Oldies but goldies

Reclame

Australian Physicists Prove That Time Travel Is Possible

Scientists from the University of Queensland have used photons (single particles of light) to simulate quantum particles travelling through time. The research is cutting edge and the results could be dramatic! Their research, entitled “Experimental simulation of closed timelike curves”, is published in the latest issue of Nature Communications.

Image result for AUSTRALIAN PHYSICISTS PROVE THAT TIME TRAVEL IS POSSIBLE

The grandfather paradox states that if a time traveler were to go back in time, he could accidentally prevent his grandparents from meeting, and thus prevent his own birth. However, if he had never been born, he could never have traveled back in time, in the first place. The paradoxes are largely caused by Einstein’s theory of relativity, and the solution to it, the Gödel metric.

How relativity works

Einstein’s theory of relativity is made up of two parts – general relativity and special relativity. Special relativity posits that space and time are aspects of the same thing, known as the space-time continuum, and that time can slow down or speed up, depending on how fast you are moving, relative to something else.

Gravity can also bend time, and Einstein’s theory of general relativity suggests that it would be possible to travel backwards in time by following a space-time path, i.e. a closed timeline curve that returns to the starting point in space, but arrives at an earlier time. It was predicted in 1991 that quantum mechanics could avoid some of the paradoxes caused by Einstein’s theory of relativity, as quantum particles behave almost outside the realm of physics.

Image result for Australian Physicists Proved That Time Travel Is Possible

“The question of time travel features at the interface between two of our most successful yet incompatible physical theories – Einstein’s general relativity and quantum mechanics. Einstein’s theory describes the world at the very large scale of stars and galaxies, while quantum mechanics is an excellent description of the world at the very small scale of atoms and molecules.” said Martin Ringbauer, a PhD student at UQ’s School of Mathematics and Physics and a lead author of the paper.

Simulating time travel

The scientists simulated the behavior of two photons interacting with each other in two different cases. In the first case, one photon passed through a wormhole and then interacted with its older self. In the second case, when a photon travels through normal space-time and interacts with another photon trapped inside a closed timeline curve forever.

“The properties of quantum particles are ‘fuzzy’ or uncertain to start with, so this gives them enough wiggle room to avoid inconsistent time travel situations,” said co-author Professor Timothy Ralph. “Our study provides insights into where and how nature might behave differently from what our theories predict.”

Although it has been possible to simulate time travel with tiny quantum particles, the same might not be possible for larger particles or atoms, which are groups of particles.

Physics-Astronomy.org

Fizicienii australieni dovedesc că această călătorie este posibilă.
Oamenii de știință de la Universitatea din Queensland au folosit fotoni (particule singulare de lumină) pentru a simula particulele cuantice care călătoresc în timp. Cercetarea este de ultimă oră și rezultatele ar putea fi dramatice! Cercetarea lor, intitulată „Simularea experimentală a curbelor închise în timp”, este publicată în ultimul număr al Nature Communications.

Paradoxul bunicului precizează că, dacă un călător de timp ar trebui să se întoarcă în timp, el ar putea să-i împiedice în mod accidental pe bunicii săi să se întâlnească și astfel să-și împiedice nașterea. Cu toate acestea, dacă n-ar fi fost niciodată născut, nu ar fi putut călători în timp, în primul rând. Paradoxurile sunt cauzate în mare măsură de teoria relativității lui Einstein și de soluția la acesta, măsura Gödel.

Cum funcționează relativitatea

Teoria relativității lui Einstein este compusă din două părți – relativitatea generală și relativitatea specială. Relativitatea specifică presupune că spațiul și timpul sunt aspecte ale aceluiași lucru, cunoscut sub numele de continuum spațiu-timp, și că timpul poate încetini, sau accelera, în funcție de cât de repede se mișcă, față de altceva.

Gravitatea poate, de asemenea, să îndoaie timpul și teoria relativității generale a lui Einstein sugerează că ar fi posibil să călătorești înapoi în timp urmând o cale spațio-temporală, adică o curbă închisă care se întoarce la punctul de plecare din spațiu, timp. A fost prevăzută în 1991 că mecanica cuantică ar putea evita unele dintre paradoxurile cauzate de teoria relativității lui Einstein, deoarece particulele cuantice se comportă aproape în afara domeniului fizicii.

