri și-apoi mă încrunt.

− Dar trădarea nu se termină aici. Putem adăuga la lunga listă a vinovățiilor prințului de Susex și pe cea de uneltire.

Se face din nou, liniște. Prințul Sadam transpiră…

− Acuz, aici și acum, pe Prințul Moștenitor al Imperiului, nepotul fratelui mai mic al împăratului, decedat în condiții discutabile acum zece ani, de… genocid, omor și tentativă de omor.

Prințul se șterge la frunte cu o batistă scoasă din mâneca hainei și mă privește cu un calm demn de școala imperială:

− Căpitane, sau domnule conte, cum preferați, aceste acuze sunt foarte grave și nu pot să le privesc decât ca o încercare jalnică de a nu vă recunoaște înfrângerea. Eu am venit aici să aduc pacea. Căsătoria mea cu fiica Regentei ne-ar fi permis o tranșare mai lejeră a disputelor noastre care durează de peste două decenii. Simt că prezența mea aici nu mai este agreată și mă voi retrage. Sper că tratatele bilaterale privind această întâlnire vor fi respectate, altfel… răspunsul imperiului va fi prompt și devastator.

Dă să se ridice, dar generalul Huebner îl apasă de umeri în jos, înapoi în fotoliu.

− Aproape că ar fi fost așa cum spuneți, prințe, dar ați ignorat un fapt: nu toată lumea e ca voi, rapace, dornică doar de putere fără limite, de a se scălda în obediență. Nu toată lumea pleacă capul la crede și nu cerceta și, ironic, pierzania v-a venit tocmai din dragul conspirativității care vă turna în sângele subțiat adrenalina de care aveați nevoie.

Fac o pauză și-mi rotesc privirea prin sală:

− Tocmai excesul de discreție v-a pierdut. După câteva întâlniri personale, cu teama ca serviciile secrete a celor două țări să nu intre la bănuieli, ați folosit de cărăuș un android, un exemplar mecanism construit de Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal la Atelierele Regale. Doar că exact prezența acestuia a alertat serviciile de contraspionaj imperiale ce l-au abordat și, folosind o tehnică specifică, l-au dotat cu un implant special, care i-a clonat propriile implanturi și-l monitoriza permanent.

Aflând la cine a apelat Regina Isabela pentru protecție, Prințul de Susex a trimis și el ce avea mai bun ca să mă ucidă, dar adroidul și-a ratat misiunea și, iată, implantul serviciilor voastre de contraspionaj a ajuns la mine. Privește:

Pasez cu mâna spre marele ecran din fundul sălii care se animă. Îi putem vedea pe cei doi conspiratori discutând înfierbântat:

„… Tu ocupă-te de idiotul ăla de prinț de Astoria că de boșorogu’ de unchiu-meu mă ocup eu!”

Prințul pleacă capul.

Șambelanul dă cu sceptrul în podea:

− Curtea supremă a judecătorilor regali a admis probele prezentate de către Ailin, duce de Sarmantia, versus Amario, duce de Susex, prinț moștenitor al tronului și complici a decis reținerea învinuiților până când un complet de procurori regali va stabili capetele de acuzare. Învinuiții vor fi transferați provizoriu în arestul judecătoriei centrale…

Fac un semn și șambelanul tace.

− Ce atâta grabă… Să nu le răpim plăcerea încoronării prințesei… Valabil și pentru tabăra adversă. Cyril! Cum e afară?

− Nebunie totală, tată, dar ținem lucrurile în frâu.

− Bine!

Mă uit și la Isabela, care-i un pic cam palidă, dar după ce a scăpat de vestă arată precum o viespe care-și balansează abdomenul cu acul în căutarea victimei, de-mi trimite numai fulgere violete, și-o întreb:

− Pregătită, Regina Mea?!

Își pune mâinile în șolduri și ridică bărbia voluntară:

− Da, domnule Duce!

− Perfect! Fac un gest larg. Atunci, să vină popii!

Ceremonia e fastuoasă, Isabela e magnifică, popii cântă cu foc, iar eu mă strecor înapoi în buduoarul reginei. Pe aici e pustiu, toată lume-i la ceremonie. Răscolesc prin raniță: sunt sigur că l-am pus, ce naiba? Și, da! Cam pe la fund dau de șarpe. Mă retrag, totuși, la baie, într-o cabină de WC, căci nu poci a ști de vre-un rătăcit, iar spectacolul nu-i tocmai agreabil. Îl scot din husa sterilă și-i fac o inițializare. Deschid gura și el se desfășoară lasciv plecând în căutare. Mie îmi vine să vomit, dar constat că nu am ce, n-am mai mâncat de la castel, așa că, după încă câteva spasme, rămân nemișcat, cu gura căscată, și ochii la micul monitor. Îmi examinez stomacul, mațele… oops! Șarpele emite un bip și-apoi văd și eu o excrecență care stă agățată într-o curbură a jejunului. Dau o comandă, ăsta o înhață și apoi se retrage cu ea în fălci.

