Marea evadare (II)

Stau de patru zile în vestiarul mecanicilor din depou. M-am spălat, m-am bărbierit, mi-au adus care mai de care haine de acasă și m-am îmbrăcat corespunzător. Mă uit în oglindă: aspectul de homeless alcoolic a dispărut făcând loc unei figuri cam la treizeci de ani, șatenă și cu ochi căprui care mă privesc cercetător.

Nu știu încă cine sunt și cum am ajuns în mintea acestui om, dar personalitatea mea, mai puternică, s-a suprapus peste conștiința acestuia, minimizând-o, obligând-o să se ascundă într-un colț al creierului de unde o mai aud, când și când, tânguindu-se într-o bolboroseală patetică. De fapt aici am avut și cel mai mult de lucrat. Dacă de înțeles înțelegeam ce se vorbește în jur și, destul de rapid, am refăcut diferența de vocabular, cu vorbitul era cu totul și cu totul altă treabă: pur și simplu nu puteam să oblig niște glande vocale să facă cum vreau eu. După două nopți de chinuitoare exerciții, luat la mișto, metodic, de maistru, și de mecanici, am reușit o pronunție aproximativă și am decis că e bine să fiu cât mai laconic cu putință.

Extrăgând fără milă toate informațiile pe care le avea titularul, filtrându-le, punând elementele disparate cap la cap, dar mai ales întrebând în dreapta și-n stânga, m-am edificat, cât de cât, de lumea în care am ajuns. Nu pot face o comparație, pot doar sesiza diferențe fără a le putea preciza.

 Nu am nici un act de identitate, se pare că acesta a rămas la un centru de asistență socială conturat tulbure și traumatizant în amintirile eu-lui, iar singurul nume: Bubu, se pare că este o poreclă. Nu am nici un ban singurul obiect personal fiind un lănțișor de aur cu un medalion pe care l-am găsit bine strâns într-o batistă soioasă și plină de noduri de nu mă uita. Am desfăcut căpăcelul medalionului și, în interior, am găsit o poză mică pe spatele căreia scria ceva cu litere mici și încă indescifrabile. Mi l-am pus la gât.

− Eu plec! îi spun maistrului.

− Unde să pleci? În gară, iar or să te bată ăia din gașca lu’ Bubulac și-o să te oblige să cerșești… ba mai rău, ajungi din nou la azil…

− Mulțumesc, articulez atent. Mulțumesc mult!

− Și unde te duci?

− Mă duc să aflu cine sunt eu, vorbesc sincron două conștiințe prin aceiași gură.

− Măăă, Bubu! Mă, ție ți-a priit ultima bătaie, mă! Ți-au dat ăia în cap de-au pus rotițele la loc, râde cu gura la urechi meșterul. Stă oleacă și meditează: Golanilor! Ia hai încoa’! Ia, fiecare cât are… Chetă pentru Bubu. Hai! Se caută prin buzunări: Uite eu am un pol, hai ! Nu vă căcați pe voi că vă aflu și vă bag la penalizări. Să sară lozu’!

− Nu e nevoie, protestez, dar la privirea aprigă a maistrului aplec capul: Am luat geanta aia veche, am pus hainele în ea…

− Foarte bine! Ia de-aici! M-apucă de umeri și mă zgâlțâie bine: să fii sănătos și să-ți găsești neamurile. Și să treci și pe la noi, să ne zici!

Trec printre băieții care mă bat prietenește pe spate și ies pe porțile largi ale depoului cumva rușinat căci nu i-am zis meșterului de levierul greu, de scos segmenții la diesel, pe care l-am ascuns, bine înfășurat într-o haină, în fundul genții.

va continua

Anunțuri

Un gând despre &8222;Marea evadare (II)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s