„Problema trăsăturilor de călătorie temporală la interfața dintre două dintre cele mai reușite teorii fizice încă incompatibile – relativitatea generală și mecanica cuantică a lui Einstein. Teoria lui Einstein descrie lumea la o scară foarte largă a stelelor și a galaxiilor, în timp ce mecanica cuantică este o descriere excelentă a lumii la scară foarte mică de atomi și molecule „, a spus Martin Ringbauer, student la UQ’s School of Mathematics and Physics și un autor principal al lucrării.

Simularea călătoriei în timp

Oamenii de știință au simulat comportamentul a doi fotoni care interacționează între ei în două cazuri diferite. În primul caz, un foton a trecut printr-o gaură de vierme și apoi a interacționat cu sinele său mai vechi. În cel de-al doilea caz, atunci când un foton se deplasează prin spațiu-timp normal și interacționează cu un alt foton prins în interiorul unei curbe închise temporal pentru totdeauna.

„Proprietățile particulelor cuantice sunt confuze, sau incerte pentru început, astfel încât acest lucru le oferă suficient spațiu de manevră  pentru a evita situații inconsecvente de călătorie în timp”, a declarat co-autor profesorul Timothy Ralph. „Studiul nostru oferă perspective asupra locului și modului în care natura se poate comporta diferit de ceea ce prezic teoriile noastre”.

Deși a fost posibil să se simuleze călătoria în timp cu particule cuantice mici, același lucru s-ar putea să nu fie posibil pentru particule mai mari, sau atomi, care sunt grupuri de particule.

Fata cu arbaleta (V)

– Aha, mă dumiresc, de caise…

 

Trag pătura până la bărbie.

– Ce-mi veni? mă întreb. Patul începe să frigă, ochii sucumbei mă sfredelesc şi braţele ei de foc că cuprind… tremur, mă opun, cedez…

– Stai  liniştit, o mână rece , îmi presează capul pe pernă. Nu-i nici Leu, nici Vasile, nici … chestia aia, sunt eu!

N-am simţit când a deschis uşa şi… de când mă privea? Acum s-a infiltrat în pat, lângă mine, are picioarele reci.  Reflex i le cuprind între ale mele.

– Nu aveai cum să supravieţuieşti, nu e normal… mi-a zis Vasile, cum ai apărut, jumătate degerat, la două ore după ce încetaseră căutarea.

– De-asta ai venit? se burzuluiește pălinca de găinaț, să-mi iei pulsu’ ? Să nu fiu cumva vre-un zombi? Na!!!

Face bot, se strânge-n mine şi un val de căldură în vintre pune capăt speculaţiilor mele teoretice…

Gâfâi uşor, cu părul ei, despletit, pe umăr.

Departe… un câine latră de două ori:

„Ham! Ham! Trei, reacționez, trece patrula la schimb”…

– Zi-mi ce-a fost, acolo, jos?

Mă încalecă şi văd aievea un măr şi parcă un şarpe:

– Nimic fată, nimic… beznă totală. Ce-mi amintesc e că eram într-un TAB care gonea cu 110 la oră pe arătură, eu  învelit în 10 pături şi izbit de toate celea.

– Minţi!

Se ridică de pe mine şi, în secunda următoare, sunt singur. Adorm instantaneu.

 

– Sus, don’ Căpitan, că se strică grenadele’n ladă! răcneşte Vasile.

Ridic un cap buimac.

Mă reped în baie.

– Ptiu ! Belea! îl aud amuşinând prin cameră în timp ce, expert, face patul.