O biluță albastră. Nu-i un implant, doar un dispozitiv de urmărire. De când m-am procopsit cu el? N-apuc să fac filozofii, senzorii îmi comunică concentrare mare de energie potențială care se apropie. Arunc biluța în cel mai îndepărtat colț al stabilimentului și sar în tavan. Draci, tavanul este fals și-l simt cum se dizlocă sub greutatea mea și a costumului, n-am timp de-o strategie căci ușa de la intrare se dă de perete și puternice fascicule de energie fac praf colțul unde am aruncat urmăritorul. Trei indivizi în costume de luptă se apropie, văd că au risipit curentul din baterii degeaba, și se hărțuiesc nervoși.

Plecați! îi implor. Costumul îmi comunică că e la treizeci la sută energie, că nu l-am reîncărcat și nu poate să angajeze o luptă cu trei atacatori înarmați, iar eu ronțăi: Plecați! Plecați!!!

Tocmai terminaseră discuția în contradictoriu când tavanul se prăbușește cu mine. Parcă-s în timp oprit. Primului îi fac praf casca cu ghearele de la piciorul drept în timp ce dosul palmei mele zdrobește vertebra a cincea de la gâtul celui de-al doilea. Laserele de pe ambii umeri îl țintesc pe al treilea și-l transformă într-o masă de carne, sânge și table fumegânde.

Deși în sala tronului explozia abia dacă s-a simțit, generalul Matis devine atent, face un semn și iese precipitat însoțit de o echipă antitero.

Le dau lovitura de grație celor doi răniți de moarte și-apoi mă prăbușesc în spasme. Vomit numai fiere verde, mi-e rău de moarte. Mă târăsc până la un duș rămas intact și dau drumul la apă. Stau sub jetul rece până când simt că amorțesc, dar îmi revin. De unde m-am procopsit cu … și-mi revine pe partea interioară a ochilor mutra vulpească a secretarului, acum o pot suprapune peste cea a domnului Prim Ministru… frați, sau verișori pe linie maternă, îmi comunică implatul din stânga: mersi, cam târziu…

Simt o mișcare și mă întorc violent. Generalul rămâne încremenit cu triunghiul de calibrare al laserelor strălucind pe frunte.

− Încet, Ailin, abia șoptește. Încet. Sunt eu, Generalul Mattis…

Mă ia un frison nervos și mă las în genunchi:

− Le-am spus să plece…, i-am implorat să plece! Nu-i destulă vărsare de sânge? Nu ne-am omorât destul unii pe alții?

 Izbucnesc într-un hohot amarnic de plâns:

− Numai moarte, pe unde trec eu las în urma mea numai moarte. Poate-s blestemat?!

Generalul îmi cuprinde capul la pieptul său:

− Plângi, războinicule! Plângi. Răcorește-ți sufletul căci asta ne este soarta: cu sângele nostru și al dușmanilor noștri să facem pavăză pentru ca familiile noastre, femeile și copii noștri, să poată trăi în pace. Plângi!

Simt atingeri pe umăr. Soldații din trupele speciale se așază într-un genunchi, de jur împrejurul meu, și își pun palmele pe umerii mei. Stăm așa o eternitate, iar apoi, când simt că lacrimile mi s-au uscat pe obraji, ridic capul.

 Generalul mă privește părintește și mă ridic în picioare:

− Mulțumesc!

− Ordin, Căpitane! răcnesc la unison băieții și tropăie, strâns, pe picioare și cu mâinile încleștate pe arme.

− Am stârpit năpârca, dar cuibul încă colcăie de șerpi. Mai întâi, o dezarmare generală. Cine va mai fi descoperit cu arme asupra sa să fie deferit imediat tribunalului militar. Apoi, serviciile de spionaj și contra spionaj să treacă la interogatorii încrucișate până la descoperirea tuturor trădătorilor. Domnule General, până la noi ordine, eu, Duce de Sarmantia, vă încredințez prima etapă a acestei operațiuni. Apoi, după ce se va institui un nou Consiliu de Coroană vom stabili următorii pași la prima ședință operativă. S-a înțeles?!

− Tare și clar, Căpitane, răcnesc soldații și, la o privire piezișă a Generalului, ies în pas alegător.

− Ești rănit. Scoate din borseta sanitară de la șoldul meu gelul cu naniți și-l aplică în mai multe locuri. Nimic grav. Probabil ricoșee. Ar trebui să te odihnești. De când n-ai mâncat, n-ai dormit?

