More great Voyager images

06_Saturn

 

Reclame

Ruda

De poveste erau ocaziile când moșu’ Vasile rămânea, peste noapte, la noi. Asta se întâmpla atunci când îi rămânea nevândut un animal, sau arvunitul cerea răgaz ca să adune banii.

Atunci se punea de un festin.

Pe strada Tăbăcăriei pe la jumate, pe colț cu crâșma lu’ Zanhirache, un ovrei bătârn avea o dugheană de coloniale. Moșneagul aducea și pește, la comandă, numa’ pentru obrazuri subțiri: somon, nisetru, păstrăv, sau chiar soiuri mai exotice, cum am văzut la el, atârnat la vedere, sărat de sclipea pe el, ditai peștele sabie pe care… din care… da’ asta e altă poveste.

Bun! Mergeam cu moșu’ și târguiam o dihanie de pește, de obicei somn, că-i plăcea mai gras, de  i-l învelea în hârtie cerată, mai lua tot felul de pliculețe cu condimente, care apoi răposau prin bucătăria de vară, usturoi, ardei iute uscat și mălai cu tărâțe. Treceam apoi dincolo, la crâșmă, de unde venea cu tot felul de ulcele pe care eu trebuia să le aduc înapoi.

În curtea din spate punea de un foc strașnic, iar între timp tranșa dihania, începând de la cap, de unde scotea, cu atenție, mușchii gâtului, vestita pană de somn. Eviscera, iar dacă avea lapți, sau icre, le arunca în apă cu sare. Capul cu coada mergea la borș, iar restul la marinat. Aici treburile se complicau pentru că multe din mirodeniile pe care le folosea îmi sunt și acum necunoscute. Unul din ele era sigur sumak-ul, de unde și expresia transcrisă mot a mot: in adinacum sumac! dragă arabilor dacă le-o trântești pe nepusă masă. Mai punea: baharat, cimbru, usturoi, ulei de măsline, vin alb, boabe de piper sparte și sare.

Mixtul era pus lângă foc și se trecea la borș.

În tuciul în care era pus capul și coada dihaniei, cam pre când era peștele pe jumătate fiert, moșu’ punea bulion cu pulpă, tri-patru cepe crăpate cu latu’ palmei, leuștean cu totul și, dacă și cum îi venea, un praf de kuzbarah de se umplea mahalaua de arome. Lăsa să se înăbușe și, la sfârșit, punea pătrunjel tăiat gros, dregea cu zeamă de la gogoșarii în oțet, cu ulei de măsline, și-l dădea deoparte la limpezit.

Venea rândul panei de somn care trăsese condimentele și mirosea de te lua cu leașin.

Pentru asta avea o sculă specială: un bidon de benzină de la un tanc nemțesc tăiat în două pe lung și-n care spărsese mai multe găuri cu dornul. Acolo presăra mălaiul cu tărâțe, stropea cu un pic de ulei de măsline și punea feliile cât erau de lungi. Întindea jăratecul și punea tiribomba direct pe jar. Din când, în când, stropea cu maiaua din ceaun, moment de mare cumpănă pentru organele de simț.

De obicei, mâncam noi doi.

Moșu’ începea cu un țoi cu uzo, eu cu un păhărel cât un degetar în care uzo-ul, dres cu apă, se făcuse alb ca laptele.

Borșul se mânca cu pâine neagră și ardei iute. Peștele, cu saramură cu usturoi și mămăligă fierbinte.

Sătul, și cu o stacană cu alligote alb și sec lângă el, moșu’ răsucea o mahorcă, iar eu puneam de cafea în restul de jăratec:

– Hai fă ! răcnea moșu-meu.

De după magazia din fund i se vedeau ochii albi ai lu’ Ruda, țiganca care avea grijă de casă.

– Ha, aștepți invitație?! Treci de strânge. Du-i și lu’ Marița, dacă n-o murit cu cărțile alea în mână. Vezi ce-i duci!? Pune deoparte și niște borș fă, să fie pentru mâine și restu’, făcea un semn larg din mână.

Cât ai clipi, Ruda făcea curat, întindea covorul de cafea, aducea măsuța și ceștile.

– Ia și clondirul cu uzo …

La câteva minute, dinspre fostul Preventoriu TBC dezafectat, de peste calea ferată, unde se aciuaseră crăstarii, se auzeau chiote de bucurie.

Mulțumit, Vasile se răscrăcăna pe covoraș. Îi turnam de cafea. Groasă, cu caimac cât degetu’, dereasă cu cardamom.