 

– Grenada ofensivă, asta, o ridic deasupra capului, se numeşte ofensivă (pentru că e ofensivă, aud o şoaptă).  Nu fiţi impertinenţi, că nu-i de joacă, aşa de manevră cum e, îţi face praf braţul dacă-ţi explodează’n mână. E ofensivă pentru că nu se doreşte încărcarea soldatului în atac, e mai uşoară, scopul ei fiind mai mult psihologic, de creare a panicii. La aruncarea din tranşee, pe care o vom executa azi, tehnica este următoarea: arma din dotare se aşează în partea dreaptă, în poziţie stabilă, se scoate grenada cu mâna dreaptă, se fixează pârghia, bine, în podul palmei iar cu degetele cuprindem ferm corpul grenadei. Cu mâna stângă se apucă inelul siguranţei şi prin rotire se trage ştuţul afară. Se flexează pe cât de mult piciorul drept, se ia avânt prin rotirea braţului în faţă şi apoi în spate (fiind atenţi să nu existe obstacole în spate de care să se lovească mâna cu grenada) apoi, printr-o mişcare simultană spre înainte, a piciorului şi mâinii drepte, se aruncă grenada pe o traiectorie curbă spre obiectiv, corpul venind în ghemuit cât permite tranşea. Clar? Treceţi şi repetaţi cu alea de lemn.

Zare de vânt, cald, undeva un cintezoi îşi cheamă soaţa.

După pauza de gustare trecem la treaba propiu-zisă, merge repede… A mai rămas Suba. Pune arbaleta în partea dreaptă ia grenada…

Undeva, în spate, în aerul nemişcat, se aude limpede o voce:

– Ia zi, mă, pe cine am văzut ieşind din cort,  de la căpitan?…

Scapă grenada, aud clar scrâşnetul de armare şi clămpănitul pârgiei. Ne repezim pe jos, dăm cap în cap:

– Am prins-o! Mi-o arată…

– Arunc-o, dau să strig, dar în timpul oprit văd doar ochii sucubei, în flăcări ce ne cuprind pe amândoi. Apoi se întunecă.

 

Ochii ei mă sfredelesc, sucuba din ea se dezlănţuie, mă învăluie în şerpi de foc şi patimă, mă zbat, mă lupt, cedez…

Scrâşnet de frâne, gălăgie. Mă ridic, năuc. Ce-am dormit, bre! mă dojenesc.

În gară, taju’ Vasile îmi face semn.

– Aici, don’ Căpitan, cum a fost la Tecuci?

– Oboseală, Vasile, 150 de nefericiţi, îi iei de la sapă… cică să-i faci fochişti. Ce-i p’aci?

– Cum le ştiţi…

– Au instalat rezervoru’ ?

– L-au târât, cu un tanc, în groapă. Stă de rugineşte. Poate treceți și pe la ei: să le dați un impuls constructiv…

– Zi ce-i cu aplicaţia asta?…

– Nica’ toată, don’ căpitan. Îi alergaţi oleacă şi le daţi papucii, tehnicu’ şi desantu’– baba şi cu mitraliera, râde de pârâie parbrizu’.

– Da’ cei cu neconvenţionalele alea?

– Eee, o venit un puştan de sub cu niste arcuri, arme cu aer comprimat, vrăjeli.

– Nu o Subă?

– Nu, Don’ Căpitan! Ce… belea ne trebe’ nouă? Să vede că n’aţi fost dă mult pa’casă, vă roade-n’tre craci, ptiu, scuzaţi, vorbă proastă. Na’ da’ vă cad ochii’n gură, aţi chefuit azi noapte, îî? Direct la somn, v-aduc eu ceva de la popotă. O luaţi de dimineaţă, freş pă preş!!!

 

Ochii ei mă sfredelesc, sucuba din ea se dezlănţuie, mă învăluie în şerpi de foc şi patimă, mă zbat, mă lupt, cedez.

– Na’ la el, doarme pe dânsu’ !

Căpitanu’ Albu mă priveşte râzînd.

– Ăăă, bâigui, eraţi la Târgu Mureş…

– M-am întors.  Hai, termină listele alea, semnează carnetele de fochişti şi tai-o. Ai ordinu’ semnat, banii de delegaţie şi foile de drum la financiar.

– La Mălina? întreb buimac.

– Ce să cauţi la Mălina? Acasă. La nevastă! Râde: la Mălina se duce Panait.

– Da’ nu-i la… îmi înghit limba.