− Nu încă, mon general! Nu încă. Piesa de teatru în care jucăm, mai are un act. Trebuie să-l joc și pe acesta. Apoi.. m-oi hodihni! Păzește-mi spatele!

                                                                   *

      Se pare că depunerea jurământului și ceremonialul religios s-au încheiat. Isabela șade mândră pe tron cu sceptrul în mâna stângă, cu coroana așezată pe cocul savant răsucit de coafezele regale, și primește omagiile unui lung șir de aristocrați, oficiali și afaceriști. Face asta cu atâta dezinvoltură încât zici că a fătat-o mă-sa direct regină și-abia apoi a aruncat-o într-un coș dinaintea unei biserici. Aici am o strângere de inimă, dar sunt prea pornit pentru păreri de rău.

Intru tropăind, lăsând băltoace de apă în urma mea, fac un gest de zburătăcire și slugarnica coadă se destramă rapid. Rămân singur pe culoarul ce duce către tron apropiindu-mă cu pași hotărâți.

Mă privește cu ochi mari:

− Ce-i asta, căpitane? Apoi, după ce mă examinează mai atent exclamă: Ești rănit! Ce s-a întâmplat?

− Nu mare lucru, mormăi în barbă, doar ce încerc să scap cu viață din conspirațiile voastre.

− Ceeee, conspirații? Iar începi? Vezi că acum te afli în prezența reginei tale care îți poruncește tăcerea.

Șambelanul intervine, oare a câta oară:

− Titulatura de regină este doar reprezentativă și de protocol. Tehnic sunteți doar regenta fiicei dumneavoastră și, în conformitate cu scriptele regale, pe același palier al demnității publice cu cea de duce. Puteți cel mult să îl rugați…

− Daaa, oftez și rotesc privirea. Acum, sincer, regina mea… Tu nu vrei să se termine cu tot marasmul ăsta? Să descâlcim, odată pentru totdeauna, ghemul ăsta de intrigi, trădări, și omoruri?

Pleacă privirea și se așează în jilț. Se ridică apoi, un pic palidă, dar hotărâtă, și mă indică cu sceptrul:

− Aduceți un fotoliu. Te ascultăm, Căpitane Ailin, Protector Regal și Duce de Sarmantia.

− Daaa, e mai bine. Dar să revenim. Ciudat cum astăzi se închide un arc peste timp. Acum mai bine de douăzeci de ani, atunci când te-am văzut prima oară, erai îmbrăcată în alb și puneai niște flori la un mormânt. Mă înșel atunci când afirm că Anabelle poartă astăzi aceiași rochie de atunci?

− Nu te înșeli, Ailin. Este aceeași rochie.

− Mi-ai spus atunci că-ți jelești fratele mort în război, dar tu ești o orfană, Isabela. Nu pe un frate inventat ad-hoc îl jeleai ci pe logodnicul tău ucis mișelește într-o ambuscadă de soldații conduși de cine? Hai să ghicim împreună: desigur, de către locotenentul Sadam de Magrovia care-și satisfăcea obligatoriul stagiu militar.

Prințul tresare, dar evenimentul de acum douăzeci de ani nu-i spune nimic.

− Daaa, continui, ceea ce pentru unii a fost o rutină, pentru alții a fost o tragedie, căci însemna sfărâmarea idealurilor tale, Isabela, de a păși în lumea bună, căci tânărul baron era sclipitor, o persoană de mare viitor, și atunci ai jurat în fața mormântului lui răzbunare cruntă împotriva Imperiului și a celui care a săvârșit crima. Și ești, cum te știu, un om care se ține de cuvânt.

Se foiește în fotoliul tronului, părând mică și nevinovată, iar eu surâd amintirii:

− Trebuia să te faci actriță. Ați fi avut un succes fulminant, tu și cu Monetti. Doamnelor, domnilor, trec peste amănuntele anoste care au propulsat o orfană de pe treptele unei biserici tocmai în vârful ierarhiei palatului regal. Să ne referim doar la momentul în care fiica sa, Anabelle, urma să devină cetățean odată cu împlinirea vârstei de paisprezece ani.

− Te rog, te rog, Ailin! Chiar dacă gândești că așa te vei răzbuna pe mine pentru toate câte ți le-am făcut, crede-mă că nimic nu a fost premeditat. Așa au fost valurile vieții, iar eu aveam un jurământ de onorat.

− Nici vorbă de vreo răzbunare, dar nici așa nu se poate continua. Se va afla și va fi mai rău, regina mea. Pisica trebuie ruptă-n două, aici și acum.

