Doar un strănut
Intru val-vârtej în magazin:
– Fatăâ! Dă-mi, la urgență, o aia… de să suflă nasul. Haaapciu!.
– Batiste?
– Da, la naiba, rup fără a mai căuta sigiliul și-o fac pe Louis Amstrong. Draci!
Mă rotesc și-atunci o văd pe ea. Are în mână stângă un repertoar, iar în dreapta un, banal, pix. Presupun că a venit să intrebe fetele ce marfă mai trebuie.
Ne privim rece. Are o mică ezitare pe piciorul stâng, pe care am surprins-o, dar se redresează. Ochii ei sclipesc și-apoi se întoarce către vânzătoarea de la raionul alăturat.
– 35 de bani, mă atacă vânzătoarea. Mai doriți ceva, domnu’?
Mă răsucesc pe vârfuri. În spatele meu se adunase ceva popor…
– Mda! Un pachet de Wincester lung și… capuri, gheare… ce aveți? Adică… nu dumneata, adică pentru motani…
Nu se citește:
– Avem spinări, fără aripi… doriți?
– Daaa, ce să fac… fără aripi. Asta-i viața.
Îmi cântărește:
– Altceva, Domnu’?
– Mulțumesc. Atât.
Plătesc și, pe la jumătatea drumului către ușă, mă izbește un nou acces de strănutat. Strănut violent de zbârnâie geamurile și tot scot batiste din pachet.
O văd cu colțul ochilor. Se înmoaie cu fiecare strănutat al meu și o fulgerare de grijă îi trece prin priviri.
– Fără aripi… de!
I se încrețește fruntea. Dă să facă un pas spre mine, dar se-nfige în tocuri, ridică nasul sus, face o piruetă, și intră în birou clănțănind din flecuri:
„Țac- pac! Țac- pac! Țac!
În urma ei mai strănut odată, violent, și mă șterg la ochii înlăcrimați… de la răceală…
„Fără de aripi, curmat e sborul”
Opt fără un sfert
Realizez că nu mai pot amâna. Arunc geaca pe mine și mă scobor la minimarket. E dolofănica mică care, când mă vede, se îmbujorează:
– Ce dorește domnul…
– Apăi, fată frumoasă, dă-mi niște cuie de popârșeu…
– Winchester lung…
– Lungă de să pătrundă la măduvă…
Chirăie și nu mai știe ce să facă cu mâinile.
– Așaaa! Deci! Zahăr pudră, unt, cacao, smântână, foi de plăcintă, hopa… s-a blocat RAM-ul.
Se uită nedumerită la mine.
– Fii cuminte. Bagă-le într-o pungă că-mi pică inspirația acuș.
Pre vidul din creerii mei aud, parcă reverberând, un sunet de tocuri:
Țac-pac, și iară, țac-pac…
– Închidem.
Mă rotesc lent și ne privim. Secole.
Fătuca se citește:
– Domnișoara?! Eu am plecat, domnul are de achitat comanda… Noapte bună!
Rămânem singuri.
Curios, e o liniște ireală, doar undeva un câine își plânge oful…
Se smulge din ochii mei și începe să stingă luminile.
– Trebuie să achiți 32 de lei și…
Și eu sunt deja cu mâinile încleștate pe pântecul ei.
„Nu credeam c-o să mai miros vreodată parfumul părului tău”.
O sărut pe gât, pe urechi… tremură:
– Mihail, nu! Nu din nou.
O întorc spre mine și…
Țac-pac…Țac-pac!
***
Bârlad 2016
Mihail stories 