– I-a trecut gripa. La-s să ia aer curat.

 

În gară iau o cafea şi-un coniac mic, să mă dreg.

Mă aşez pe terasă… sorb, privind distrat şi mă înec:

Venea agale, arbaleta în toc se balansa lin, lovind uşor o fesă, de unde ricoşa elastic. Cureaua împingea în sânul drept care se opunea ferm. De sub chipiul a la Rommel, absolut neregulamentar, doi ochi verzi cu o săgeată de albastru ultramarin mă scrutau atenţi:

– Liber? arată spre scaun.

– Liber, mă redresez cu greu.

Sorbim din cafea, studiindu-ne pe sub gene. Dau coniacul pe gât:

– Cu ce treburi, dacă nu sunt indiscret?

– Am fost peste drum de voi, la aviaţie. Am predat: „Noţiuni de supravieţuire în spatele frontului inamic”.

Îmi vede surpriza şi arată, cu un deget spre foaia de drum ce ieşea din portofel.

– Şi acum? o întreb.

– La Mălina. Mă găsesc cu tata şi apoi, cu maşina la Bucureşti, e mai comod, râde cu dinţi de perle şi iar mă pierd.

Se anunţă trenul…

Îi iau bagajul.

Pe peron se întoarce şi-n ochii verzi sclipeşte o flacără ce creşte, crește, mă cuprinde…

Mă sbat, mă lupt, cedez…

 

Scoală boule, mai apuc să gândesc!

***

Fata cu arbaleta (IV)

OS-u’, un l’ent colonel cam ciufut, mă informează:

– Vei face aruncarea grenadei doar cu locotenenţii şi suba pentru că trupa  n’are orele de teoretic.

  Altă viaţă…prind trenul de 12 juma, ronţăi mental.

La popotă, după anunț, mare dezamăgire, dar şi priviri uşurate. Locotenenţii pun mesele la un loc şi mă invită în capul mesei.  În partea ailaltă Suba.  Sporovăim, la un moment dat, unul mă roagă să povestesc cea mai dificilă zi din viaţa mea.

Ezit, toţi ochii pe mine și  peste toţi un laser  de argon pur care mă baleiază rapid.

– Din păcate, și întotdeauna, cea mai grea încercare se dovedeşte a fi…următoarea!

Văd nelămurire şi o dreg:

– Fiecare nouă zi  din viața unui om e o provocare și, prin misterul sorții – mai grea ca cea trecută, sau ultima.

Văd că nu le-a plăcut, vroiau poveşti eroice. Văd că nu scap, capitulez:

– Bine… Să v-o zic pe aia cu forţarea Siretului. E mai uşurică, mă acopăr, precaut… Deci… Eram, cum sunteţi voi acu’, la o aplicaţie, pe vremea mea, se făceau aplicaţii, nu jucării ca acum; proteste, râsete, chicoteli. V-ar trece râsu’ după un marş forţat de 25 de km. , echipaţi regulamentar, adică tot: de la completu’ chimic, arma din dotare, baionetă, foaie de cort, mască, lopăţică, raniţă completată regulamentar cu 15 kile de bolovani, plus, la fiecare după poziţie în pluton, câte două, sau trei, incărcături de AG , mitraliera de companie şi afetul, başca un geamantan cu gustarea de la 11, plin cu conserve de pateu şi pâine. Îîî? Oftaturi… Aaaa, uitasem staţia de emisie-recepţie.

– Eee, asta nu se pune, juma de kil’ acolo…aud un glas.

– Ba se pune, copil, că era un RG 10, pe lămpi , rusească. 22 dă’ kile ca popa.

 

Era cam pe la sfârşitul lui februarie, se mişca ceva, da’ pe Siret încă mai curgeau sloiuri. La tragerea la sorţi am picat noi. Urma să forţăm Siretul, să spargem frontul inamic într-o lovitură punctiformă şi să susţinem un cap de pod până venea grosul infanteriei motorizate care stătea în afara razei loviturilor de artilerie.

  Inamicii râdeau înfundat. S-au urcat în TAB-uri şi s-au instalat, confortabil, pe celalalt mal.