− Fie, abia șoptește. Acum, că l-ai arestat pe prințul Sadam, inima mea e împăcată pe jumătate și, aflând că nu Imperiul e principalul vinovat de genocidul asupra femeilor noastre, și cealaltă jumătate poate accepta să stingă ura răzbunării. Poate-i mai bine, căci nici eu nu mai pot să îndur chinul… dă să se ridice din jilț: nu-l mai merit…

− Mai șezi, până le clarificăm pe toate. Deci, Prințesa se pregătise meticulos pentru acest eveniment, mituind comisia medicală în a falsifica analizele medicale care se fac cu acest prilej. Este uimitor cum șeful acestei comisii a ajuns apoi medicul casei regale, dar să revenim: era absolut obligatoriu să se apeleze la un asemenea subterfugiu întrucât Anabelle nu este fiica prințului de Astoria și aflarea acestui fapt ar fi însemnat prăbușirea pentru Isabela. Totul a mers ca pe roate și lucrurile ar fi rămas așa dacă cineva nu ar fi ciripit la urechea lui Monetti, proaspăt prim ministru, amănuntul ăsta spumos. Hai! Cât beau și eu un pocal cu vin, că mi s-a uscat gâtul, vă dau voie să bârfiți!

Mă apropii de Isabela și-i șoptesc pe deasupra pocalului: Eee? A fost atât de greu? Mă sfâșie cu privirea, iar eu mă mai apropii, trec de ea tot jucându-mă cu carafa de vin și cu pocalul, iar când ajung la distanța optimă față de Xi mă uit, brusc, în ochii ei și folosesc Vocea pe cea mai pregnantă treaptă a sa: Nu mișca!

Chinezoaica încremenește cu mâna dreaptă deja ajunsă la mânerul sabiei, îi văd degetele svâcnind, încă o zecime de secundă și-aș fi fost tăiat în două.  Strecor mâna în brâul ei lat, extrag o casetă din aur frumos ornamentată, apoi fac un pas în afara razei de acțiune a katanei: Dormi! Nu are reacții paroxistice. Dă ochii peste cap alunecând la podea. O ridic instalând-o în fotoliu. E puțin probabil să își amintească acest episod.

Isabela mă privește cu ochi mari și-mi șoptește: Răzbunarea mea… 

Îi răspund tot din vârful buzelor: Nu-ți mai e trebuincioasă acum, regina mea. E timpul să facem pace!

Mă întorc la locul meu din fața estradei tronului și ridic glasul:

− Liniște! Toată lumea să treacă la locul său. Pauza s-a terminat. Urmează ultimul act al acestei prea romanțate piese de teatru:

Cum spuneam, o persoană amabilă i-a pus pe birou, domnului Prim Ministru, setul complet de analize al prințesei Anabelle. Acesta a frunzărit documentul, brusc, s-a oprit citind încă odată și asta pentru că, deși puțină lume știe, Monetti a fost un eminent student al Universității Regale de Medicină căruia i se prevedea un viitor strălucit în cercetare, dar pe care a trebuit să o părăsească în ultimul an în urma unui tragic eveniment de familie. Ce descoperise Monetti? Descoperise un atavism genetic primitiv care nu se mai regăsește în structura genetică a omului modern, el fiind pierdut de multe milenii împreună cu apendicele, al treilea molar vestigial, și altele. Ei bine, și aici trebuie să admitem că meritul îi aparține în întregime, el a fost cel care a asimilat primul acestă genă atavică primitivă cu un antigen specific pituitar. Mai pe înțelesul tuturor: o genă care permite organismului să identifice rapid molecula XX și să producă în țesutul conjunctiv antigeni specifici care să o vâneze cu eficacitate înainte de a produce vătămări ireversibile ale glandei pituitare, un leac la boala ce ne ucidea femeile.

Mă înclin înspre Monetti. Se ridică, primește, cumva fâstâcit, aplauzele iar eu continui:

− Vaccinul a fost obținut în laboratoarele Universității urmând să fie distribuit imediat după avizul sanitar- epidemiologic. Acum, toate-ar fi fost doar de laudă dacă Domnul Prim Ministru nu avea și o agendă politică…  dorința lui de mărire, cumva patologică după sinuciderea tatălui ca urmare a falimentului, care l-a lăsat cu o familie pe umeri și cariera universitară compromisă, l-a împins înspre a o șantaja pe prințesa de Astoria, dar asta a fost greșeala lui, căci prințesa s-a dovedit o nucă tare chiar și pentru măselele lui.

