Epic

Reclame

Pentagonul si NASA pregatesc o falsa amenintare extraterestra — Invictus

*Acum vreo 20 ani, spunea un cunoscator in ale politicii americane, ca dupa terminarea razboiului rece vor avea nevoie de o noua „arma” cu care sa tina omenirea in tensiune si frica, si va fi terorismul. Cand vor termina cu terorismul vor inventa invazia extraterestra. Se pare ca stia ce spune. *** Pentagonul si NASA […]

via Pentagonul si NASA pregatesc o falsa amenintare extraterestra — Invictus

Chef la Pângărați (III)

De dimineață mă simt cam tulbur și adăst mai mult în pat.

Pe când soarele începu a se strecura pe ferăstruica mică și să-mi zgândăre ochii pricepui așezarea paturilor. Mă scol, dau cu apă peste obraz și, ca un făcut, Clincherie intră pe ușa chiliei. Aducea o tavă smălțuită pe care văzui o carafe mare, o farfurioară cu icre și una cu pesmet.

Icrele erau sărate de nu se putea așa că sorb din carafă și descoper că e moare de varză acră. Îi tot dau, ba cu icre, ba cu pesmet, ba cu moare și mintea se limpezește. Ba chiar încep să mă simt așa de bine de mă ia un dor de ducă, de alergat pe câmpii, cu cămașa descheiată la chept și inima în vânt.

Afară se aude tropot de trăsură pe caldarâm și privesc pe gemulețul chiliei:

O cabrioletă elegantă tocmai ce se oprea în fața mânăstirii. Un aprod sari să prindă calul de winkers iar stăpâna, o magnifică doamnă, echipată de călărie, aruncă frâul și coboară regește. Apuc să văd că întinde mâna către cineva că ușa se dă de perete.

Grigoriță, verde de parcă abia ce l-o fătat mă-sa, mai să dea cu capul de tavan:

− Plec! Mă așteaptă. Nu mai pot sta o secundă. Hai de-mi ține calul și să ne luăm rămas bun.

Ce poate să facă o dragoste, dezlegată de Cotnari și Odobești, într-o noapte…

Abia îl urmez și pe pietrișul de la intrare dau nas în nas cu strașnica călăreață de șaretă ce abia aruncase hățurile la un călugăr. O iau în brațe, iar dânsa protestează energic din câteva zguduituri de umeri. Mă redresez și-mi cer umile scuze și-n temenele grotești și hazlii deopotrivă apuc să văd doi ochi verzi care mă priveau malițios. De sub mâna, fermă, a cocoanei se ițește o făptură fragedă care scoate limba la mine. Mă pierd total și pământul începe a se învârti cu mine. Mă dezmeticesc ca dintr-un vis cu Grigoriță aplecat asupra mea, ce-mi dă palme, răsplată pentru înjosirile de ieri.

− Ești bine? Îngrijorarea lui nu-i jucată, îi simt panica în priviri. Eu pot să mai stau, n-o fi foc!

− Mergi! Mergi, prietenul meu. Mergi la iubirea ta.

Se urcă pe cal tot cu ochii la mine. Mă apropii și el se aplecă pe gâtul calului.

− Grigoriță… Mă tâmpitule… M-a lovit și pe mine săgeata aia, cu niște ochi verzi, de smarald.

− Ha! dă capul pe spate Grigoriță. Amu’ să vezi și tu cum e!

Mă privește în ochi și bagă pintenii în armăsar. Ăsta se ridică în două picioare și apoi se întinde în galop de-o ridicat praful și nu-l mai văd.

Mă retrag în chilie. Îmi iau tâmplele în mâini și, apoi,  sorbind din carafa cu moare de varză tot încerc să-mi aduc aminte de chipul ei. Tot ce văd pe din luntrul ochilor e doar o limbă roz și doi ochi fosforescenți. O fi o copilă? Dacă da, am să aștept… încleștarea nu mă lasă. Trag de șnurul de bumbac.

Apare un omuleț firav pentru care rasa preoțească pare să fie prea grea și-l apasă spre pământ.

− Să vie părintele  Clincherie…

− Prea fericirea sa este peste poate de îndriduit cu multe încărcări și mi-a lăsat bucuria de a vă fi umil ajutor spiritual și lumesc. Numele meu este Dorostene, prea plecat în fața dumneavoastră, boierule.