Nu mă mai urcasem într-o barcă gonfrabilă.  Părea solidă, cu o funie zdravănă agăţată de jur împrejur.

Un fior scurt mi-a strâmbat coloana vertebrală.

Papa Dram, d-l colonel în retragere, nelipsit de la asemenea evenimente, mă strânge de mână : Să nu dai drumu’, nici mort, la funia asta!

În liniștea serii, ecoul spuselor lui s-au înşurubat, adânc.

  Decolăm pe la 4 juma’ .

Din aval venea o geană de lumină, cât să lumineze creasta valului. Celălalt mal părea a fi pe o altă planetă.

Brusc, în dreapta, vâlvătăi uriaşe și o rostogolire de tunet ne anunţă, cu o întârziere de microsecunde, minute acum, că pregătirea de artilerie a început.

Lopătăm, intens, dar curentul puternic ne duce mult la vale, încercăm să stăpânim animala, care începe să se rotească ca titirezu’, (ar fi trebuit să ne antrenăm , mai întâi pe ziuă, vara , emit un ultim gând). Lovită de un sloi, deja în tangaj, plină de oameni, barca ridică botu’n sus şi ne aruncă de-a berbeleacu’ în apă.

– Dar aveaţi veste de salvare, nu-i aşa, izbucneşte un locotenent subţirel.

– Da, aveam. De fapt, asta ne-a salvat pe toţi, numa’ că eu am fost mai ghinionist, barca s-a răsturnat peste mine!

Aţi băgat, vreodată,  mâna în apă cu gheaţă?

 

– Trebuia să vă rotiţi pe dreapta cu faţa în sus şi cu picioarele să împingeţi în barcă şi să ieşiţi la suprafaţă… explică doct spătosul de la plutonul trei.

– Aşa am scris şi eu în raport, remarc, lejer gânditor, numa’ că… ceva, greu şi hotătât, m-a apucat de raniţă şi m-a târât în jos. Funia s-a desfășurat pe scoabe şi m-am trezit cu un sloi de… cine ştie câte chile în braţe, stătea înfipt cu ciocu’ între marginile funiei şi mă târa cu el, la vale, cu barcă cu tot.

– Trebuia să daţi drumul la funie şi să ieşiţi pe sub el, doar aveaţi vesta, vă trăgea afară, se agită şi Costel, primul care a sărit din TAB, după mine (impecabil).

– D-l căpitan, era deja în criză de oxigen, adrenalina eliberată în primul moment, îi consumase jumătate din rezerva din plămâni, apoi era echipat de luptă, în bandurieră avea arma, plus apa din haine, bocancii…, nu pot crede că mai avea flotabilitate. Dacă dădea drumul la funie, se ducea la fund ca… bolovanul.

Limpede, vocea Subei, reverberă in sala , acum, goală. La câteva mese, Vasile , Fisch şi un L’ent major cu AOS pe braţ, sorbeau ceva, şoptind cabalistic.

Mă ridic:

– Eee, important e că sunt acu’ cu voi, deci totul s-a terminat cu bine. Hai! La culcare că mă scoate la raport Ofițerul de Servici, e târziu!!!

Se ridică ca arşi şi, cu ochii pe banderola majorului, dispar doi, câte trei. Ofiţerul îi urmează îndeaproape, parcă vânând iepuri.

Vasile, galant, oferă braţul Subei, rămân cu Fisch. Ăsta cască gura de două ori, după aer, şi-mi toarnă din cana de inox:

– Cumplită cumpănă, don’ In’ptan, da’ cum de-ați tras la mal, aţi tăiat funia de pe mâna degerată şi aţi mai ajuns, şi cu arma’n mâna la tabără, să murim toţi de dambla, asta eu n’am să uit, câte zile oi avea!!!

Dau un gât  şi mă înec:

– Ce făcuşi bre, am scăpat atunci şi vrei să mor acuma?

– Palincă de găinaţ, ardelenească, de la don’ Lent Colonel, de la ceangăii de-or dat juramăntu’, marfă.

– Aha! mă dumiresc, de caise…

*