 Și, pentru că domnul Monetti e un fel de Dr Jekyll and Mr Hyde, insistând în studiul moleculei XX a descoperit și varianta acesteia în oglindă: molecula XY care are un efect devastator asupra bărbaților, atacând partea dorsală a glandei pituitare responsabilă printre altele de producerea hormonului LH care reglează libidoul masculin. Lipsiți de antigen, bărbații se transformă în monștri sexuali, uită să mănânce, să bea, singura lor grijă fiind aceea de a-și satisface nevoia sexuală până la epuizare și moarte. Astfel s-a conturat arma prin care Isabela se poate răzbuna, în sfârșit, pe cei care i-au distrus tinerețea, iar lui Monetti, nesperatul vis de a deveni Împăratul Imperiului, totul  devenind clar. Și, uite cum ia naștere conspirația. Anosdopius e fratele tău, Monetti, nu-i așa?

− Verișor, Ailin. Verișor pe linie maternă.

− Aha! De aici asemănarea asta frapantă, iar Xi este educatoarea și mentorul tău de la școala de maici unde ai crescut până la șaisprezece ani, nu-i așa, Regina Mea?

− Așa este, Ailin. Ai legat bine ițele, oftează Isabela.

− Monetti angajase oamenii pentru a te păzi, deși cred că ar fi luat fata ș-ar fi ucis pe toți ceilalți.

− Nu-i adevărat, protestează Primul Ministru, deși cam cu jumătate de gură.

− Oricum nu mai contează, doar că și Isabela are un simț acut al pericolului. Simțindu-se vânată, atât de principele de Susex cât și de Primul Ministru, apelează la un vechi și credincios prieten… o privesc lung și-o văd cum se îmbujorează, care nu pregetă, așa cum a făcut întotdeauna. Odată Monetti capturat și adus la castel, cei doi conspiratori îngroapă repede securea războiului și-mi joacă, cu artă, o scenetă cu un Prim Ministru îndrăgostit lulea de-o văduvă care urma să devină regină. Serios, aveți talente actoricești, am înghițit gălușca, apropo, tot cam atunci cred că am înghițit și dispozitivul de urmărire, mi l-a strecurat Anosdopius în mâncare la cina de la castel, nu-i așa? Daaaa! Mai umpleți carafa aia… Hai! Un pic de răbdare că nu mai este mult.

Mă îndrept spre Monetti:

− Multe-aș trece eu cu vederea dacă n-ar fi acel atac mișelesc asupra mea.

− Nici nu știi cât de mult regret, căpitane Ailin. Să știi că verișorul mi-a adus banul de aur și-am înțeles simbolistica lui. Am priceput că totul este pierdut, că am fost demascați și am dat ordine de contramandare. Din păcate, secretarul meu nu i-a mai putut contacta pe cei trei asasini, intraseră deja în silenzio. Ne predăm de bună voie și vom colabora pe deplin cu autoritățile cu speranța că vor fi puse în balanță și faptele noastre bune…

− Poți fi sigur, Monetti, că judecătorii regali vor cântări cu justețe.

Mă întorc pe locul meu:

− Deci! Scot din buzunar caseta din aur și-o deschid.

Pe un pat de catifea se lăfăie două capsule transparente, una plină cu ceva trandafiriu, iar cealaltă cu ceva alb ca laptele. Xi are un gest de surpriză, se caută la brâu și scrâșnește din dinți. Isabele o liniștește cu un gest.

Planul era cam așa:

− După nunta cu prințul Sadam de Magrovia, odată ajunși în saloanele rezervate delegației străine, prințesa urma să înghită pastila roșie care conține un catalizator al genei alergene, glanda pituitară începea să producă hormoni, iar țesutul conjunctiv, alergeni pe bandă rulantă care se răspândeau feromonic. Erau suficiente câteva ceasuri pentru ca toată delegația să fie infectată, cu o perioada de incubație de două săptămâni, atunci când deveneau la rândul lor contagioși transmițând alergenul prin atingere, sau respirație, mai departe într-o progresie geometrică. Anabelle acuza apoi toate simptomele unei crize de peritonită, medicul regal, adică amicul uns cu atenții ce către Isabela, venit la fața locului decreta că trebuie urgent operată și o scotea din clădire. Delegația pleca spre capitala Imperiului, iar Anabelle lua pastila albă care neutraliza antigenul definitiv și irevocabil. La două săptămâni, în capitala imperiului, urma să se declanșeze iadul pe pământ. Alergenul le ataca bărbaților glanda pituitară transformându-i în monști sexuali…

Mă întorc către prințul Sadam care mă privea îngrozit:

− Da, prințe! Poți spune că ți-am salvat netrebnica viață. Pe a ta și pe a multor cetățeni ai imperiului, căci nici nu pot să-mi imaginez un asemenea marasm în care niște zombi sexuali atacă femei și copile deopotrivă, se sodomizează sau se masturbează incontinuu până la o moarte macabră. O molimă care s-ar fi întins rapid, odată cu exodul unei populații îngrozite, purtătoare de alergenul ucigaș aflat în incubație, sfârșitul oribil al unei societăți și, finalmente, dispariția omului din galaxie.

