Monedă forte

Pe la cinci de dimineață mă trezesc în sunetul insistent al soneriei. Trag, bombănind, halatul peste pijamale și, cu ochii chârchiți dar și o oarecare panică în suflet, căci pe la orele astea nu aterizează vești bune, mă duc să deschid.

În ușă doi bătrânei îmbrăcați în balozaidere gri și cu pălării așișderea pe cap. Unul dintre ei, mă întreabă politicos :

− Domnul Mihail?

− În carne și halat, răspund  și-i poftesc să intre în hol. Cu ce vă pot fi de folos?

− Am avea ceva la lepalat, se pronunță al doilea, ignorând cu desăvârșire consoana „r”. Am aflat că aveți un mic ateliel…

Nu-i mai întreb cine le-a zis asta la cinci dimineața și trecem în „micul meu ateliel”.

Cu o pasă de prestidigitator, cel mai înalt dintre moșuleți scoate, cumva, de sub fâș-ul gri o piesă tronconică pe care mi-o întinde:

− Am avut un mic accident… Poate o puteți lepala?!

Iau obiectul, îmi pun ochelarii de lucru și-l examinez pe toate părțile: baza mare a trunchiului de con are o alveolă sferică în care se află înfiptă o bobină țeapănă în care cineva, sau ceva, a dat, la modul hotărât, cu ciocanul. Mai văd și alte câteva stricăciuni pe peretele alveolar cam pe unde s-a sfârșit izbitura ce-a ricoșat oblic. Iau lupa și examinez mai atent. Văd în sfârșit sistemul de prindere, tip baionetă și, folosindu-mă de-un spiț ascuțit degajez bobina. E incredibil de ușoară pentru mărimea ei dar excepțional de dură căci n-am putut să o deformez deși mi s-au albit buricele degetelor. Mă răsucesc, gânditor, în fotoliu, trăgând cu ochiul la cei doi omuleți care așteptau în picioare la o distanță respectuoasă.

− Mdaaa! Ia luați loc pe canapea, vă rog, căci o să mai dureze…

Se așează demn, unul lângă altul, cu spatele drept și mâinile pe genunchii alipiți.

Iau bobina și mă duc în magazie. Răscolesc ce răscolesc și într-un final găsesc o bară de oțel cu un diametru apropiat cu al bobinei. O fixez, țeapăn, în menghina a mare și, înarmat cu ciocanul  de tâmplărie, încep să ranforsez, încet, încet, bobina deformată. Treaba merge greu, mă ia cu transpirații, apoi natura își cere drepturile, apoi mă ia o foame de încep să-mi ghiorțăie mațele și bodogăn înfundat în lovituri sacadate de ciocan.

Într-un final, bobina începe să mai semene a bobină așa că sting lumina și revin în atelier.

Cei doi stau în aceiași poziție în care i-am lăsat acu’ mai bine de-o oră și doar o ușoară rotire a capului confirmă că nu-s două statui de ceară.

Verific bobina la poziție: mai trebuie câteva corecții. Pornesc suflanta și fac ultimile retușuri cu cleștele de îndoit sârmă, până când bobina intră în locașurile baionetă lejer, fără tensiuni. Examinez și fundul alveolei cu ochelarii de ceasornicărie și văd niște trasee dislocate de ricoșeul loviturii. Le refac cu liță și cositor, mai fac o examinare, bag bobina care se cuplează cu un clănțănit sec și mai să scap drăcovenia din mână căci a început, brusc, să bâzâie înfundat.

Cei doi sar, la unison de pe canapea :

− Extlaoldinal! exclamă unul.

− Lemalcabil, se pronunță și al doilea.

Trec uimitor, din starea aceea de calm absolut, la o stare de nerăbdare efervescentă și, molipsit de ei, încep și eu să baladez pe vârful degetelor de la picioare.

