Lumini în noapte VII

− Bine, răspunse posac. Știi… dihăniile s-au răzvrătit. Sub apă presiunea e mai mare și procesul de formare a atomilor din plasma gazoasă s-a accelerat. Nu mai poate fi oprit. Fulgerele se încălzesc. Vezi, luminează tot mai tare. Nu va trece mult timp și…

Antoniu Preda tăcu.

− Explodează? întrebai.

Antoniu Preda dădu în silă din cap.

− Da. Nu prea-mi pare rău de fulgere. E o serie de probă. Le-am încercat rezistența la transport: cu trenul, apoi cu avionul, acum cu un vapor… au rezistat foarte bine. La un naufragiu nu ne-am gândit. Nu, nu-mi pare rău de ele. Vorba e însă unde ne ascundem?…

− Peste cât timp se va produce… explozia?

− Peste vreo oră jumătate.

− Ce-ar fi să le-aruncăm în mare?

Dănuț râse forțat:

− M-am gândit și eu la asta. Nu merge. Închipuiește-ți unde o să le ducă vântul ăsta! S-ar putea produce accidente, ba chiar catastrofe. Nu sunt niște fulgere obișnuite, sunt încărcate cu o energie de mii de ori mai mare ca a unui fulger, sau a unui trăsnet normal. Nu, în nici un caz, n-aș putea să trăiesc cu asta pe conștiință.

− Atunci să le dăm la fund.

− Fulgerele sunt mai ușoare ca apa, n-au să se scufunde. Și apoi au să explodeze și sub apă…

Ascultam urletul vântului. Uraganul trecuse și acum bătea numai un vânt puternic. Ar fi fost însă o nebunie să ieșim în larg cu barca pneumatică. Așa gândea și Dănuț.

− Poate vine Bursucul? întrebă el.

După mine slabă speranță. Deși vaporul se afla probabil pe aici pe undeva, aproape, Vasiliu nu s-ar apropia de Falca sfărâmată nici mort pe o vreme din asta. O să aștepte să se calmeze marea. Mai ales că nici nu știa că fulgerele vor exploda.

I-am explicat lui Antoniu Preda în câteva cuvinte ce fel de fire avea căpitanul nostru.

− Crezi? Spuse gânditor Dănuț. Mie mi-a făcut impresia că… nu știu cum să-ți explic… În trecut astfel de oameni au descoperit țările și mările pământului, iar în viitor au să zboare spre Lună, spre Marte, spre stele…

Mi l-am închipuit pe Vasiliu conducând o astronavă și am ridicat din umeri.

− Tu îți închipui că acolo au să zboare oameni cu totul deosebiți? întrebă Dănuț. Nu. Au să fie tot niște oameni oameni precum căpitanul vostru, ca tine… Da, da! Iar peste o sută de ani au să se alcătuiască legende despre dânșii și în aceste legende ei au să apară ca vitejii din poveste… De altminteri fulgerele mele au și ele firi deosebite, spuse Antoniu Preda zâmbind. Unele sunt încăpățânate, altele rele, șirete. Sunt și unele liniștite, blânde. Am observat că cele mai bune fulgere, cele negre, sunt întotdeauna modeste. Nu aruncă scântei, nu bâzâie, nu te orbesc. Au însă mai multă energie și sunt, ca să zic așa, mai cumsecade decât cele care bâzâie într-una. Brusc se pare că-i vine o idee: Ce-ar fi totuși să semnalizăm. Îîî? Ascultă aici…

Trebuie să spun că Antoniu Preda era vrednic de toată lauda. Atunci nu prea-mi închipuiam încă ce e explozia unui fulger. Mă obișnuisem cu ele și mi se păreau familiare și destul de inofensive. Dănuț, însă își cunoștea prea bine dihăniile. Totuși nu s-a lăsat copleșit de panică și capul lui continua să lucreze bine.

Ideea lui nu era rea deloc. În orice caz asta ne oferea o oarecare șansă de salvare. Trebuia să luăm un fulger, să ne urcăm pe creștetul unei stânci și, fluturând prin fața lui o bucată din foaia de cort, să transmitem semnale către Bursucul, indiferent pe unde s-o afla. Ce e drept, nu știam în ce direcție se află vasul dar fulgerul răspândește lumina circular, pe toată circumferința.

Nu era o plăcere să ieși din peștera caldă. Obosisem peste măsură peste zi, cu atâtea scufundări, iar urcușul pe stânca abruptă era greu chiar și pentru un om odihnit. Vă mărturisesc că m-am gândit din nou să aruncăm în mare blestematele alea de fulgere, ca să le ducă vântul unde-o fi să fie. Dar nu i-am spus nimic lui Antoniu Preda. Dacă e s-o pățim, măcar să rămânem camarazi până la sfârșit.

Am tăiat o bucată din foaia de cort, Dănuț alesese unul din cele mai luminoase fulgere îl pusese în plasă și-am început urcușul. Stânca nu era prea înaltă; să fi tot avut vreo cinci metri dar eu nu vedeam nimic. Ochii, inflamați din pricina luminii puternice mă dureau și lăcrimau. Totul în jur părea cufundat într-o beznă desăvârșită.

Acești cinci metri n-am să-i uit cât oi trăi. Vântul rece și umed mă silea să mă lipesc de stâncă, iar stânca era ascuțită, parcă ar fi avut ghimpi. Mi-am zdrelit până la sânge mâinile și genunchii și m-am lovit la un umăr. Și, dacă totuși am ajuns sus, asta se datorează numai lui Dănuț. M-a azvârlit, pur și simplu, pe creștetul stâncii, pe când eu n-am mai putut să mă trag în sus.

Semnalul de primejdie, vestitul S.O.S., constă în nouă lumini, șase scurte și trei lungi. Fulgerul se tot smucea în bătaia vântului. Legasem plasa de curea, căci în mâini țineam pânza. Nu vedeam nimic. Fulgerările mă orbiseră cu totul. Din pricina luminii puternice o durere cumplită îmi sfredelea ochii. Apoi am căzut într-o stare de apatie. Mi-am zis că Bursucul nu o să vie; Vasiliu nu o să cuteze să se apropie de Falca sfărâmată. Dar semnalizam mai departe. Trei scurte, trei lungi, trei scurte… La început mai număram semnalele și făceam pauză de cuvânt, pe urmă m-am încurcat și nu le-am mai numărat. Mâinile lucrau singure: trei puncte, trei linii, trei puncte…

Va continua