Sabia neagră

Fierarul privi fierul înroșit care se tot crăpa la loviturile lui de baros. Dădu din cap nemulțumit și întoarse privirea către Ion:

−   E a treia șarjă pe care mi-o greșești, copile, cred că am să-l chem pe taică-tu. Te-am luat ucenic, dar n-ai tragere pentru meseria asta. Oftă și aruncă cât colo ciocanul.

Ion plecă capul și se duse la fântâna din curte:

−   Nu pune la suflet, îl mângâie Ana, fata mai mare a fierarului, așa face cu toți ucenicii. Răbdare. Oțelul e gata să curgă în vinele tale.

 

Spre seară, după ce toți adormiră, Ion, împins de o forță inexplicabilă, se întoarse la forja din capătul satului.

Metalul stătea acolo, inert, fără viață…  Aștepta un suflet care să-i comande.

Focul se încinge, cuptorul duduie, lama de fier s-a înroșit iar cu fiecare lovitură de ciocan un rău a mai murit.

Transpirat, dar într-un vârtej ideatic, Ion ridică lama.

Flăcările furnalului se învârtejiră, cuprinseră în vâlvătăi fierăria și apoi se concentrară pe el. 

Flăcăul  se zgudui iar bucata de fier din mâna lui începu să ardă. Focul voind să ajungă la el, îi povestea șuierând secrete:

−   Fii puternic… Ana , apărută de niciunde, aruncă o pulbere de ierburi peste metalul incandescent iar vâlvătaia spori. Se simțea ars dar și cuprins de-o energie miraculoasă. Barosul parcă se lipi de palma lui și începu să lovească sacadat. Ca în cântec: două pe dreapta și întorci, una pe stânga și întorci , ca în dans: când pe dreapta, când pe stânga, uite-așa se joacă fata.

Metalul îi răspundea, se răsucea în jocul barosului, se lăsa amestecat, foiță peste foiță, lucind din ce în ce mai albastru. Ana tot presăra ierburi iar el lovea metalul ca un nebun, căci deja știa.

Ultima oară. Scoasă din furnal lama sclipea de un alb incandescent în cleștele pe care-l ținea Ion.

Avu o cutremurare iar ea grăi:

− Știi că trebuie! Acum! Altfel, totul va fi în zadar.

Ion împlântă  sabia în pântecele Anei și împinse, împinse până când ajunse față în față cu ea:

− De ce? De ce, pentru ceva dorit trebuie să ne ucidem mereu speranțe, iubiri, suflete?

Ea se topi încet în privirea lui:

„Pentru că, la fiecare dorință împlinită, sacrificăm o parte din noi!”      

 

L-au găsit dimineață, prăbușit pe-o parte, dar ținând încă în mână cleștele în care se afla o lamă de oțel negru.

 

Lama aceea de oțel s-a dovedit a fi indestructibilă și, se spune că din ea a fost făcută sabia lui Ștefan cel Mare.

                                                                ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s