Cel mai înalt execută încă odată prestidigitația și face să dispară obiectul bâzâitor care începuse să mă cam îngrijoreze iar al doilea mă abordează diplomatic:

− Noi abia am ajuns și datolită nefelicitului accident, nu am reușit să schimbăm în valuta locală, dal ne-am gândit că atât va fi suficient pentlu efortul depus.

Îmi pune în mână un pumn de monezi apoi, aproape nepoliticos, se îndreaptă către ușă și dispar amândoi pe alee în pași mici și repezi.

„Ie-te dom’le că nu-i latră Tița…” mai am o uimire și trec în atelier cântărind strategic monezile.

„ Ia să văz cu ce m-am procopsit, așa… de luni dimineața?”

N-am mai văzut așa bani: partea exterioară dintr-un metal auriu ce virează în violet când este privit din lateral iar cea interioară argintie care, la fel, are marisme gălbui și irizații ca la o hologramă, aur, argint, platină? dar iar trebuie să mă reconsider: prea ușori bre! Iau lupa și văd un scris mic cu caractere asemănătoare celor grecești. „Ăștia mi-au dat drahme?”

Casc de-mi pârâie fălcile, umărul protestează de la acțiunea de mai devreme, așa că arunc monezile într-o cutie cu piulițe, trag două fumuri de țigară și bag, din nou, cornul la somn.

Tocmai ce mă chinuiam cu un sutien îndărătnic în timp ce ea chicotea cristalin: nimic nu știi! când aud lătrat aprig de câini. Ea se întoarce uimită spre mine și se dizolvă în gălăgia soneriei de la ușă.

− Ei asta-i! Dacă așa am început-o de lunea, boscorodesc excedat cu ochii la ceas: șapte și treizeci de minute. Trag halatul și mă îndrept, fioros, către ușă:

− Acum ce mai e? dar mai să-mi înghit limba. În catul ușii, aproape acoperind-o, doi indivizi ce părea că au făcut baschet de performanță. Dau capul pe spate și-i examinez de sus, în jos: pălărie neagră, ochelari fumurii, cămașă de un alb sclipitor așa de apretată de le intră în pielea gâtului și-un costum de tergal negru croit pe staturile lor impozante.

− Ați fost vizitat, ceva mai devreme, de două persoane…

− … care nu aveau bani în moneda locală…

− … și v-au plătit cu valută forte…

− … care este… dificil de schimbat…

− …de aceea am considerat…

− … că ar fi recomandat…

− … civilizat…

− … prudent…

− …și echitabil, dacă am schimba noi acești bani, și scoate din buzunarul de la piept un fișic de bancnote prinse cu banderolă.

− Daaa, bâigui, și-i poftesc în atelier. I-am pus pe-aici…

− La cât estimați că s-ar ridica contravaloarea muncii dumneavoastră?

− Ăăăă… mă bâlbâi cu ochiul la teancul cu bani: opt sute de lei?!

Extrage, cu demnitate, opt hârtii și mi le înmânează ceremonios. Eu, bag mâna în cutia cu piulițe, scot monezile și, la fel de ceremonios, le așez în palma care dacă n-ar avea degete ar putea fi confundată cu o lopată.

− Mulțumim! Să aveți o zi bună!

Dispar pe alee lătrați de toți câinii din cartier apoi se aude un zgomot de mașină și se face liniște.

Stau în cur pe canapea, cu banii în mână, și-mi vine să mă dau cu capul de toți pereții:

„ Mare dobitoc mai ești! Puteai să-i ceri dublu, triplu… ce zic eu… n-ai văzut că nici n-a clipit când a tras lozu’ din fișic?”

Dar apoi mă consolez și rânjesc interior:

„Las’ Nihăiță, că nici tu nu faci umbră pământului de ieri, de azi…!

Monedă forte, ziceați?”

Bag mâna în cutia cu piulițe și scot un ban făcut uitat:

− Iaca! Să-ți fie de amintire! îl privesc în soarele care tocmai ce se strecura pe fereastră într-o dimineață fierbinte de luni iar el îmi răspunde în mii de curcubeie misterioase.

                                                                ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s