Se lasă o liniște grea. Aștept un pic, pentru ca cele spuse de mine să se înșurubeze bine în mințile tuturor și revin:

− Dar acest fapt nu se va întâmpla câtă vreme eu fac umbră pământului.

Scot pastila vișinie, o transfer într-o capsulă de titan, pregătită din timp, și mă îndrept spre dispozitivul de poștă vacuumatică:

−Această pastilă care conține catalizatorul alergenului va fi depozitată în seiful regal.

Introduc capsula în dispozitiv, tastez un cod și, cu un pufăit ușor aceasta dispare. Pentru cei care nu cunosc, seiful regal este construit la o adâncime de douăzeci și cinci de kilometri, este complet autonom și rezistent la orice fel de atacuri. Pentru a-l distruge e musai să fie distrusă planeta. În afară de mine doar zece oameni, selectați atent, cunosc cifrul, iar de mâine, când se va întruni Consiliul de Apărare al Regatului în noua formulă ei vor fi subordonați acestuia.

Mă apropii de locul delegației imperiale. Deși foarte marcat de cele auzite, generalul Huebner face cinste armatei rămânând demn. Pășește în față, și se înclină, așteptând.

− Generale! Transmite mai departe dorința noastră de pace. Voim ca imediat toate forțele imperiale să se retragă pe pozițiile hotărâte la Tratatul de Pace de la Anvers de acum douăzeci și cinci de ani. Voim să ne fie eliberați toți prizonierii și așteptăm o delegație, mai reprezentativă decât aceasta, pentru a încheia un tratat de pace solid și echitabil. În semn de bunăvoință, vă înmânăm un prim set cu o mie de doze de vaccin, pentru femeile voastre atinse de molimă.

Mergeți în pace!

− Mulțumim pentru tot, Căpitane Ailin, Duce de Sarmantia, Adevărat Protector Regal și Imperial!

Face o plecăciune și delegația se retrage înconjurată de forțele generalului Mattis.

Mă îndrept către Anabelle. Îi iau bărbia între degetele de la mâna dreaptă   și-o privesc în ochii violeți ai lui maică-sa:

− Ai riscat mult, prințesă. Organismul uman este încă un univers misterios. Oricând se putea produce un răspuns hormonal imprevizibil. Cum să înțeleg asta? Ca pe o inconștiență a vârstei, sau ca pe o impetuozitate moștenită de la mama ta?

Saltă bărbia dintre degetele mele și-mi răspunde:

− … sau poate ca pe o nebunie moștenită de la tatăl meu!

Mă înec cu vinul. Tușesc adânc și o privesc din nou: Asta-i fata mea! Desfac caseta și-i înmânez pastila albă:

− Să terminăm, definitiv, tot jocul ăsta periculos. Înghite pastila! Așa! Habar n-ai în ce tensiune am stat…

Șambelanul dă semne de neliniște:

− Domnule duce Ailin… adică de Sarmantia, mă scuzați, dar asta schimbă toată paradigma!

Nemâncat, nedormit, obosit peste poate, dar cu vinul ăsta tare și parfumat exclam înveselit:

− Și ia fă dumneata ordine în dezordine!

− Păi… de vreme ce prințesa Anabelle nu este fiica biologică a prințului de Astoria, înseamnă că aceasta nu poate fi prințesă moștenitoare a tronului, iar Prințesa Isabela nu poate ai fi regent, deci ceremonia la care abia am asistat este caducă…

Isabela se îngălbenește, toată lumea are un recul, iar eu explodez într-un hohot de râs:

− Desigur!

Simt cuțitele privirii lui Isabela trecând prin toată armura costumului meu de luptă, dar ignor și îmi ațintesc privirea asupra prințului de Susex care sare în picioare fiind greu ținut în loc de soldații din forțele speciale.

− Un amănunt, prințe! Doar un amănunt. Dar nu l-ai știut! Luați-l!

Paznicii scot afară din sală o biată cârpă cu spume la gură.

Isabela, deși cam pământie la față, face gestul nobil și dă să se ridice din jilțul regal. Îi fac un gest:

− Ți-am mai zis să șezi blând până când se vor rezolva toate… îi ignor privirea confuză și mă adresez înaltului dregător:

− Domnule Șambelan până aici este fără de cusur, dar vă rog să conduceți discuția către concluzia sa logică.