Ridic privirea și mă cat mai adânc:

− Ridică-te părinte, nu trebuie să stai plecat în fața mea.

− Nu pot să mă ridic mai mult. O copită de cal mi-a arătat calea spre umilință.

− Pricep. Dar creerii ronțăiau … Și cu ce stare te-o trimis părintele Clincherie?

− Iaca să-ți fiu de ajutor căci nu știi ce să faci și ești în mare cumpănă.

− Eu?

− Măria ta, carele fu atins de boală grea și dacă nu tămăduim la timp se poate să ducă la moarte urâtă.

− Ce boală închipui, bre?

− Boală de suflet, care usucă și care nu poate fi descărcată decât prin trup.

Încep să simt unde bate.

− Nu-i frumos să spionezi oamenii.

− O fi au nu o fi frumos, fata matale e în bibliotecă. Întreab-o de letopițesul lui Vlad Dracul, ia de aici, și scoate de sub rasă o carte bătută în argint. Mâine până la prânz o vreau înapoi.

Se mai înclină o țâră apoi ridică o mână pe clanță și dispare precum o Baba Cloanța.

Mă duc spre bibliotecă, pe undeva, într-un fund de neuron, ceva îmi spune că nimic nu e întâmplător, că toate prea se potrivesc, dar nu mă pot opri.

 

Biblioteca nu e ceea ce, îndeobște, se cheamă bibliotecă. E o adâncitură săpată în calcarul moale al muntelui unde, mulți călugări și-au săpat chilii. Când spațiul a devenit neîncăpător l-au abandonat și au ridicat mânăstirea. Acum pare un găvan scobit în zeci de găuri, în care strălucește câte o lumânare. Un sistem inteligent de aerisire îmi aduce în nări un miros proaspăt de smirnă.

Urc, cobor trepte de calcar, ischitind în dreapta și în stânga, și brusc o văd fără să o fi văzut pe de-antregul niciodată. E ea, aplecată la o lumânare asupra unei cărți căreia vrea să-i sugă vlaga cu ajutorul unei lupe mari.

Nu e copilă, doar minion, cu părul ca o torță în lumina lumânărilor și tenul roșcovan. O săsoaică, gândesc, și parcă mă citește și ridică ochii ăia de drăcoaică care sclipesc, verde smarald, în fundul chiliei.

Pricep de ce simt asta, mă privește uimită, necrezându-și în sine iar albul ochilor holbați către mine intensifică privirea lor hipnotică.

Asta mă răcorește așa că pot să abordez ca un bărbat:

− Uite cartea pe care o căutai.

− Cum… dar cum?

Fantastic. Urmează aceiași logică ca și mine. Îi văd globii oculari cum i se învârt sub ochii închiși și apoi privirea verde care mă străpunge.

− Bravo, domnule! Mă felicită și îmi întinde o mână mică.

Am o ezitare apoi primesc în palma mea acea mânuță mica făcută parcă din fildeș. Tremurul meu cred că s-a simțit până în palmă, dar mă chinui să ignor asta și-mi aplec capul. Buzele mele întârzâie nepermis, iar ea își trage mâna.

Îmi trag și eu un scaun alături de ea fără să aștept invitație.

Se pare că nici nu e nevoie de așa ceva.

 

− Uite, continuă de parcă ne cunoșteam de când lumea, vezi? Aplec capul asupra celui al ei și inspir mirosul părului ei și mă simt pe o câmpie plină de flori, mă trage de mână.

− De ce nu te uiți?

− Scuze, nu am abilități tehnice, eu …

− Dar asta e de bun simț, privește. Întoarce capul către mine și e prima data când îi văd chipul în întregime. Nu mă pot stăpâni. Îi iau obrajii în palme și îi sorb dulceața buzelor. Se împotrivește, mă lovește cu mâinile pe umeri, dar eu nu cedez. Prinsă în capcana palmelor mele, se lasă brusc moale încât era cât pe-aci să o scap, apoi se întoarce și-mi răspunde la sărut. Limba ei, mică și ascuțită se opune atacurilor mele apoi, curajoasă se împletește cu a mea într-un sărut etern.

Lumânările încep încet, încet, să defileze către ieșire.

− Și voi, ăia de sus, se aude vocea custodelui.

Fugim fiecare la chilia lui.

*