Artă decadentă

Ar trebui să vă uitați mai atenți într-o oglindă. Să vă vedeți exact așa cum sunteți: niște victime ale snobismului mercantil burghez.

Ce încântare estetică, ce fior sublim, ce trăiri paradisiace, să am eu când mă uit la pișoarul pictat de unul ca Duchamp? O asemenea pictură nu poate decât să trezească anumite nevoi inghinale. Despre ce calitate vorbim aici căci individul, obsedat de prostata care-l chinuia, mort de beat, și cu seringa atârnându-i de antebraț a recidivat de fiecare dată când se pișa pe el umplând doar cantitativ lumea cu pișoare aflate în diverse stadii de utilizare. Un Marx pe dos. Un adio cur, mă cac pe gură. Marfă pentru imbecili blazați, bucuria burghezului mercantil care e în stare să vândă gheață la Polul Nord și nisip în Sahara căci desigur, nu despre artă este vorba aici ci doar de o monedă de schimb.

Suntem la Bolta Rece iar discuțiile au ajuns la arta avangardistă ceea ce m-a obligat să i-au atitudine.

Ignor vociferările și continui:

Dar cum credeți voi că se fac lucrurile astea? Îîîî?

Iac-așa: se ia un cântar în care se așează, într-o parte, un dobitoc dintr-ăsta ratat, care o fi avut el oarece succes cu niște picturi cuminți, civilizate, dar pe care l-au doborât, vorba aia ”Sex & Drugs & Rock & Roll” și se pune să facă niște mâzgâleli, sau niște chestii ofensatoare, iar în cealaltă parte semidocți blazați și plini de bani, și se vede în ce parte atârnă balanța. Dacă atârnă înspre bani, atunci se mai iau niște muritori de foame, adică niște critici literari, în stare de orice pentru trei firfirici de-o masă la restaurant, care să lingă pișoarele lui Duchamp pe toate părțile și… minune: toată lumea în extaz, un orgasm universal, iar bănuțul începe să curgă.

Cum puteți voi a-mi spune că vă extaziați când vedeți niște mâzgâlituri de oligofren uitat nemâncat într-un ospiciu? Dar, căci există și un dar, când vi se șoptește că mâzgâlitura a fost cotată la Christie’s cu 4 milioane de dolari, brusc, mizeria se înconjoară de nimburi paradisiace și toată lumea pică-n limbă căci, de…, 4 milioane de dolari în bancnote de un dolar ocupă un camion în timp ce oribilitatea o faci sul și-o iei subraț

Pentru că, ia zi, nu-i așa:

Pe nimeni nu interesează dacă o bancnotă e frumoasă, sau urâtă, dacă pe ea scrie 100 de dolari.

S-a făcut liniște.

Probabil că m-am ambalat și am ridicat tonul căci se făcuse liniște în toată crâșma.

Actorul Davidescu, ”Decanul” cum îl alintam, ia atitudine:

− Ia aplaudați aici! Tânărul nostru student tocmai ce ne-a făcut o anamneză perfectă și materialist-dialectică!

Poporul începe să aplaude, eu mă rușinez, iar lumea se întoarce la frigăruile ce se sleiseră în farfurie și la vinul care, la viața lui, nu văzuse cum arată un strugure .

Se face cheta, ne strângem în brațe, doamnele mă sărută pe obraz și rămân să achit nota. Un fel de sponsorizare finuță căci rămâneau suficienți bani pentru câte-o bere la ”Bucșinescu” pentru toată săptămâna următoare.

Un individ, pe care-l remarcasem stând singur și cu o cafea dinainte la masa chelnerilor din spate, se așează și-mi face cu ochiul:

− Excelent discurs! Mi-a plăcut cum i-ai întors. Ai vână ai putea să devii un jurnalist de succes…

− Dacă…?

− Poftim?

− Dacă ce, tovarășe?

− Aaaa, și sprinten la minte… Oooo, o nimica toată. Ai fost adoptat, poate vei fi invitat și pe la petreceri, acasă la ei… știi… Doar să ne spui ce-au discutat, pe cine-au mai bârfit, can-can-uri, copilării, dar să știm și noi…

− Noi? Care noi? Sunteți mai mulți?

− Eeee, acum n-o face pe prostul. Ar trebui să fii mândru. E o îndatorire cetățenească, patriotică. Trebuie să știm ce complotează dușmanii poporului, cum ai zis și tu: burghezii mecantili și bazați.

Mă uit la el și-i șoptesc:

− Tu ești doar un imbecil, mă, nu ca ei! Ei măcar sunt sinceri. Se holbează la patru linii strâmbe și pică in entuziasm blegos, dar tu? Tu nu ești decât un codoș împuțit și agramat. Asta ești. Bârr de-aci că-mi împuți aerul.

Tipul se înegrește. Se ridică de la masă și aruncă printre dinți:

− Ai să regreți asta!

− Să mi-o sugi.