Ținea ceașca, prețios, în două dește și sorbea din vârful buzelor:

– Și, măi Mihăiță, cum spuneam… veneau rușii. Mă urc în căruță și dau fuga la voi că’n nădejdea lu’ bunică-tu nu puteam sta. La barieră mă oprește un jandar: „Nu aveți voie mai departe, zonă de război.” Nenorocitu’ n-a vrut bani. A trebuit să-i dau ultimile conserve pe care le aveam, de ziceam să le dau lu’ Marița. Mă apropiam de pădurea Bagana, în față se vedea o coloană lungă de camioane când, odată Fulger s-o smucit, cu căruță cu tot, și a luat-o pe arătură tot numa’ la trap. Dau să-l liniștesc, de unde, el și mai abitir, să mă arunce din căruță. Intrăm în pădure. Nici bine n-am intrat că, dinspre răsărit, se aude zgomot, gros, de motoare. Avioane rusești, Mihăiță, Yak-uri de vânătoare și bombardament. Au dat odată roată pe deasupra pădurii și apoi au început să mitralieze și să bombardeze convoiul . Se zguduia pământul sub mine. Cinci minute a durat totul, iar apoi dinspre drum a început să vină miros de carne arsă. Fulger a nechezat adânc și a luat-o printre copaci. Am dat într-o potecă cât un lat de căruță, se întuneca când… ajungem într-o poiană. Aici, o căruță cu coviltir a unor țigani aurari. În jurul focului, încă aprins, cinci hoituri: trei bărbați și două femei. Un aviator de pe Yak și-a probat mitraliera înainte de ataca convoiul. Nici dacă țintea nu nimerea mai bine: rafala i-a făcut bucăți pe nefericiți. Am săpat o groapă și i-am pus unul peste altul. N-aveam nici timp, nici atâta putere, pentru cinci gropi și oricum, nu cred că s-au supărat. Am cotrobăit prin căruță și am luat ce nu le mai era de folosință. Dosit într-un sertar secret, că pe mine nu mă-nșeală ochiul, am găsit o pungă din piele, cu aur și argint, cam la juma’ de kil. Când să plec, Fulger nu se urnea. „Dii, talane, ceara și candela ta, că acuși se luminează!” Nik! Când să scot biciușca văd mișcare cu colțul ochiului. Mă întorc cu pistolul pregătit: de după un copac văd ițindu-se un cap tuciuriu de copilandră. Mă dau jos după capră: „Ia făte-ncoa, fa!” Nu se mișcă. Doar ochii clipesc des. Mă duc, o iau în brațe, începe să mă bocească. „Ce mă fac eu cu tine, fă? Îî? Fulger, câte bâte ai să iei pe schinareee, numa’ eu oi ști. Treci în căruță. Ba nu. Hai de-ți ia din boarfe, și ce mai ai pe-acolo.”

Moșu-meu oftează. Rade, cu sete, o stacană de vin și arată cu dejtu:

– Ruda, care te-a șters la cur când erai mic…

*

O ischitesc pe bunică-mea.

– Ruda-i bogată. Moșu-tu i-a dat tot aurul și argintul găsit în căruță, da’ ea n-a vrut să plece. Zice că-l păstrează de zestre da’ zilele trecute mă trezesc cu ovreiu’, ăla de-i ții curat magazinu’, la poartă:

– Cumătră, țiganca matale o venit cu ferdinanți de argint la mine. Ca să nu bată la ochi i-am dat banii. Mă gândeam că i-o furat. Am urmărit-o. A umplut un paner cu mâncare și-a dus la țiganii de peste linie…

Ruda n-a mai apucat să se mărite. A călcat-o un trailer de cărat bușteni. A lăsat să treacă mașina da’ n-a văzut că are și coadă. Roțile din spate au trecut, direct peste ea.

 

***

Sub privirea Lunii

Fluturi albi, gingași,

căutători de lună, plină,

nimb alb sclipind

sub luceafărul de seară,

și tu.

Imaterială.

Te-am dus la izvor

unde doar ele…

Și-n joacă ne-am pierdut

amețiți de parfum

iar iele, învățate la rele,

în horă sălbatică

ne-au prins.

Eu, suflet hoinar,

sting în tine dorul

tău nedeslușit, de fecioară.

Ochii tăi, flăcări,

arșița, patima,

răsuflarea mea,

a ta,

flăcări deasupra noastră.

Cântece șoptite

în incantații

iar eu, nestăvilit,

îmi dau capul pe spate

și luna se cutremură.

Departe, lupii ciulesc urechile:

− Vom avea un nou stăpân!

***