De data asta am dat-o bulită de tot.
Încerc să mă extrag din mâlul vâscos în care eul meu este imobilizat, dar nu reușesc să aud decât câteva gâjâieli ininteligibile, probabil sunt eu. Curios, contabilizez asta la un alt nivel al conștiinței, așa ca o revelație, și tot de acolo vine o concluzie: ești mort.
Informația nu produce nici o reacție talamică așa că, probabil, așa este, și în acest fel mă descopăr pe un alt palier, o altă conștiință, paralelă, dar asupra căreia se pare că am o oarece putere de discernământ. Mă agăț de ea, dar e la fel de confuză ca mine. Mă informează că e posibil să dorm.
Nimic folositor.
Simt o zguduire, ceva parcă se trezește și aud și știu că aud:
− Scoală că trebuie să dau cu mop-ul.
Totu-i așa de simplu… Mă ridic în picioare și mă frec la ochi: Anjelică mă privește afișând mutra ei dezaprobatoare.
− Scoală, repetă și mă împinge într-o parte. Dă, profesionist, cu mopul pe mozaicul de unde m-am ridicat, și-apoi, cu o surprinzătoare putere mă apucă de umărul hainei și mă trântește pe o bancă.
− Nu te miști de aici. O să vină Vasilache după ce trece acceleratul de șapte treiștrei.
Dau să zic ceva, dar înfulecă găleata și plecă balansând din șoldurile groase.
Ceva, undeva, țipă încă în mine, dar aici există o cronologie, ceva comprehensibil, așa că mă las în voia propriilor simțuri: îmi vine să mă piș.
E o gară, iar lucrez pe două paliere: cunosc drumul, dar tot eu mă minunez… O gară de provincie care abia ce-și mai trage sufletul. Totul povestește de lipsa unor reparații majore și echilibrate. S-a cârchit artizanal pe ici pe colo și doar bunăvoința unor suflete mămoase nu au lăsat-o a se prăbuși de tot.
La WC, la fel. Țiganca, aproape tuciurie, se pune dinaintea mea:
− Abia am făcut curat… să se usuce pe jos. Se uită mai atent din obscuritatea holului și pare a mă recunoaște. Iar te-au bătut! Ce ne facem cu tine?
Încerc un răspuns dar din nou iese bâiguiala aia fără sens. Se pare, totuși, că matroana a priceput ceva căci îmi zice:
– Bine, dar mergi pe margine și încearcă și tu să nimerești pișoarul… Doamne, ce ne facem cu el?!
Încep să-mi simt din ce în ce mai bine trupul, micționarea mi-a produs o primă serie de senzații, deși vagi, dar, oricum, mă stăpânesc mai bine și mă apropii de oglindă.
Argintul îmi aduce în privire imaginea unui homeless cu fața plină de sânge închegat, înalt peste medie și îmbrăcat cu haine prea mici. Rămân fixat în această imagine încercând un declic cât de mic care să mă aducă în eul personajului, dar e-n zadar, totul funcționează până când, cumva, ceva se înfundă. Acea prezență paralelă, din cauza căreia mă văd la persoana a treia, decide că aceste obstacole sunt niște porți închise. Accept și le vizualizez cu niște amintiri remanente: niște porți sculptate, înalte… un zid de piatră și cineva care mă împinge de la spate „Ce-ai rămas ca vițelul la poartă nouă?”.
Din antreul WC-ului gării se aud voci:
− Unde-i Bubu, c-au venit ăia de la social… să mi-l ia de pe cap.
− Unde-l trimiți, iar? Nu știi ce i-au făcut ultima oară? N-ai minte la cap!
− Ia-l acasă dacă-l iubești așa de tare, hăhăie cel pe care-l presupun a fi șeful de gară.
− Să mă lingi în chizda mea neagră! Unde te duci? Lasă omu’ să-și facă nevoile! Ați înnebunit toți?