 

Și-am regretat, dar nu foarte tare pentru că eram la vârsta când totu-i comestibil.

Și, dacă stau și mă gândesc… Cei doi ani de reeducare prin muncă prin fabricile patriei, trăiți printre oameni adevărați, plini de trăiri adevărate, au fost cei mai frumoși ani din viața mea.

 

Trece fi-meu pe la mine:

− Hai, măi tată! Să te scot din hogeac. Să mai vezi și tu lumea, stai numa’ după sobă…

Ce să zic, mai să nu mai recunosc Iași-ul, pre unde multe opinci am tocit. A doua zi, de dimineață:

− Eeee? Ce faci? Că eu o tai la Universitate. Te descurci? Ai bani?

− Mă descurc, motane. Fugi la studenți că eu mai am ceva pe-un card, iar de te-o suna de la Poliție, să știi că eu sunt acela.

Cremvuști fierți cu muștar n-am mai găsit în gang la Select, nici cârnăcior de mistreț în Cramă la Botanică, dar la Bolta Rece, în ciuda unor up-datări capitaliste, totu-i la fel.

Mă cobor în beci și constat, cu satisfacție, că masa din alveola din dreapta e liberă. Mă așez cu o stare ușor euforizantă, căci zeci de amintiri se prăvălesc asupra mea.

Când ridic privirea dau în ochii unei fătuci care mă aștepta răbdătoare.

− Hmmm! Da…. Muschiulețul de vițel înăbușit la cuptor cu cartofi natur și  gogoșari în oțet mai este în meniu?

− Este, domnule! Avem și alte variannte de garnitură cu…

Ridic un deget:

− Cum ți-am zis, da?!

Înclină capul și-o privesc mai amănunțit: o moldoveacă neaoșă durdulie fără a fi grasă, cu bujori în obraji și privire catifelată de căprioară.

Se roșește și mai tare sub privirea mea cercetătoare și începe să baladeze pe vârfurile picioarelor:

− Și ce mai dorește Domnul?

Zâmbesc:

− Păi… de pornire un rachiu și după, o Busuioacă, sau o Fetească roșie ș-apoi… oi mai vedea ce mai poftesc! și o scanez, din nou, din cap până-n picioare.

Se roșește iar, de-i ies niște pistrui de-o sămânță de săsoaică, face o piruietă, și dispare la bucătărie.

Mușchiulețul de vițel este exact la fel precum papilele mele gustative i-au conservat savoarea în nu mai știu eu câți neuroni supraponderali, iar busuioaca de Bohotin, ulei, nu alta. Mă simțeam perfect când, simt cu al treilea ochi, că sunt fixat de cineva. Ignor, odată, a doua oară… mă întorc brusc și, la mașa rezevată membrilor formației de cântăreți, descoper un personaj care-și pleacă, brusc, privirea.

Hardurile mele pornesc să tureze cu furie și…

Mă întorc către omuleț:

− Ia… Ia vino-n coa! Hai! Mă… N-ai fi tu…?

− Eu sunt, să trăiți! Eu v-am cunoscut din prima, c-am figzionomia la dejtu mic, ce dacă ați mai îmbătânit, or plâns cocoanele de la teatru când ați plecat la Midia, la canal, că și mie mi-a părut rău, așa băiat bun, da slobod la gură, că eu, patriot, ce era să fac…

− Ia stai jos, pe scaun… mă! Că nici nu știu cum te cheamă, îngerul meu păzitor, sufletul meu pereche…

− Pandalache, Pandalache Iosif, ăsta-i numele meu, și cum spuneam așa ce-mi pare rău, că eu, doar de bine, se vede și la dosar, matale cu gura slobodă că ce ați zis bancuri cu Toarășu… pe holurile facultățiii și mi-au zis: stai scai de el, unde se duce să fii și tu și eu…

− Mă Pandalache, mă! Și… acum tot în misiune? Nu scapă omu’ de tine? Ia zi?

− Neee! M-am pensionat. Dar partidul tot mai are nevoie de mine. Mai trag cu urechea, pe ici, pe colo, c-acuma nu mai e de rușine, sunt jurnalist, scoate o legitimație soiosă.

− Mă! Tu mai ții minte ce ți-am zis ultima oară?

− Da! Să trăiți!

− Ia de-aici cincizeci de lei și fă-mi o biografie frumoasă. Da?

Înfulecă banul, dar nu pricepe.

− Dispari!

Vine și fătuca cu nota de plată. Când să achit ea se apleacă la urechea mea:

− Nu vă supărați… Semănați izbitor cu cineva. Nu cumva sunteți tatăl Domnului Asistent de la Biologie, Paul? Că și lui îi place mușchiulețul la cuptor și-i sunt studentă.

− Psss!mă excedez. Odată vin și eu în Iași după atâția ani și toată lumea mă cunoaște.

Taci fătucă, las că vorbim mai în particular, căci Pandalache e pe recepție!

***