− Mda! Păi… în aceste condiții Prințesa Isabela, soția legitimă a Prințului de Astoria, devine automat, prin alianță și în absența altor moștenitori de sânge ai acestuia, singura candidată la tronul regatului, iar linia succesorală se va modifica având ca nume moștenitor pe cel al acesteia. Care este numele dumneavoastră, prințesă?

Isabela este copleșită. Niciodată nu am văzut-o astfel. Lacrimi grele se adună în ochii ei frumoși și izbucnește într-un hohot de neoprit.

Nu mai rezist. Mă duc și o iau în brațe. Se zbate și mă lovește cu pumnii ei mici în platoșa pieptului:

− Tu! Tu care le-ai zgândărit pe toate. Tu care mă ridici și mă zdrobești doar cu un cuvânt… Ahh! TU!

Mă împinge deoparte, ridică bărbia încă tremurândă și ne sfidează pe toți:

− Vreți să știți numele meu?  Ei bine, el este numele unei bisericuțe unde am fost găsită într-o dimineață de iarnă, vânătă de frig, strângând în brațe un ursuleț de pluș și abia mai scâncind: St. Eclisse.

Șambelanul este impasibil:

− Prea bine, Doamnă! Către Notarul Regal. A se înregistra: Începând de astăzi, luându-se la cunoștință de absența oricărui descendent de spiță feminină, până la a treia generație, de pe linia genealogică a Prințului de Astoria, prinț moștenitor al tronului, și în conformitate cu Scriptele Regale și a Cutumelor Casei Regale, decretăm:

− 1. Succesiunea la tron a arborelui genealogic de Astoria se sfârșește acum;

− 2. Prințesa Isabela de St. Eclisse, soția legală a prințului de Astoria va deveni regina de drept a regatului;

− 3. Noua linie genealogică a reginelor domnitoare peste regat se va numi: de St. Eclisse;

− 4. Prima moștenitoare a tronului în ordinea genealogică va fi Anabelle de Astoria St. Eclisse, fiica biologică a reginei Isabela de St. Eclisse.

Șambelanul lovi cu sceptrul în podea și-apoi șoptește:

− Cred că va trebui să facem o nouă ceremonie…

Deși mare, dar prins într-un trup atât de micuț, sufletul Isabelei dă pe-afară, așa că se clatină mai să ne părăsească. O iau în brațe, iar doftorul regal îi dă, din nou, cu șipul pe la nas. Tresare, pleoapele-i flutură agale și-apoi mă focalizează:

− Ailin, iubirea mea!

Mă turtesc.

− Ăăăă! După cum vedeți… Starea reginei este precară. Nu s-ar putea o versiune simplificată? La urma urmei, e aceeași Mărie, doar cu altă pălărie!

Șambelanul zâmbește fin și face un semn. Judecătorii regali se prezintă in corpore, eu o depun în jilțul regal, iar ei încep să o descânte cu jurământul.

Încă năucă, Isabela recită după ei și apoi, la un semn, fanfara din lojă dă semnalul imnului God Save the Queen.

Mă răstorn în fotoliu și fac semn să mi se mai toarne în pocal. Sorb agale cătând cu-n ochi la ea. E fantastic ce putere de adaptare are:

− Și ți-am zis să stai locului, că stai bine!

Mă fulgeră cu privirea:

− Acum pot să-ți ordon să te ucizi! declară sadic, în vociferările asistenței.

− Nici măcar, regina mea. Mi-ai refuzat, la castel, acest drept, este consemnat în…

− Ordinul 237884, completează prompt șamberlanul

Are un recul, pricepând, poate pentru prima oară, că mi-am făcut temele cu atenție.

− Și-atunci? Ce va urma?

− Simplu! Noi ne-am jucat cărțile. E timpul să ne retragem. Viitorul este al celor tineri! Vei abdica! Anabelle va deveni regină la majorat, acuș, nici doi ani, numai bine cât să se aclimatizeze cu îndatoririle de regină, iar până atunci Regatul va fi cârmuit de un Consiliu de Tutelă.

− Ce? Ailin, iar te joci cu mine…

− Apoi de, dragă regină… acuzația de instigare la genocid nu-i una așa de ușoară chiar dacă o alăturăm celei de patriotism. Cunoști turnul reginei, orizontul care plutește incert în aburii dimineții, pătucul cu pătura aia populară… Îți ofer doar două alternative: fie un sejur de câțiva ani de unde să admiri orizontul în fiecare zi, fie abdicarea și să te iau eu de nevastă. Hotărăște!

− Ăsta-i un șantaj ordinar! Și mai ziceam de Monetti. Măcar ăla mă iubea, așa… în felul lui.