Un frison mă zguduie și simt că nu mai am nici o secundă de pierdut. Intru înapoi în cabina de WC, privesc fierăstruica de termopan, fără ezitare pun un picior pe suportul de hârtie, și mă arunc cu capul înainte. Aterizez în spatele gării și o iau la fugă printre linii. Cineva mă strigă:
− Bubu! Bubu, unde fugi? Hai aici! Hai! Hai că te ascundem noi.
Stau de patru zile în vestiarul mecanicilor din depou. M-am spălat, m-am bărbierit, mi-au adus care mai de care haine de acasă și m-am îmbrăcat corespunzător. Mă uit în oglindă: aspectul de homeless alcoolic a dispărut făcând loc unei figuri cam la treizeci de ani, șatenă și cu ochi căprui care mă privesc cercetător.
Nu știu încă cine sunt și cum am ajuns în mintea acestui om, dar personalitatea mea, mai puternică, s-a suprapus peste conștiința acestuia, minimizând-o, obligând-o să se ascundă într-un colț al creierului de unde o mai aud, când și când, tânguindu-se într-o bolboroseală patetică. De fapt aici am avut și cel mai mult de lucrat. Dacă de înțeles înțelegeam ce se vorbește în jur și, destul de rapid, am refăcut diferența de vocabular, cu vorbitul era cu totul și cu totul altă treabă: pur și simplu nu puteam să oblig niște glande vocale să facă cum vreau eu. După două nopți de chinuitoare exerciții, luat la mișto, metodic, de maistru, și de mecanici, am reușit o pronunție aproximativă și am decis că e bine să fiu cât mai laconic cu putință.
Extrăgând fără milă toate informațiile pe care le avea titularul, filtrându-le, punând elementele disparate cap la cap, dar mai ales întrebând în dreapta și-n stânga, m-am edificat, cât de cât, de lumea în care am ajuns. Nu pot face o comparație, pot doar sesiza diferențe fără a le putea preciza.
Nu am nici un act de identitate, se pare că acesta a rămas la un centru de asistență socială conturat tulbure și traumatizant în amintirile eu-lui, iar singurul nume: Bubu, se pare că este o poreclă. Nu am nici un ban singurul obiect personal fiind un lănțișor de aur cu un medalion pe care l-am găsit bine strâns într-o batistă soioasă și plină de noduri de nu mă uita. Am desfăcut căpăcelul medalionului și, în interior, am găsit o poză mică pe spatele căreia scria ceva cu litere mici și încă indescifrabile. Mi l-am pus la gât.
− Eu plec! îi spun maistrului.
− Unde să pleci? În gară, iar or să te bată ăia din gașca lu’ Bubulac și-o să te oblige să cerșești… ba mai rău, ajungi din nou la azil…
− Mulțumesc, articulez atent. Mulțumesc mult!
− Și unde te duci?
− Mă duc să aflu cine sunt eu, vorbesc sincron două conștiințe prin aceiași gură.
− Măăă, Bubu! Mă, ție ți-a priit ultima bătaie, mă! Ți-au dat ăia în cap de-au pus rotițele la loc, râde cu gura la urechi meșterul. Stă oleacă și meditează: Golanilor! Ia hai încoa’! Ia, fiecare cât are… Chetă pentru Bubu. Hai! Se caută prin buzunări: Uite eu am un pol, hai ! Nu vă căcați pe voi că vă aflu și vă bag la penalizări. Să sară lozu’!
− Nu e nevoie, protestez, dar la privirea aprigă a maistrului aplec capul: Am luat geanta aia veche, am pus hainele în ea…
− Foarte bine! Ia de-aici! M-apucă de umeri și mă zgâlțâie bine: să fii sănătos și să-ți găsești neamurile. Și să treci și pe la noi, să ne zici!
Trec printre băieții care mă bat prietenește pe spate și ies pe porțile largi ale depoului cumva rușinat căci nu i-am zis meșterului de levierul greu, de scos segmenții la diesel, pe care l-am ascuns, bine înfășurat într-o haină, în fundul genții.
E sâmbătă și destul de aglomerat. Stau pe una din băncile de pe peron, cu mâna stângă sprijinită de geantă, și cu mâna dreaptă ducând la gură țigara. Am descoperit că-s fumător, deși Bubu nu era. Trecerea pe lângă un bărbat care trăgea din țigare a trezit, brusc, în lăuntrul meu, un vacarm de nedescris. M-am dus și mi-am luat un pachet de țigări și, după ce Bubu a tușit mai să-și scuipe plămânii, stăm acum în gară și așteptăm.
Cam pe la zece apar patru tuciurii cu trei puradei, numai piele și os, pe care-i plantează, strategic, la colțurile gării și la ușa de la intrare. Trec pe lângă mine fără a mă recunoaște și trebuie să depun un efort psihic considerabil pentru al ține pe Bubu lipit de bancă. Îi urmăresc din priviri. Se pare că sunt stăpâni aici, se au familiar cu cei de la poliția TF și, după ce își iau taxa de protecție de pe la buticurile din zonă, unul din ei vine și-i dă și polițaiului, pe față, fără nici o greață, un fâșic de bani așa cu îi dai la un câine un os și el se gudură bucuros… Le iau urma.
Se urcă într-o mașină și mă reped la un taxi. Mulțumesc în gând meșterului pentru bani și-i zic șoferului să țină urma merțanului. Ăsta se uită cam ciudat la mine, dar demarează.
− Am o datorie, scrâșnesc glandele vocale, iar taximetristul dă din cap condescendent, mai văzuse el…
Ajungem în „Cotu’ negru”, cartier despre care Bubu îmi transmite informații neliniștitoare. Țiganii intră pe poarta unei vile cu turnulețe, înconjurată de un gard înalt din zidărie. Plătesc la Taxi și, cu geanta în mână, mă îndrept către crâșma din colț.
Mă uit la tejgheaua jegoasă, la rafturile din scânduri acoperite cu hârtie creponată care cândva fusese roz iar acum avea aspectul unui rahat de câine constipat…
− Dă ceva tare!
− Votcă? mă privește puștanul plin de coșuri care-i pe post de barman.
− Bagă o sută!
Mă cocoț pe un taburet și mi-aprind o țigare. Încerc să fac un scenariu. Nu pot decât prin negare. Deși informația este acolo, lângă mine, nu o pot accesa. O barieră invizibilă, aparent de netrecut, mă separă de eu-ul meu, așa că nu pot decât să încropesc din ce știe Bubu.
− Daaa, cu ce treabă pe la noi, se bagă-n seamă puștiul, văzând, probabil, că am căzut pe gânduri.
− Am venit s-o fut pe mă-ta! Unde-i buda?
Face niște ochi exoftalmici și arată cu un deget. Iau geanta și mă duc într-acolo. Închid ușa în urma mea și privesc: chiar curat. Am o înduioșare pentru nefericitul de barman. Spaima din privirea lui mi-a transmis că am atins într-un loc foarte delicat. Mă urc pe WC și desfac lanțul de la rezervorul de apă. Deschid geanta, scot boarfele afară și extrag levierul din haina în care l-am înfășurat. Petrec lanțul prin ureche, desfac un ochi cu dinții și închid lațul. Trag lanțul prin mâneca stângă a hainei, rup cămașa la nivelul pieptului și leg celălalt capăt de betelie. Fac câteva probe: Levierul îmi iese din mânecă exact în palmă. Îl palmez și ies din budă. Puștiul se pare a decis că a fost o abordare în glumă căci îmi ia banii și-mi urează un entuziast: Mai poftiți!
Traversez strada și ajung în dreptul vilei cu turnulețe. O filmez, atent, din priviri, și apăs hotărât pe butonul soneriei.
va continua
Mihail stories 
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciat de 1 persoană