− Generale!

Generalul Mattis bate din călcâie.

− Bine! Abdic! Dar să mă mărit cu tine? Niciodată!

− Nu merge separat, regina mea. Ori pachetul complet ori… sus!

− Aaaa! Și ce-o să fac pe vastele tale domenii? Îî? Am să mă plictisesc de moarte.

− Asta-i ultima ta grijă, regina mea. Trebuie să repopulăm planeta asta. Îți dau eu de treabă…

− Fii atent la ce spui, Căpitane Ailin. Ai grijă să te și țină!

Tușesc în barbă:

− Atunci așa rămâne stabilit. Păi… ce să mai temporizăm? Mă precipit ca un puștan: Are careva o cravată? Popii ăia mai sunt pe aici? Să mai facă o cântare!

                                                                   *

Afară lumina se luptă cu întunericul, pare că va învinge și-atunci mă strecor încet din așternuturi.

O privesc cu inima arzând: e la fel de frumoasă, vârsta i-a oferit o aură de sfântă în patina cu care i-a lustruit chipul. O sărut pe frunte, îi pun o pernă dinainte și ea o strânge în brațe zâmbind galeș.

Pun la vedere plicul și trec în anticameră. Mă privesc în oglindă. Categoric nu mai pot ascunde asta. Întineresc vizibil, iar amintirile îmi revin. Iau din seif un teanc de bani, mă îmbrac cu hainele de orășean, pregătite din timp, și ies pe ușa secretă.

Au trecut zece ani frumoși. Imperiul și-a plătit, cu vârf și îndesat, datoriile către regat, iar după moartea împăratului s-a destrămat. Monetti, care nu a fost străin de aceasta, a reunit o bună parte a acestuia într-o federație. Anabelle a fost înscăunată regină și domnește energic fără a da semne că și-ar dori altceva în afară de aventurile galante care fac deliciul revistelor de scandal, iar fiul meu, Cyril, a ajuns Șeful Marelui Stat Major de unde păzește regatul cu mână de fier. Isabela mi-a oferit trei fete, toate cu ochii violeți ai ei și cu falca mea voluntară, de care sunt mândru…

Ies în curtea din spate a castelului neobservat de nimeni, nerecunoscut de nimeni. Mă îndrept către un aeroglisor.

− Te ține hoașca asta pentru un drum mai lung?

− Dar se poate, prietene? Te duc și până în capitală. Marțafoi să ai!

Scot un teanc de bani:

− Treci de alimentează. O să facem o cursă mai lungă.

Mă așez în fotoliu și îmbrățișez cu privirea, pentru ultima oară, locurile atât de dragi:

− Uite ruta de zbor.

− Dar duce în munți?!

− Și ce? Ți-am zis eu să mă duci în capitală? Vrei banii, sau iau pe altul…

− Se poate, coane? Chiar nu știi de glumă? Acuș te duc!

− Aterizează pe platoul ăla stâncos.

− Sunteți sigur… domnule?

− Da! Ia și banii, cred că sunt suficienți…

Aștept până când aeroglisorul se îndepărtează într-un viraj scurt și apoi fac un semn. O bucată din masivul stâncos se dizlocă și o ușă se profilează neagră pe zăpada imaculată.

Mai privesc odată orizontul, așa incert cum se profilează prin cețurile dimineții, și intru.

Micul robot sferoidal dă ture în jurul meu amușinându-mă ca un prepelicar:

− Ailin, Ailin, dor tare fost de tine. E bine? E bine?

− E bine, Basil. Katia?

− Da, patroane. Procesul a început?

− Da, fată. Direct acasă.

− Am înțeles!

Imensa navă de aproape jumătate de kilometru lungime se scutură de zăpadă și, într-o străfulgerare, traversează atmosfera planetei îndreptându-se către asteroidul mamă.

Întineresc văzând cu ochii. Acum am cam optsprezece ani.

Asteroidul ne așteaptă, sumbru, un bloc de antracit uitat în negurile spațiului, iar Katia parchează, elegant, într-un colț al hangarului:

− O sută de ani, Ailin?

− Mai mult, sau mai puțin… Știți ce aveți de făcut.

− Te vom implanta în societatea de peste o sută de ani și te vom lăsa să te descurci. Până acum a funcționat, dar cât va mai dura asta?

− Până voi întâlni un nemuritor. Ne vom lupta și, dacă voi învinge, îmi voi recupera trecutul.

− Noi vom fi aici!

− Mulțumesc, fată dragă.

Cuva cu gel mă primește precum pântecul matern. Adopt postura fetus și capacul se închide asupra mea.

Mai am un ultim gând:

− Isabela, dragostea mea.

                                                                 ***